aventura condeiului

Fericire

2010-03-03T20:38:00.001+02:00

Vreau sa ma opresc. Sa ma las pe spate si sa stau asa cu ochii lipiti de cerul inca murdar pana cand si visele imi vor amorti. Vreau sa ma opresc. Si sa-mi amintesc.

A modela, modelare

2010-02-28T11:42:00.002+02:00

Ca elev, am apreciat totdeauna tinuta dascalilor mei. Nu erau multi care corespundeau si nu ma gandesc la atenta potrivire a straielor, ci la arhitectura omului din spatele lor. Din banca, totul era lesne de observat: privirea piezisa, ochii obositi de nesomn, sufletul deschis, rabdarea de a stavili necontenita curiozitate de copil, forta de a struni sau slabiciunea ridicarii steagului alb, totul. Poate alte priviri nu cotrobaiau dupa ce e dincolo de prima grimasa, dar eu mereu am fost topita dupa citit. In zambete, in priviri, in suflete. Am scotocit si-am despicat fire incurcate ca sa inteleg fiece detaliu din alcatuirea omului din fata mea. Inca o fac, dar ca adult, stii sa discerni, stii sa apropii de sufletul tau ce-i e prielnic. Copilul, insa stiu ca are nevoie de directii. De tinuta adultului din fata sa.
Ajunsa acum de partea cealalta a baricadei ( e doar un fel de-a spune, nu cred in acest razboi), refuz sa devin un profesor frustrat si resemnat. Nu vreau sa ma otravesc cu ideea ca niciun copil de azi nu mai merita efortul de a sadi in suflete, vise. Am descoperit ca e mult mai greu sa mergi la scoala cu tolba plina de amareli si mahniri si ca nicio privire piezisa ori gand pizmas datorat ideii ca iesi din linie, nu merita amorteala mintii si a sufletului. Daca si numai un sfert dintre prichindeii cu care imi impart secundele si viata vor fi candva altfel pentru ca le-am aratat calea, si tot merita efortul!

Zumzaitul zilnic de tip e enervant/ vorbeste prea mult si tare/ pune intrebari stupide/ n-are rabdare sa asculte/ nu munceste acasa deloc/ nu-l intereseaza niciodata nimic e atat de simplu de produs, dar e atat de placid si de rece. Si nu ascunde nici minima curiozitate de a afla de ce nu stie sa fie altfel, cine ii arata sa fie altfel, cine il intreaba daca vrea sa fie altfel, ii vede pe adulti fiind...altfel?

De cate ori dimineata imi vine sa arunc orice pe mine si plictisita sa pornesc spre scoala, imi amintesc de varstnicul profesor de pedagogie din facultate care repeta intruna: Inainte de a intra in clasa, uita-te in oglinda. Iti place ce vezi? O sa le placa si lor! Nu? Ei vor fi de mii de ori mai dezamagiti! si-mi amintesc de copilul din mine, asezat cuminte in banca si avid sa afle. Uneori - buretel cu ochi rotunzi de admiratie, alteori trup cu inima sigilata a deziluzie.
Oricat de abrupta ar fi calea, oricat de intortocheat drumul, pledez pentru dascalul nu model, pana si asta e relativ, dar pentru dascalul care stie modela in suflete. Care stie lasa dupa sine, urme de stele.

Multumesc domnului Marius Tuca cu al carui sprijin, discret, dar decis, reusesc sa arat copiilor si o altă faţa a lumii acesteia. Reale modele.

Doamna Elisabeta Bostan -regizor de film pentru copii (Veronica, Amintiri din copilărie, Fram, Mama)

Dragobetele meu, Valentina mea...

2010-02-24T21:12:00.001+02:00

Prima cerere in... nu, nu in casatorie, in…prietenie, a fost prin clasa a VII-a.
Ziua aceea nu era deloc vreuna care sa anunte intamplari nemaivazute, tocmai de aceea nu pricepeam o iota din agitatia colegului meu de banca, de cate ori dadea cu nasul de mine. Ne stiam deja de aproape 3 ani, il bateam pe umar si-l luam in ras cand venea la mine cu povestioare naive despre fete. Se amuza de abordarea mea ...tovaraseasca...si ma lasa sa-i fiu camarad. Pe terenul de sport, in pauze, pe drumul spre casa. A lui, ca a mea era la mare distanta si trebuia sa iau zilnic autobuzul. Intr-o zi chiar a incercat sa intrebe daca e cazul sa ma conduca, dar privirea mea taioasa i-a domolit avantul pionieresc. Mi-a aruncat un “ stiu, te descurci si singura” si a cotit-o spre casa lui.

Probabil ca asta il facea sa fie in ziua aceea mai fastacit ca de obicei. Stia ce fulgere avea sa primeasca in dar!

A asteptat toata ziua, s-a perpelit, ba incepea fraze pe care uita sa le termine, ba ma ignora cu un aer superior al celui care nu-si pierde vremea cu orice fleac. Era clar, ma scotea din rabdari cu purtarea lui pueril-baieteasca si am decis sa-l las in voie. Chiar si la testul de literatura unde stiam ca face eforturi sa nu ma intrebe ceva. Mintea lui insira cu usurinta cifre, le strunea dupa voia-i, le innoda si le insira inapoi, iar formulele matematice i se pareau cele mai frumoase declaratii. Cu brodatul cuvintelor statea mai prost si mereu ma intreba cum de-mi croiesc eu drumul spre lumina in nabadaioasele compuneri date de “Botoroaga”...adica admirabila profa de romana, pe care chiar si el o admira. In fine, in ziua aceea cred ca a muscat serios din buze, a strans din dinti, dar n-a suflat o vorba la testare. Mi-a intors galant spatele si s-a pus pe scris. Ei, na, te pomenesti ca azi il viziteaza vreo muza si imi face-n ciuda! Foarte bine, ne vedem la liman, mon ami! Am sa-ti fac cu mana! Si mi-am vazut si eu de ganduri, mai decisa ca oricand sa-l intrec.

Abia la finalul zilei cand mi-am adunat nervoasa cartile din banca (nervoasa, pentru ca impotriva oricarei traditii, el nu ma asteptase in ziua aceea), am vazut hartia pe care, cu mult curaj, desigur, scrisese...Ai vrea sa fim prieteni? Ce naiba e cu el, mi-am zis, ca doar noi suntem prieteni, dar gandul n-a ajuns la capat, ca am lasat foaia alba cu doar un rand scris, sa-mi cada din mana. Prieteni, adica...prieteni? Cu tinut de mana si condus acasa? Cred ca m-am inrosit-albastrit pana in varful urechilor, m-am uitat in jur sa vad daca cineva vazuse stupida (gandeam atunci) intamplare si imi faceam cruci in gand ca sunt singura in clasa mare, si ca mai ales el imi daduse aceasta sansa.

Am bagat totul iute in ghiozdan, mi-am aruncat haina pe mine si am fugit pe usa ca un hot care era gata-gata sa fie prins. Acasa mi-am dat seama ca lasasem biletul in clasa, pe jos.

Fireste ca in noaptea aceea n-am inchis un ochi la gandul ca cineva intrase acolo si banuieste deja cui ii este adresata intrebarea, dar mai ales imaginea mea a doua zi alaturi de el in banca imi dadea fiori. Cum sa-l privesc? Cum sa mai intru in clasa in care cu siguranta (aiurea!) toata lumea stie? Cum sa-l mai bat prieteneste pe umar si sa-l intreb cine a castigat la fotbal? Eram iremediabil pierduta!

E de la sine inteles ca in dimineata urmatoare eram moarta de somn si de ingrijorare, ma rugam sa intarzie autobuzul sau sa faca vreo pana sau si mai bine sa nu vina deloc, iar drumul spre scoala l-am parcurs in ritm de...melc. Poate nu apare el azi la scoala, doamne ce salvare, si peste vreo zi- doua uita!

