joi, 26 iunie 2008

Tears in heaven

Time can bring you down, time can bend your knees.
Time can break your heart, have you begging please.
...Beyond the door there's peace I'm sure,
And I know there'll be no more tears ïn heaven.

Mi-e somn. Azi-noapte am avut razboaie de purtat...cu mine.
Am desenat figuri stranii cu capul afundat in perne, am numarat necuvantatoarele lumii asteia, am reasezat stelele pe cer. Nimic. Mos Ene mi-a fost dusman de moarte. N-a vrut si n-a vrut sa ma viziteze.
Mi-am incrucisat mainile sub cap si m-am asezat batraneste pe ganduri. Nu-mi ziceti ca noaptea nu va sageteaza cele mai neobisnuite idei. Ca mintea nu va e invadata de milioane de intrebari..."Unde-am gresit?" "Cand am avut dreptate?"... Am mesterit mult la drumul spre niciunde. Am asezat cu mana mea piatra cu piatra. Am urcat pante abrupte si-am coborat in vaile plangerii. Am innodat lacrimi in barba. Am alergat voiniceste sa prin speranta din urma. Am asudat, dar am inaintat ca un soldat ce-si stie misiunea. N-am stiut, insa sa aleg drumul drept. Sinuosul m-a vrajit de la prima clipire din ochi. Am daltuit abisuri si-am ratacit prin vise ore-n sir. Mi-am lasat sufletul sa nasca note de iubire...
Dar in zadar...Am facut ochii mici, i-am strans cu putere si i-am deschis pofticios, am scuturat strasnic din cap. Nimic. Capatul n-am stiut sa-l vad. Destinatia nu mi-a fost permisa.
Obosita, mi-am strans mainile-a rugaciune sub obrazul stang, mi-am arcuit trupul obosit de-atatea zbateri si m-am cuibarit in vise nevisate inca. Am lasat ochii sa se-nchida anevoie si mi-am zis ca maine- noapte am sa ajung acolo unde azi mi-e interzis a intra...
Si doar cand ieri devenise deja de multa vreme azi... am deschis usa spre lumea viselor.

joi, 19 iunie 2008

Cand se stinge lumina...

Am strigat in mine
Heeei!!”
Dar n-a fost nimeni acolo
...sa-mi raspunda...

miercuri, 11 iunie 2008

Rasturnare de forte

" Sunteti trista." "Nu sunt." "V-am vazut cand vorbeati la telefon. Aveati vocea soptita si pareati trista. Si v-am vazut ochii." " Esti copil, sunt doar obosita"....si chiar era doar un copil cel care imi adresa intrebarile. Eram surprinsa de spiritul lui de observatie. N-as fi zis ca un pusti de nici 15 ani poate fi atent la reactiile si starile unui adult de care oricum prapastii uriase parea sa-l desparta. Si-am cazut pe ganduri si mi-am tot zis daca varsta are vreo legatura, cat de mica, cu atentia, afectiunea, grija. M-am tot gandit daca noi, "cei mari", mai avem timp de astfel de sesizari. Daca morisca asta uriasa in care ne taram existentele ne mai permite sa-i privim pe ceilalti. Sa simtim tristetea sau fericirea din glasul sau sufletul lor. Daca nu-i privim doar ca pe niste papusi cu care interactionam nevoiti, vezi doamne, sa ne intregram grupului. Si vream sa fim mereu deasupra lor, deasupra lumii.
M-am simtit o clipa mica. Foarte mica. Eu, adultul, profesorul si teoretic modelui celui inca in formare, a trebuit sa recunosc in fata-mi ca am avut orgoliul, lasitatea de a nu recunoaste ce simt. Am mintit, o data in plus, convinsa de ideea prosteasca, dar construita in ani multi , ca nu e in regula sa te arati slab, neputinios ori cazut la pamant. Niciodata. Nimanui.Pentru cateva minute, el, copilul devenise adult si intindea o mana, arata ca vede si ca ii pasa, iar eu, maturul nematurizat, am preferat sa-mi joc rolul, jignita de rasturnarea de forte.

duminică, 8 iunie 2008

"Nimicul nepipait sa-l caut vrui/ Am rascolit pulberi de fum..."

Sunt orgolioasa. Am acceptat totdeauna cu greu infrangerile. Am facut cumva sa le transform in victorii. Sau in detalii ieftine, de neluat in seama. Am infruntat cu priviri demonice placerea altora de ma stii cazuta. M-am razvratit si-am vrut mereu mai mult. Am stiut mereu ca am dreptul de a alege si m-am falit cu optiunile mele.
N-am avut niciodata nimic de-a gata, mi-am julit bine trupul prin labirinturile vietii, dar am cautat mereu sa-mi ostoiesc sufletul. Sa distrug sfredelul ce-mi gaurea cugetul...si demnitatea. Am reusit cumva sa inving in bataliile murdare, iar deznadejdea sau tradarea am prefacut-o peste noapte in dorinta si iubire si mai mare. M-am dat de ceasul mortii si-al izbandei sa gasesc solutii. Sa ucid demonii din mine. Si sa continui sa zambesc...
Pentru prima data, azi, ma simt neputincioasa. N-am sa admit nimanui asta, dar mai dureros e, ca azi, ei, ceilalti, nu mai conteaza. Azi am pierdut batalia...cu mine. Azi mie nu-mi mai pot construi turnuri de fildes si nicio unealta, oricat de iscusita, nu ma mai poate duce pe culmile nepasarii. Azi, ma risipesc in amagiri cu gust greu, de moarte. Inapoi nu mai pot merge, lacatele s-au pus deja peste usile putintei. Inainte...niciun drum nu mai duce. Nu mai detin harta destinatiilor mele. Am avut totdeauna totul stiut, stabilit, desenat. Sub control. Doi si cu doi a dat mereu patru. Azi, lucrurile se amesteca si eu, cea mai lucida dintre fiintele pamantului, degust confuzia.
Prinsa in chingile destinului, nu pot decat sa traiesc fiecare secunda cu pofta si aviditatea cancerosului care stie ca maine, poimaine sau saptamana viitoare, va privi lumea de sus. Si, poate, va rasufla usurat....
Azi, nu mai prefac praful in nimic si nu ma mai arat trufasa. Admit ca forta care ma tintuieste asa, e mai puternica decat mine.
Inchid doar ochii, trag aer puternic in nari si in piept... si ma las purtata...