Dar, evident, era la scoala. Cred ca astepta sa apar, caci aproape a tresarit cand am intrat in clasa. Ma scotea din minti atitudinea asta noua si (gandeam eu) de-a dreptul nepotrivita, a lui. Devenea vizibila emotia lui si asta ma enerva cumplit. Cred, de fapt ca nu nervi erau, ci emotii si mai mari, dar atunci nimic nu m-ar fi facut sa recunosc asta.

Evident, l-am ignorat toata ziua, dar stiam sa vad cu coada ochiului cum aproape ca implora un raspuns, un gest, ceva din care sa priceapa ceva. Orice. Dar eu am fost mai impasibila ca oricand si mai atrasa de discutiile cu...fetele ca niciodata. (Totdeauna prieteniile mele cele mai sincere au fost cu baietii, habar n-am de ce). Radeam zgomotos si gesticulam fara sa-i dau vreo secunda ocazia sa se apropie. Aproape transpirasem la finalul zilei dupa atata incordare si-mi venea sa-mi sterg fruntea ca sa ma eliberez de stransoare. Si sa respir usurata.

A doua zi, cand am ajuns in clasa, evident cu aceeasi inexpresie pe chip, nu mai era in banca noastra. Se mutase in spate cu un coleg inalt si foarte slab caruia toti ii ziceam vlajganul si cu care altminteri nu prea avea ce vorbi.

Daca ieri faceam eforturi sa par distanta si neatenta la nevoia lui, azi nu mai era necesar...el era absolut absent si, cocotat pe spatarul noii lui banci, facea glume inconjurat de baietii din clasa. Nu parea sa mai am ce cauta in grupul lor si nici nu parea necesara abordarea rece.

De atunci drumurile noastre au devenit paralele. Spre casa mergeam singura sau cu vreo colega, iar el ramanea mai tot timpul pe terenul de sport dupa ore. Nu mai eram camaradul lui, deci nici acces la gandurile si glumele lui nu mai aveam.

Nu as fi admis ca am gresit nici daca tot universul mi-ar fi cerut-o, dar in sinea mea stiam ca-mi lipseste rasul lui, bomboanele de ciocolata pe care le scotea din buzunar inainte de vreo lucrare sa mai indulcim putin momentul, felul in care stia sa paseze mingea de baschet ca eu sa inscriu, prietenia lui.

La final de gimnaziu mi-a strans mana ca oricarei colege, mi-a urat succes la examenul pentru liceu si a disparut pentru totdeauna in lumea lui.

Mult mai tarziu am aflat ca de fapt ramanea pe terenul de fotbal doar cateva minute, sa-l stiu acolo, apoi pleca pe stradute paralele cu drumul meu si astepta cuminte in autogara sa vada ca am ajuns. Ca sunt bine. Ca renuntase la baschet pentru fotbal, pentru ca nu voia sa mai lase nicio fata sa inscrie in locul sau, iar bomboanele de ciocolata le avea, dar le dadea la finalul zilei lui tanti Maria, femeia intre doua varste care ne matura clasa, ne aranja cartile razvratite din banci si ne zicea buna dimineta in fiecare zi.

Viata nu mi-a dat sansa sa plec fruntea si sa ma amuz cu el de mandria mea naiva, dar mi-a dat sansa sa traiesc, mai tarziu, umilinta lui. Sa gust din dorinta de a sti ce simte cel ales, dar sa ma perpelesc fara speranta de a afla. Sa urmaresc si sa fiu urmarita fara sa ating adevarul. Si cred ca abia atunci am inteles ca nu e gresit si nici umilitor sa spui, sa accepti sa primesti. Sa-ti permiti sa simti. Sa admiti ca pana si inima ta vibreaza.

Ba dimpotriva.

Jucarie stricata

2010-02-15T11:26:00.000+02:00

Umezeala de-afara vrea caldura inauntru. Mi-am facut cafea. Azi am vrut-o dulce si cu putin lapte. Scoate aburi pe nas si-mi zambeste complice. Nu e de obicei asa, doar stii. E neagra si simpla. Ca multe aspecte ale vietii. Dar m-ai invatat sa am momentele mele de rasfat. Sa dau in laturi toate normele, restrictiile si frustrarile eventualelor kilograme in plus (eventuale, pentru ca tu mereu ai sustinut ca femeile vad si ce nu exista) si sa ma infrupt. Desi batranii zic ca-nvatul are si dezvat, la mine,vezi, n-a mers. M-ai defectat si uite, azi te-am ascultat. Din nou. Ti-am auzit rasul in urechi cu care imi strigai mereu sa las prostiile. Sa-mi dau ragaz sa respir si sa nu fiu copil. Da, mereu ziceai ca-s copil. Ca ma tem de-naltimi, de greseli, de trecut. Ca fac prea multi pasi inafara si nu-s atenta ca ma impiedic inauntru. Ca-n lumea asta intoarsa cu susul in jos, trebuie sa-mi las vreme sa traiesc. Cu mine. Sa ma bucur. Cu mine. Nu flori trimiteai, cand trimiteai, ci luptai sa invat ca oamenii gresiti sunt mai interesanti decat cei perfect rotunzi. Ca merge si putin ascutis in viata, altfel risc sa ratez pantele line. Zambeai cand si cand multumit ca incapatanarea mea se ostoieste la capete. Ca ma sustrag controlului si judecatii.

Vezi, azi jucaria stricata scartaie din toate incheieturile, bate pasul pe loc anapoda si zambeste prosteste, dar isi inmoaie buzele intr-o cana mare cu cafea cu lapte.

N-AI NEVOIE DE FOARTE MULTE....

2010-02-14T20:33:00.001+02:00

...e de-ajuns putin infinit.

Constiinta de sine

2010-02-05T22:15:00.001+02:00

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...

Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,

Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele

Doar conştiinţa mişeliei mele.

(Camil Petrescu)

Am nazuit totdeauna ca oamenii pot sa se schimbe. Ca au forta s-o faca, daca bunavointa le trece pragul, indrazneala e dusa pana la sange, iar lumina le da tarcoale. Am redus rapid la tacere vocile care incercau sa ma convinga taios (si argumentat) de utopia teoriei mele. Chiar si-n cele mai murdare ceasuri ale existentei, mazgalite binisor de minciuni si rautati, am scuturat mintea biciuita de indoieli si-am inceput, iar si iar cruciadele vietii mele. N-am vrut nicio clipa sa cred ca oamenii au sufletele amputate de boli grele ce-i fac sa aleaga haiducia perversa. N-am vrut sa aud ca pot fi atat de hamesiti, cat sa ucida cu gheare rapanoase, adevarul si m-am incapatanat sa sper naiv in bine, in demnitate, in cuvant. Am indraznit mereu sa cred ca lumea e facuta din mii de noi mai mici si ca iubirea adevarata, curata, dreapta, nu poate naste la randu-i decat iubire, nadejde si bine. Am strivit sub picior si gand stereotipiile otravite si indaratniciile de a vedea numai aici.

Desi treptat am invatat asemeni micului print ca daca te lasi imblanzit, risti sa si plangi un pic, mi-am zis ca nicio nedreptate cat de mare, nu-i rezista bunului simt, dreptatii, curajului. Si ca adevarul rece, nemilos, crud, e totusi salvator. Ca lucrul bine si sincer facut nu-ti poate darui decat vise implinite si bucurii nemasurate.

Recunosc cu umilinta ca ati avut dreptate si ca nedrept m-am dat zi de zi peste cap in cersul vicios al pacalelilor mele. Ca omului ii e greu sa se dezica de mandria necenzurata si de forta care te face sa vezi virtuti din neizbanzi. Ma plec si admit ca intr-o lume bolnava, curajul de a spune ce simti e o slabiciune, iar forta de a tine mereu spatele drept, naste suspiciune.

Si totusi, pentru ca n-am stiu si nu stiu sa mint, nu sunt farsor si nu stiu jongla mai multe mingi cu o singura mana, iar zambetele false m-au tradat totdeauna, am sa-mi joc sincer rolul de muritor usor naiv pe scena asta uneori splendida, alteori cruda, a lumii.

Campina sau...alba ca zapada

2010-01-24T18:14:00.002+02:00

Din cand in cand merita sa te faci pierdut in multime. Sentimentul libertatii are gust bun. Sambata m-am lasat luata prizoniera de marea de zapada. Trebuia sa ma imprietenesc cu iarna asta care altfel imi da batai de cap pe sosele. Pare de treaba, doar ca mi-a povestit despre raportul de forte.

Auzisem si eu ceva in sensul asta...

A fi sau a nu fi...tu

2010-01-22T20:13:00.002+02:00

"Tind spre exteriorizare oamenii care, in general, nu au ce sa exteriorizeze. Omul substantial este, in general, inhibitiv.”(L. Blaga)

Totdeauna mi-au fost mai la indemana cuvintele creionate pe hartia alba decat vorbele rostite tare si apasat. M-am descurcat totdeuna binisor la crosetat cu condeiul propozitii si fraze, la brodat scenarii in minte, dar nu mi-a placut sa expun ideile mele subtiri ori marete in piete publice. Asta s-a lasat adesea cu o judecata aspra. Si-a mea, si-a altora. Motive diferite, desigur.

Nu cred ca aveam mai mult de 8 ani, dar stiu sigur ca de ziua mamei preferam sa scriu mii de biletele pe care apoi, noaptea, cand ea, rapusa de oboseala de peste zi isi odihnea puterile, le lipeam pe toate obiectele pe care stiam ca a doua zi ea avea sa le mangaie cu atingerea ei. Asa stiam eu sa-mi arat pretuirea si sa-i spun "multumesc". Si n-am crezut o clipa ca asta ar putea conta mai putin. Primei iubiri din viata mea i-am urat bun venit, nu strigandu-mi fericirea pe strazi, nu luand-o de mana si urland "te iubesc" din toti rarunchii cum as fi simtit, ci prin misive atent ticluite in ore de nesomn. Prima deznadejde am maturat-o adanc intr-un colt de suflet, nu cu vorbe grele de ocara, nu cu bocet prelung si juraminte de razbunare, ci cu randuri multe, scrise cu furie, fara oprire parca si spalate de ploi sarate ale ochilor mei, in taina.

Nu stiu cine a sadit samanta asta in mine si m-a deprins cu linistea, cu ascultatul si vorbitul ...in sopta...despre mine. Nu stiu de ce am fost mereu convinsa ca fapta e mai puternica decat vorba si ca gestul facut e un semn mai adanc decat un cuvant spus, caci n-a fost mereu asa. N-am fost mereu tocmai un animal social si lesne am aflat ca oamenii n-au totdeauna timp sa incerce chei, sa deschida lacate, n-au rabdare sa separe graul de neghina si-si vad de drum. A tacea devine atunci pentru ei sinonim cu a nu avea ce spune. Ori, si mai rau, cu a nu vrea sa-ti desclestezi falcile prea trufase pentru acest joc.

Ca o masinarie veche, sufletul meu greu a prins grai si-a deprins vorbitul. Greu s-a urnit. Greu a priceput ca e totusi mai sanatos pentru minte si pentru suflet sa arunci decat sa strangi gunoiul.Si-atunci a facut-o stangaci, ca pe-o treaba ceruta, dar de care nu esti pe deplin convins. Sa ne intelegem, discutiile profesionale mi-au facut mereu gura sa turuie fara emotii, dar discutiile cu zambet fals pe gura care totdeauna duc la o scormonire in treburile personale, asta da, ma scoate din fire. Si tac al naibii de mult.

Acum cand vremea importantei privirii lumii spre mine a apus de mult si-s mai atenta la ocheadele mele spre ea, stiu ca ochii ageri stiu vedea pana departe...in suflet. Si ca batutul cu pumnul in piept si urlatul cu mana paravan la gura despre cate ai tu de oferit lumii, nu e totdeauna solutia.

"Recunoasterea nevoii de singuratate e o problema mai delicata. Socializarea si nevoia de colectiv stau in gena noastra umana si de aceea recunoasterea a ceva care paraseste tiparele prestabilite atrage dupa sine teama de ridicol. Ne e teama sa fim exclusi din randurile majoritatii, dar in acelasi timp ne dorim sa fim unici.

Unicitatea vine din sinceritatea pe care o avem fata de ceilalti, dar in speta, fata de noi insine. Iar in sinceritate se afla si nevoie de singuratate." (O. Paler)

Joc de rol

2010-01-14T19:35:00.000+02:00

Ma vanezi. Noapte de noapte iti intinzi arcul, strunesti ascutisul sagetii si tragi. Uneori suieratul ei imi mangaie urechea si cade alaturi. Esti suparat atunci. Nu-ti place sa pierzi. Te incrunti putin, iti dregi apasat glasul si iti incordezi toti muschii...Fixezi din nou vergeaua de lemn, intinzi corda cu toata forta pe care ti-o da barbatia si tragi in nou. Nu mai ratezi. Zambesti satisfacut de reusita, iti asezi fulgerele ramase neatinse inapoi in teaca si-ti domolesti sudoarea de pe frunte. Privesti tacut spre mine.

Cateodata dorinta te doboara, si nu rabzi sa nu vii sa-ti vezi prada, inmuiata in balta de sange. Si sufletul nu te rabda sa nu-ti oferi sarutul -parinteste-pe frunte.Ochii mei, scaldati iar de apa mortii, nu-ti pot sustine privirea trufasa.

Alteori nu te mai obosesti si, cu lehamitea vanatorului invatat cu victoria, iti vezi de drum. Al tau. Mereu cumva paralel cu al meu.

Ne-am invatat cu vanarea asta...de vant. Si tu, si eu. Si fiecare isi stie si-si joaca cu sfantenie, rolul.

Si azi, ca si maine.

Bun venit, 2010!

2010-01-05T18:46:00.002+02:00

De la o vreme incoace am permanent senzatia ca timpul se comprima teribil, asa ca o poza uriasa compusa din mii de pixeli inghesuti in aparatul de fotografiat. Cu maini usor obosite adun de prin casa globurile asezate strategic mai ieri, ca sa-i ghideze Mosului drumul. A venit, a rontait pe furis un colt de cozonac ( framantat vartos anul asta de bratele mele), s-a imbujorat putin in obrajii batrani, jenat de indrazneala-i sau poate doar de la caldura din camin, si a zbughit-o. A lasat in urma, nu daruri invelite in foi colorate si funde rosii, ci sufletele tremurand de emotie ca a venit iarasi Craciunul si uite, si anul asta ne-a gasit sanatosi si pe toti aproape.

Acum, infasor dupa brat sirul de becutele rosii din fereastra si cu fiecare rotocol dat umarului, imi pun o dorinta pentru fragedul an. Uimita ca un copil pe care parintii au venit prea repede sa-l ia de la joaca, ma intreb si il intreb nedumerita cand a ajuns aici? Nici nu am sfarsit lista cu lucruri de facut, vise de implinit, iubire de dat din anul trecut si deja un altul s-a instalat in viata-mi! Parca ieri tapetam cu promisiuni si angajamente pe raposatul an 2009, faceam juraminte si desenam harti pentru un destin cu iz de-ndestulare, iar plamanii imi tremurau de strigatul fericirii dorite pe strazi.
Azi, ma dezmeticesc dupa o saptamana lunga si plina, dar cu certitudine minunata.
La inceput de vacanta stiam sigur ce vreau: liniste multa, dar si zdranganit de clopotei, rasete si vibratii ale corzii sensibile;
zapada, dar si soare sa ma strapunga, frig sa mi se lipeasca narile si sa-mi curat plamanii, dar si caldurica si parfum de portocale, bunatati felurite servite din palma, dar si grija la caloriile infulecate; prieteni aproape, dar si secunde cu mine si ganduri departe; eram, desigur, foarte decisa in dorintele mele:)

Ce-a iesit, acum cand pot sa desenez cu stele norocoase linia de finis? Cand intoasa acasa raman uitata cu ochii lipiti de pozele care imi zic ca da, am fost fericita atunci?
Pai, a iesi ecuatia asta: drum lung, muzica multa, oameni dragi alaturi, balaceala fierbinte printre calcare reci, pahare rasfatate cu felii de lamaie, ingerasi in zapada si bujori de fericire in obraji, un izvor al minunilor in palmele noastre si-un altul nascut in suflete, brazi garboviti de zapada, rasete, iar balaceala si dulce leneveala, pahare facute tandari parca in ciuda lui 2009 ca el se duce, iar noi ramanem sa ne implinim visele ramase corigente; frig, dar soare totusi.
Luata pe sus de valul noptii si cu traierea frenetica a clipei mereu grabite, am uitat la predarea stafetei dintre ani de sarutul sub vascul norocos, de fundita rosie obligatorie, aducatoate de tresariri in inima, si de lista cu dorinte pentru anul cel nou.
Daca o fac acum in gand si in suflet, se pune?

Carla Bruni - Quelqu'un m'a dit

2009-12-27T14:40:00.001+02:00

"Il vous aime, c'est secret, ne lui dites pas que je vous l'ai dit..."
Tu vois quelqu'un qui m'a dit que tu m'aimais encore...

Un strop de magie

2009-12-23T18:46:00.003+02:00

Cînd dulci colinde cad
Simţim nevoia vie
De-o casă, de un brad
Şi de copilărie.

Afară-i iarnă grea
Ninsoarea e albastră
Iar noi ne vom juca
De-a toată viaţa noastră.

Pe geamuri mîini de sloi
Îşi ţes în gheaţă ia
Noi ne jucăm de-a noi
Şi de-a copilăria.

Ninsori pe care bat
Şi focul mai tresare
Şi am adus un brad
Şi i-am cerut iertare.

Copii, copii frumoşi,
Prefaceţi-vă bine,
Că-l aşteptaţi pe Moş
Şi credeţi că şi vine.

Hai, Moşule, apari
Să-ţi cante vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în altă lume.

Se arată timpul cînd
Din epoca săracă
Un om pe Moş jucînd
Devine ce se joacă. (A. Paunescu)

Anii mi-au fost mereu pantecosi, cu zile umplute pana la refuz, cu oameni si fapte ce mereu se-mbulzeau sa prinda loc in fata. Amoruri adolescentine ori zvelte, trufase si mature mi-au sagetat din cand in cand orele si viata si m-au invatat sa spun rugaciuni.

Am nadusit totdeauna simtitor din singurul motiv ce m-a tinut mereu dreapta: de a nu ma lasa mai prejos. In (probabil superficiale) aspecte ale vietii, am exagerat in mod voit doar pentru ca regulile auto-impuse mi-o cereau. M-am vrut mereu constiincioasa, meticuloasa si exigenta doar pentru a ma aseza alaturi de cei pe care mintea ii asezase pe aurite piedestaluri. Umar la umar apoi, aveam sa descopar dedesubturi mai putin profunde si adevaruri mult mai dureroase. N-am judecat, am cautat doar alte zone unde sa-mi aflu rostul. Am fugit de chingile neputintei si m-am incapatanat sa ridic, piatra cu piatra altare de speranta si promisiuni catre mine.
Timpul, mereu intreg si rotund, a ajuns azi iarasi in halta povestilor care misca inimi, a zapezii sclipind in razele de luna si-a luminii.
Sunt acasa si asta-mi da ragazul acum sa ma opresc putin. Sa accept ca in mine traisc deopotriva suferinta si
bucuria, furia, gelozia, invidia, dar si placerea si incantarea. Ca si eu, am gustat din tot ce-i omenesc posibil... Ca de unele m-am scuturat si primenit, cu altele am invatat sa vietuiesc. Le dau uneori drumul pe strazi, dar am mereu grija sa le bag la timp la culcare.

Azi nu ma mai grabesc nicaieri. O vreme macar pun lacat la poarta si savurez Craciunul care, la mine, a avut mereu parfum de scortisoara, de rom si de portocale. De cozonaci si lapte cu caimac. De cafea. De lacrimi de brad si de rasete de copil.

Cumva, prin toate ceturile pamantului, Craciunul meu a avut mereu un strop de magie.

I Wish You Love

2009-12-11T21:37:00.001+02:00

o, yes i do...

Mie imi place sa joc...acasa!

2009-12-01T20:38:00.010+02:00

“De Romania nu ma pot satura,

pentru ca Romania face parte din destinul meu”. (Octavian Paler)

Prima oara am iesit din tara in '91. Aveam 15 ani si mergeam la un schimb de experienta intr- o scoala din Elvetia. Fireste ca totul era fascinat si teribil de...colorat pentru niste ochi invatati sa vada permanent bicolor...in alb si negru.

Dar, daca atunci am vazut si savurat prima oara o cafenea si-o librarie adevarate, daca am inteles cum e sa vezi un film intr-un cinematograf civilizat si ce inseamna o biblioteca, tot atunci am simtit prima data ce inseamna sa fii respins doar pentru ca vii dintr-un spatiu complet necunoscut si nesigur. Atunci am vazut cum zambetele generoase de adolesenti se ghebosesc neputincios cand afla cine esti si de unde vii. Si-am simtit atunci gustul nedreptatii. Si al neputintei de a urla ca eu, tot eu sunt, ca bunul simt si caracterul n-au nimic de-a face cu nationalitatea. N-am putut, varsta mi-a inclestat maxilarele, iar rautatea gratuita a arcut doar spancenele.

De-atunci ma gandesc mereu daca e dreapta judecata altora despre romani, daca e justa eticheta pusa si daca e firesc sa se simta nesiguri inconjurati de necistea si ura unora dintre ai nostri.

M-a infiorat, desigur totdeauna mentalitatea resemnata potrivit careia asta ne e soarta si n-avem cum a ne impotrivi, lehamitea celor inca proaspeti la minte si la suflet si rapiditatea cu care se pliaza raului, m-a durut avantul cu care cei destoinici isi cauta linistea prin tari mai asezate. M-au ingrijorat mereu neputinta si petele de pe constiinta unora si-am plans adesea ca exista atata lume si-asa putini oameni...Ma dezgusta, fireste aroganta posesorilor de masini scumpe ce fac cristiane pe sosele si-si arata marinimia pe la colt de stada c-o bancnota aruncata prin fereastra, copiilor cu maneci suflecate de nenoroc.

Nu-mi place promovarea excesiva a falselor modele, nici ca ne ajustam nasul si ne umflam sanii, dar ca uitam sa cioplim rautatea ce ne intuneca uneori privirea. Nu inteleg de fel umflatul inutil in pene si convingerea ca suntem inceputul si sfarsitul lumii, mijlocul universului chiar, ca inteligenta geme in noi, dar nu stim nici propriile vieti sa ni le organizam. Nu pricep de unde grija pentru capra vecinului cand a noastra zbiara de foame in grajd.

Si totusi...nimic nu se compara cu dulceata bunicii pe felia cu unt sau cu zacusca mamei. Niciun parc din lume n-a avut parfumul gradinii cu rosii pantecoase si ardei tavnosi a bunicului. Nicio vara, oricat de departe si de exotica ar fi fost, n-a avut bujorii din obrajii plajei din Vama, nici gustul de porumb perpelit in foc, nici cirese oachese la urechi.

Craciunul n-a fost nicaieri mai tandru ca acasa...bratele mele impiedicandu-le pe ale bunicii care framanta coca docila de cozonac, mirosul de brad si coaja de portocala, lemnele trosninde din camin si copiii nerabdatori pe la ferestre: ne dati ori nu ne dati?

Tihna am simtit-o doar intinsa pe iarba din curtea casei, cu mainile sub cap si cu ochii atintiti spre cer, iar cu Dumnezeu aici am avut prima confruntare.

Pentru ca patul si somnul meu sa fie (aparent) mai moi si incarcate de vise pufoase, gandurile m-au sfredelit cateodata cu intrebari de tipul...de ce sa nu incerc dincolo? pentru ce-as mai incerca -iar si iar- aici?, dar dimineata inima imi arata din nou calea si stia sa-mi spuna ca pentru a atinge cerul, am nevoie de radacini. Si ele imi sunt aici.

M-a incantat sa vad azi ca Protv-ul a putut promova, chiar daca si numai pentru o zi, si alt fel de romani. Adevarati. Modele. Ioan Holender, Silviu Purcarete, Margit Serban, Sanda Weigl, Radu Teodorescu,Razvan Olosu...romani care au crezut atunci cand altii cantau deja prohoade si plecau genunchii.

Pentru unii ca ei am invatat sa-mi port nationalitatea cu mandrie si sa nu mai rosesc in locul altora. Sa privesc patrunzator in ochii suspiciosi de strain si sa arat de ce sunt eu in stare.

Restul e tacere!

GHEORGHE DINICA - Si daca

2009-11-10T20:08:00.002+02:00

restul e tacere....

Gheorghe Dinica - Vagabondul vietii mele

2009-11-10T20:01:00.001+02:00

Pentru ce tot zbuciumul vietii asteia, cand altele sunt frumusetile ei? Pentru ce toate ravnele subtiri, cand alta ar trebui sa ne fie hrana ? Pentru ce rautatile, neputintele si urile, cand iubirea ar trebui sa ne fie unicul sens in viata?
Asta vreau sa-mi fie singura consistenta, astia oamenii de mangaiat suflete. Restul...e praf in vant!
Drum bun, maestre!

Vorbeste cu ea

2009-11-07T15:20:00.006+02:00

Care sunt limitele ratiunii? Ale rabdarii? Ale dragostei? Cine stabileste ce inseamna moral, etic, de-ajuns?
Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa asteptam fara sa dorim macar o urma de confirmare? O zi? Un an? Toata viata? Cata vreme trebuie sa crosetam povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul visat sa fii deja gata stors de la atata asteptare? Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp se umple durerea…cu nimicuri? Dar regretul? Cand ai constiinta caderii? A esecului?

Intrebari ca astea zac cu miile in mintea si alcatuirea asta stranie a mea si doar atunci cand ma impiedic de praguri neprietenoase imi ingadui ragazul sa le ascult si sa le caut raspunsuri.
Si, mai exista popasuri pe care le fac voit, pentru ca-mi sunt pansament si leacuri in zbaterile care uneori îmi scamoseaza viata. Se-ntâmpla adesea sa las la intratea in mine toate mastile frumos colorate, toate hainele atent alese si sa traversez noaptea cu ochii larg deschişi spre lumea inspaimantator de frumoasa a cartilor si-a filmelor. Sunt de-o lacomie remarcabila, le devorez fara mila. Filmele sunt un viciu senzual, ramas de pe vremea casetelor video, cand infulecam pofticios zeci, unele bune pentru moment, altele de luat alaturi pentru viata.
Ca si cu cartile, filmele mele nu sunt alese dupa cronicile revistelor de specialitate, ci mai degraba dupa forul meu interior. Dupa cum am stiut sa zambesc la un moment dat sau cum am invatat sa ingenunchez, dupa nevoi acute al sufletului sau trebuintele mintii mele, dar stiu ca exista unele pe care le-as căra si-n mormânt cu mine si le-as vedea de mii de ori, asa ca sa mor si sa revin la viata de plăcere după aceea.
Azi mi-am permis reintalnirea cu Almoldovar. Pedro Almoldovar. Il iubesc pur si simplu pentru arhitectura mintii lui! De fapt, cred ca ma atrag mai tare filmele europene decat cele americane, desi recunosc si-ntre cele din urma destule foarte bune. Mi-a fost tare bun la inima Vorbeste cu ea (Hable con ella), pentru ca nu e o poveste, e o radiografie a sufletelor, nu sunt personaje care joaca, sunt oameni cu frici si indrazneli, cu singuratati care dor ingrozitor, cu iubiri avute sau inventate. Un film care nu e nou, dar e teribil de bun, care trebuie vazut, nu pentru nenumăratele premii obţinute, ci pentru forţa lui de a pansa suflete care inca mai cred din toţi rărunchii. Un indemn. O staruita, ca sa nu fie apoi prea tarziu. Un film după care ramai cu gura căscata prosteşte si începi sa înnozi si sa deznozi la întrebări… Si sa-ti spui, aşa ca personajul din film, …"Bine, bine, stiu ca e nevinovat... Da', nevinovat de ce?". E oare posibil sa fii nevinovat de iubire? Un film despre miracole pe care mintea si logica nu le pot dezlega, despre dragoste dincolo de aici si acum, despre viata din moarte, despre destin si despre asumare.

E un film ce nu merita povestit, ci trăit halucinant, cu fiecare secunda.

Marturia aici: http://www.youtube.com/watch?v=-iTkuBdiDnM&feature=related

Sunt multe filme care mi-au oferit nemuriri sub chipuri diverse, dar sunt câteva in care as putea sa mă prefac, după moarte, după viata, după dragoste…

Leac pentru suflet exista?

2009-11-04T11:44:00.002+02:00

Habar n-am cum functioneaza medicina asta, moderna ori traditionala, si cine face statistici si liste cu medicamente si boli.
Stiu doar sa alerg la sertarul cu buline tamaduitoare daca vreo durere surda imi sfredeleste tamplele ori imi sfaraie nervii din masele. Pot sa-mi las bataile inimii masurate de aparate tot mai mici, dar teribil de istete cand gheare dusmanoase mi se infig in gat, iar banala respiratie devine o povara. Am invatat ca ceaiul putin rasfatat cu lamaie si miere o sa tavaleasca prin praf raceala si-o sa dea cu ea de pereti. Că picioarele ori mainile rupte se aseaza frumos la locul lor cu putina durere si mult ghips sidefos pe care toata lumea simte ca trebuie sa-si lase amprenata colorata, asa ca sa tii minte perioada cumva rigida a existentei tale.
Bunica imi stivuieste an de an in camară plante aromate de tot felul nascute sa lecuiasca orice suferinta. Le ordoneaza in saculeti de panza si le deseneaza etichete care sa-mi faca cu ochiul cand vreo sclifoseala a vietii imi da tarcoale.
Dar nu pricep de ce nimeni pana acum nu s-a gandit sa treaca dorul pe lista unor boli. De ce se cauta remedii fel si fel pentru orice chin, dar nu si pentru zbaterile inimii. De ce pansamente doar pentru trup, nu si pentru suflet?
Si nu inteleg de ce primesc concediu cand imi frige fruntea ori ma zgaltai de frig, cand nu pot manca ori am insomnii, cand vreo masea nabadaioasa imi umfla si desfigureaza chipul, dar nu pot opri activitati insemnate ori marunte pe motiv de dor sincer, curat.
De ce pot lipsi de la serviciu, pot sa fac bai fierbinti si sa ma tolanesc in pat cand trupul mi-e in suferinta, dar trebuie sa ma conduc spre ale mele, sa alerg in colo si-n coace mereu cu zambet pe buze, sa tin discursuri si sa gesticulez ferm, cand dorul imi nauceste mintile, si sufletul?
De ce n-am voie sa mananc inghetata daca am milioane de ace in gat, de ce accept pesmetii ca unica hrana cand inauntrului nu-i arde de nimic, dar trebuie sa inghit departari cu lacrimi in coltul ochilor si nu pot sa ma ascund in fundul pamantului cand nu mi-e a vorbi ori a zambi?
Cand iti izbeşti tâmpla de slăvile nefericirii trufaşe, ar trebui sa nu ai voie sa conduci, sa te prezinti la examene ori sa operezi, sa tii pledoarii sau sa umbli cu substante toxice, asa ca atunci cand trupul ti-e anesteziat de-un medicament util, dar aspru... De ce sa fii scuzat pentru sfarseala trupeasca, pentru paloarea din obraji si moleseala miscarilor, dar nu si pe motiv de foame sufleteasca? De dor.
De ce medicii sunt oricand gata sa-ti insire sfaturi despre ce e bine sa faci pentru sanatatea trupeasca, sa-ti ofere tratamente vindecatoare, dar niciunul nu-si munceste ascutisul mintii sa gaseasca antidotul pentru suflet? De ce nu inventam paturi groase de învelit sufletul înfrigurat si hapuri care sa ne invete sa uitam neputinţa?
Vreau ceaiuri oricât de amare care sa ştie sa ostoiască aleanul. Si dorul. Şi râvnirea.
Da, cineva ar trebui sa treacă dorul pe lista unor boli!

Tarziu de toamna

2009-10-20T19:22:00.003+03:00

Era destul de rece afara, ploua marunt si cerul parea sa–si doreasca prabusirea definitiva. Umezeala nesuferita rodea pofticios din oase, dar asta n-o impiedica sa se legene in scaunul mai batran decat ea, cu capul rezemat de spatarul sculptat si picioarele invelite in patura groasa. Zambea straniu departarilor si asta facea sa i se adanceasca mai mult ridurile fruntii, atent sculptate in ani. Privea aiurea si asculta muzica picaturilor cazute pe treptele reci de ciment care redesenau totul sub privirile ei. Avute si neavute, iubiri si neiubiri se-nfasurasera strasnic de sufletul ei si-acum faceau gheaţa sa suiere incet. Sa se sparga.
Maini uriase pareau ca-i deschid, fara voia ei, sertarele inauntrului si scot la lumina ani pe care cu greu ii facuse sa nu mai doara. Si sa nu se mai revolte atat in tample.
Revedea zilele rosii in obraji de emotie si minunile ce nasteau lumi cu fiecare secunda. Mersul brat la brat al sufletelor vesnic flamande. Doua inimi devenite una.Si-apoi haul...

...Vreme lunga si posaca n-a mai vrut sa stie, apoi nimic si n-a putut iesi din paralizia aceea, desi zambea prosteste si toti ar fi jurat ca-i cea mai fericita si impacata fiinta din cate exista. Cu ochii rotunzi si umezi, cauta raspunsuri nu in ceilalti, ci in ea.Cu palmele mari isi acoperea de de zi urechile in care rasunau mereu si mereu aceleasi vorbe carora inca nu le gasise intelesul. Nu le pricepea oranduiala.
Nu-si mai amintea cum reusise sa ajunga la capat, unde gasise forta de a privi mereu inainte, dar noptile cand adormea abia spre dimineata, cu perna facuta ghem, spalata in lacrimi, ii erau vii in minte.
Vreme afurisita, cand manca pe apucate si colinda strazile fara tinta. Zile absurde in care se certa zilnic ca n-a facut mai mult si se ascundea in nimicuri frumos colorate. Cauta maruntisuri sa-si umple orele si secundele libere, muncea pe rupte pentru banutii si libertatea ei, orice doar sa nu se mai gandesca, sa nu mai simta dorul...Si nenorocul. Sfarsea lamentabil de fiecare data, sus, cocoţată, nu pe braţul si sufletul dorit, ci pe pervazul ferestrei, cu piciorele încrucişate si genunchii la piept, urmarind forfota de sambata seara de dincolo de gard...sau masinile care urcau si coborau podul de vizavi...cu gandul aiurea. Cate discutii s-au purtat atunci, cate razboaie s-au dus cu “Vecinul de sus”, cate intrebari au stiut sa se nasca!...Cu ochii siroind in lacrimi, cu mainile inclestate in carnea piciorului, si-a jurat atunci ca nimeni vreodata s-o mai faca sa mai simta atata fericire si atata tristete deopotriva, a jurat sa nu mai lase pe nimeni sa-i poarte de grija, nimeni sa-i cunoasca avantarile si caderile, sa-si amputeze bucata de suflet ce te lasa sa fii cel mai iubit, dar si cel mai singur dintre pamanteni. A jurat atunci sa aiba o iubire asezata, linistita, fara fiori in stomac, dar si fara goluri in suflet...fara urcusuri si cobarasuri...o iubire linistita, ca o mare calma. Sa pună lanţuri inimii, sa împiedice dezastrele ei.
A invatat sa mestesugeasca tot felul de lucruri usor plicticoase si neinteresante, cu incapatanarea cu care strabati o carte plicticoasa ca sa nu o lasi la jumatate sau te uiti blegos la un film idiot numai pentru ca vrei sa vezi cum se termina, desi pana si sfarsitul e al dracului de previzibil si nici macar drumul pana acolo nu e prea interesant ...Cu resemnarea cu care faci zi de zi ceva care nu-ti spune mai nimic, cu teama secreta ca daca te apuci de altceva, ajungi in acelasi loc peste un an sau doi, la aceeasi plictiseala, in mijlocul altor oameni, care seamănă teribil de tare cu aia dinainte …
Si-a ridicat treptat cetati de-asediu in juru-i. Nu pentru trup, ci pentru suflet. A evadat aiurea pe strazi cu bratele deschise. Cu aripile-n vant. A trudit necontenit sa ucida toata rea-vointa si sa rada in nas dispretului. Schiopatand, a facut rugaciuni sa ierte pacatul, stiind ca-i intaia pacatoasa: ea, cea mai rationala femeie a lumii, a cedat in fata teribilei ispite, in fata gandului sinucigas...“ ca se poate”.
A decis intr-o zi sa ridice ziduri, sa puna gratii la ferestre. Si sa-si odihnesca zborul. A invatat sa-si puna pe chip o alta rasuflare si, in liniste, sa-si nasca sufletul, din nou...

Era tarziu de-acum. Incepuse sa se inaspreasca vantul si frigul sa intepe. Ploaia parca se mai domolise, lasand in urma doar mirosul de pamant reavan si-un aer teribil de patrunzator. Legata fedeles cu propriile chingi, femeia parea sa nu mai respire, dar nici nu-i mai trebuia. Cu ochii inchisi, renastea imagini-portret ale vietii ei. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Cu forte usor domolite, impinse cu calcaiele in podeaua de lemn si se lasa leganata ultima data. Doua degete subtiri aranjara suvita alba de pe frunte, iar ecoul veni din ea ca de pe alta lume: „N-am invatat, nici azi, sa judec cu ochii mintii mele ascutite problemele inimii mele. E tarziu.”

Taxi - Cineva inaintea ta

2009-10-09T13:49:00.001+03:00

Taxi - Cineva inaintea ta, 2002
Vezi mai multe video din Muzica

...multumesc si pentru deznadejde...

2009-10-07T20:20:00.005+03:00

"Ce e rau in incercarea de a scoate un pic de praf din astre?"(O.Paler)

00.01... noapte rosiatica de octombrie...

E naucitor de tarziu pentru cineva care masoara secundele de somn si de nesomn cu incretiri de frunte. E inca devreme pentru suflat in lumanari si trimis dorinte pe fereastra, spre zari doar de ele stiute...

Vinul rosu danseaza tangouri in paharele zvelte si-mi garanteaza vise rotunde, intregi, neciobite...Departe de casa, dar aproape de mine, pot face analize riguroase, muncite si promisiuni sfinte. Cu mainile impreunate sub cap, fagaduiesc sa-mi rostogolesc de-acum viata mai atent, mai cercetator, mai pregatita de strapuns neadevaruri frumos ambalate. Sa nu mai fac insemnari pentru mai tarziu pe propriul destin...mai tarziu care sa nu mai stie drumul spre mine niciodata. Sa randuiesc mai atent himerele si, cu maini sigure, sa le descos de vitregii. Sa invat constiincios sa iubesc mai mult aproapele si mai putin departele. Promit ca nadejdile mele sa fie dezgolite doar in ochii celor dupa chipul si asemanarea mea. Dupa putinta si neputinta mea. Dupa sufletul si iubirea mea.

...Dimineata sosita prea devreme, calda si insorită pe la colturi, aduce cu ea indarjirea mea de a ma bucura si de acest rasarit...ca de fiecare.

Nazdravanii mei de la scoala, asa cum doar copiii pot, stiu sa comploteze frumos, sa nasca emotii ascunse dupa baloane colorate si torturi savuroase de fructe.

...florile imbujorate vin de ici, de colo, dar nu de peste tot... inocenta mea crede inca in sinceritatea tuturor imbratisarilor, desi mintea stie sa aleaga bobul de neghina...buzele mele saruta zarile, iar glasul striga in soapta rugaciuni...

Durdulie zi aniversara, doldora de senzatii amestecate si vise de-mplinit!

Plec capul inaintea sufletelor ce-au vibrat azi cu mine si-mi spun ca doar cine a vrut si-a stiut a facut asta. Si a fost, cumva, alaturi.

“Cad in genunchi si-ti multumesc, iubire, pentru inaltul pact ce ne uneste, Timbrat de-a fericirii stea subtire, -Si-ti multumesc si pentru deznadejde” – Nina Cassian

Despre rau...numai de bine

2009-09-23T18:16:00.003+03:00

Sunt bine.

Ma fonfai pe nas usor fandosit, in acord cu toamna asta cumva ciufulita si nehotarata, trag de mine in fiece zi sa pot mai mult si mai bine, trag de ploape dimineata cand de fapt e inca noapte si-ar trebui sa ma rasfat in asternuturile calde, usui toate gandurile ce duc spre zari straine, potrivnice si afurisite, miorlai mereu ca trece totul prea repede, ca uite nici nu s-a pierdut bine vara prin lume, ca vremuri galbui cu amigdale zburlite si sambete mofluze si plouate imi ciocane in viata, biciui pe spate visele sa alerge mai iute spre nici eu nu mai stiu ce si inramez doruri sa-mi tina de urat peste iarna.

Sunt bine.

Naucesc asistenta cu tacerea si rabdarea mea, ma astern de buna voie pe liste la dezintoxicare si astept secunda cand orice urma de drog-iubire de unica folosinta- va fi desprins din mine. Stiu, fireste, ca intoxicatiile sentimentale nu mor usor, ca se lasa cu orbecaieli prin ceturi groase si dinti inclestati, dar nu contenesc sa-mi spun ca de luni ma las de viciul asta.

Sunt bine.

N-am timp nici sa vorbesc cu mine, nici sa ma las mangaiata de iubirea bunicii, iar de privit in oglinda ma feresc. Ma risipesc continuu sub imperiul prezentului, al urgentei, al grabnicului. Totul fac indata si sunt gata sa ma multiplic in mii de trupuri ca sa savarsesc certitudini. Construiesc, zugravesc, cioplesc. In mine.

Sunt bine.

Ridic zilnic sangele la temperturi aproape letale, inghit hapuri sperand la tamaduiri spectaculoase ale sufletului si stiu sa sfartec pana la os, fara mila ori urma de regret, orice nazuinta. Sterg sudoarea asezata in straturi pe frunte si-mi vad mereu de drum. Cu zambetul pe buze si inima facuta tandari de drum.

Sunt bine.

Mai ciocane uneori sufletul in acoperis si se tanguie de moarte, ma bate la cap sa-l ridic, sa-l oblojesc macar cu vorbe inventate, dar sunt prea grabita sa-l uit acolo adanc, si-atunci ii strig de sus, ca de pe alta lume...sunt bine, vezi-ti de drum!

La schimb

2009-09-14T18:30:00.008+03:00

Toamna se da toata, dar cere atat de multe in schimb...vrea aduceri-aminte rumene de peste vara si popasuri tihnite sub stesine de brad. Isi face cununi din semne de-ntrebare si-i place gustul usor amarui. Nu stie zambi decat in colt de gura, cumva ascuns si vinovat. Se-arata blanda si-ndrazneata, dar e taioasa pana in galbenul oricarei frunze.

Are ea un fel de a-ti struni sufletul si-al face sa tresalte pe acorduri grave...Nu cred sa fie alt anotimp care sa stranga la rever atatea ahuri si nostalgii...

Azi a avut miros de tuberoze, de crizanteme si de suflet de copil...a sunat a clopotel si stiut sa surada. A strecurat sub presul de la intrarea-n suflet, bucurie, dar stiu ca vrea mereu ceva la schimb...

Azi, ca si ieri, mi-a fost dor...

Parfum de toamna

2009-09-09T20:48:00.005+03:00

Dimineata, cand noaptea inca se tolanea puturos in culcusu-i, am incercat sa ghicesc planurile inaltului. Cu ochii aruncati deasupra pe furis, mi-am strans aproape de corp rochita mult prea subtire pentru orele fragede, am infasurat esarfa purpurie in jurul gatului si-am ghemuit degetele la adapostul sandalelor. Ridicata in varful picioarelor, am dat la o parte cu mana, atent si delicat, picaturile de ploaie si i-am soptit la ureche ca e inca devreme. Ca inca vreau raze impretite in par, ca zilele n-au intrat de tot la apa si inca plamadesc vise masurate in stele.

Sa aiba rabdare. Sa ma vindec si sa astern iar in camari amintiri de peste vara, de peste timp. Sa-mi dea ragazul sa mai bat o data la usa fericirii. Poate acum a ajuns si ea din peregrinarile-i nesfarsite si stie sa se daruiasca.

I-am propus sa-i dau preaplinul meu pe preagolul ei, s-o luam incet, sa risipim culorile sterse, sa netezim cararile luminate doar de intunericul din mine. Sa ma-nvete sa refac stopii astia reci in fluturi albi...in aer si-n stomac...

I-am vazut zambetul si i-am simtit mana puternica cum ma asterne cu picioarele intregi pe pamant. I-am adulmecat imbratisarea aspra si-am auzit-o suierand...si totusi vine toamna...si tu o simti si o ingani...

Azi, cerul a apasat ingrozitor. Am incercat sa ma dau la schimb pe-o zi de vara, dar n-a mers. Ceasornicul ce ne masoara destramarea n-a vrut sa stea in loc. Nicio secunda.

Pe soselele patriei...

2009-08-27T09:24:00.005+03:00

Cine spunea ca un drum Campina-Bucuresti nu se poate face in ...4 ore?! Va spun eu, se poate...daca da Dumnezeu cel sfant sau mai degraba nabadaiosul Scaraoschi sa explodeze o batrana Dacie pe DN1...se poate.
Ce nu se poate e degajarea rapida a soselei, pentru ca platforma, ei vedeti voi, platforma e una si mandra-n toate cele si e departe, plecata vezi doamne la alte interventii... nu se poate strecurarea ambulantelor prin sarpele sanatos de masini incolacit stasnic de gatul soselei, nici masurarea, catarirea, evaluarea, examinarea sau ce doamne iarta-ma mai face politia ( de fapt 1-2 politisti plictisiti si deprinsi deja cu sfartecarile pe asfaltul patriei)...ei, da...asta nu se poate!
Se poate in schimb devierea circulatiei pe..."trasee ocolitoare", adica pe limba noastra pe la naiba-n praznic...fara prea multe discutii si explicatii. Ei, si daca rutele astea ocolitoare cum sunt ele ar fi macar onorabile, ar fi ceva, ai sopti ceva ascutit printre dintii inclesteti de "fericire" si-ai porni la drum...dar nu...caci vedeti, voi, unde ar mai fi frumusetea calatoriilor prin Romania?! Nu s-ar sfarsi povestile noastre inca de la inceput? Si, serios acum, n-ar fi pacat de Dumnezeu sa ajungi la ore rezonabile acasa? Sigur c-ar fi!
Si-atunci, te-asezi ca un om civilizat ce te afli la coada frumos formata si...astepti ca o minune sa se intample...ca un politist (un altul, dar de unde nevoile mele vreau eu atatia?!) sa apara asa ca un Fat-Frumos din neant, pe-un cal alb sau macar intr-o masina ponosita, si, cu puterile-i magice pe care le poseda, sa le domoleasca elanul colegilor de trafic ce-si fac loc dand din coate, ma rog din caii-putere ai masinii si se strecoara pe stanga sau dreapta, doar in linia dreapt formata nu, un politist care sa dirijege maiestos si cu gratie cum numai el stie s-o faca, amarata de intersectie gatuita gata...dar nu...
...realitatea e totdeauna alta, asa ca n-ai decat sa inchizi bine usile si geamurile, sa pui la treaba aerul din dotare ca sa mai ostoiesti soarele ce musca prin parbriz si sa te lasi dusa acasa, domol, de sarpele urias...asa lenes cum stie. Inchizi radioul care vuieste de explicatii binevoitoare, suni un prieten si-l ametesti cu veselia ta, si lasi muzica cd-urilor tale sa-ti relaxeze muschii, sa-ti netezeasca pliurile de pe frunte...
Ei, da ati vazut ca se pot parcurge 90 de km in 4 ore? Altadata, sa nu mai fiti asa de neincrezatori! Pe curand!

Vara mea...

2009-08-18T23:39:00.003+03:00

We Belong...

2009-08-15T17:59:00.007+03:00

...together!
Prin '86/'87 am primit de la niste prieteni aflati de ani buni in Canada, ce altceva?...un video si o caseta video...mare, groasa, ciudata care inghitea, aveam sa vad, multe surprize placute.
N-aveam pe-atunci mai mult de 10-11 ani, dar stiu ca darul a fost tulburator...Caseta primita avea inregistrate videoclipuri in voga in afara, formatii si muzici stanii pentru o Romanie cenusie si austera. Cat am vazut-o si revazut-o, cat am derulat-o si rederulat-o e usor de ghicit... Am facut atunci cu sora-mea topuri, clasamente intortocheate pentru ceilalti, dar atat de evidente pentru sufletele noastre de copil.
Ne-am ales favoritele pe care le-am disecat in fasii subtiri de versuri scrise si traduse pofticios cu dictionare vechi pe genunchi...versuri inghitite apoi cu sete si devenite rugaciuni...
Azi, dupa ani, mi-am reauzit la radio aleasa si intr-o singura secunda am revenit in camera mare a copilariei...si-am revazut fetita slabuta cu obraji usor palizi innegrind apasat hartia imaculata, incercand sa inteleaga cu e cu acest "we belong...together". O copila care casca sufletul mare si se intreba inocent cand si cui va striga si ea fara frica incantatia minune... si o sora mai mica ce incerca sa priceapa framantarile stranii acum pentru ea, ale surorii mai mari...
Am inchis ochii pentru o clipa si am lasat sa ma invaluie vocea care e mereu inauntrul meu...si-am zis ca asa trebuie sa fie...ce ti-a fost drag odata, a ramas acolo in tine. Fireste ca mersul prin viata modeleaza, sculpteaza in trupul,mintea si mai ales sufletul tau, calatoria asta te modifica cumva, dar stiu bine ca ceea ce odata ti-a sters fruntea de sudoare si sufletul de amar, n-o sa devina niciodata praf in vant...Ce te-a atins pana in prasele, n-o sa fie nivelat de niciun tavalug...
Niciun sange n-o sa poata sterge ce odata ai incrustat cu ravna in muschiul zvacnind al inimii. Nicio neputinta n-o sa stearga vise desenate cu peneluri alese in suflete de copil...

...Intre veri lenese si rataciri prin furtuni, intre un vis si altul, intre iubiri nerostite si imbratisari avute, intre doua singuratati poposite vremelnic pe-acelasi peron al destinului, se intampla sa opresc uneori timpul si sa incurc realitatile. Sa intorc privirea si inima inapoi... si sa strig, asa tamaduitor precum copila firava din trecut : http://www.trilulilu.ro/pick4you/ff57c77b610c13 !!!

Dincolo de orice vama...

2009-08-04T09:41:00.008+03:00

30,31 iulie si 1 august...Vama Veche a vibrat pe ritmurile greilor...Baniciu, Alifantis, Andries, T.Gheorghe, Iris...Motu Pittis acolo pe plaja, in aer, usor ca un fulg a reusit, din nou, sa-mi produca fiori si pielea s-o faca de gaina cand, pe inregistrarea pusa de organizatori, in semiintunericul din jur, a strigat puternic tuturor "sunt tanar, buna seara!”)...

...atmosfera calda, marea alaturi, cer liliachiu superb.

Pacat ca nu toti au apreciat (firesc, de atfel) evenimentul...muzica mult prea tare venita de la toate terasele din jur, muzica ce pe alocuri bruia. Ma gandeam ca un astfel de festival, care intre noi fie vorba ar trebui sa fie o mina de aur si pt localitate, ar trebui facut cu sprijin local si cineva sa oblige “vecinii” la mai mult respect. CHIAR DACA ESTE VAMA VECHE!!!

Oricum romantismul, asezonat cu miros sarat de mare si nisip caldut pe talpi...luat in doze mici...face bine oricui la suflet.

Ofer gratuit mostre:) ... http://www.youtube.com/watch?v=kDdpKCqsZV8&feature=related

Merita incercat!

Pe-un colt de stea...

2009-07-23T22:51:00.004+03:00

E cald, e noapte, e liniste, e miros de incins, de uscat, de nervi intinsi. E toropeala lenesa a noptii de vara. Cu trupul imbratisand moliciunea zarilor, imprastii dorinte in vant...sa se-auda...sa fie culese...
Vreau mirosul de sarat in nari, tipatul sfasietor al pescarusilor si mainile lui mari, dar tandre scuturandu-mi blugii de nisip.
Vreau limonada rece din salasul careia sa muste pofticios o felie mare de portocala zambinda.
Vreau ape siroaie pe chip si tunet pe timp de ploaie.
Vreau sa ma fac ce am promis ca o sa fiu cand oi fi mare...musafir si calator. Sa-mi caut mereu si fara de sfarsit locul...si norocul.
Vreau sa ma fac mica, rasucind inele fermecate ca-n filmele copilariei, si sa ma asez domol in palma lui. Sa sufle iubire si sa nu-mi mai fie amar. Si dor.
Vreau sa construiesc pancarte mari pe care sa scriu constiincios "Se cauta printi. Se garanteaza pastrarea. Pe veci...si nu in castele de nisip!"
Vreau sa-mi impletesc un hamac si sa-l leg de marginile lumii...sa ma legan asa pana la adormirea mintii si-a sufletului.
Vreau sa cred ca nimeni n-a trecut intamplator pragul destinului meu. Nici eu pe-al lor.
Vreau sa nu-mi mai impiedic anii si pasii si norocul de deznadejdi si vise spulberate, la ceas de seara. Niciodata.
Vreau nu ORI ORI, ci SI SI.
Vreau urmele noastre prin praful stradutelor, sarutarile noastre trantite de asfalt si mirosul de noi.
Vreau sa adun tot haul de peste zi si sa-l inghesui in capsule. Sa-l iau seara cu apa multa, asa ca pe aspirina cand tamplele zvacnesc tavnos.
Vreau sa visez ca ma trezesc...la viata, la moarte, la ce e... si trezita sa visez ca dorm. O viata. O lume.
Vreau ca in alergare, sa nu ma mai lovesc de propriul trup.
Vreau sa pot sa-mi desprind intr-o zi genunchii din noroi.

M-am asezat pe-un colt de stea si-astept.

Privind spre inauntru...

2009-07-16T10:19:00.004+03:00

Si daca vântul vremii pe coclaur

Le-o spulbera, cu mine, catre vis,

Spuneti asa... ca lumea mea de aur

Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.

(Serghei Esenin - Prezicere)

Ani la rand- incolonati ca niste soldatei teribil de seriosi- am ciocanit cu fruntea asudata de marea fereastra a lumii cerand, implorand momente de liniste si echilibru. De impacare cu lumea si cu mine. De pace cu mine, in mine. Am obligat Inaltul sa-mi traseze linia de plutire. Inutil!
Am facut atunci un exercitiu necesar: cunoasterea de sine. Mi-am tapetat inauntrul cu oglinzi uriase si-am facut apoi un pas in spate. M-am desprins. M-am disecat si analizat cu atentia si rabdarea unui chirurg priceput. Taios si obiectiv. Rece. Cum e alcatuita alcatuirea asta stranie?! M-am invartit in juru-mi cu degetele adanc infipte in obraz si, in final, am cascat ochi exoftalmici si-am strigat ascutit ca pentru altul: Ce utopie! In inocenta mintii de copil, credeam ca egalarea perfecta a talgerelor balantei imi va aduce multumirea de sine. Cu sinele.
Am priceput cu greu ca doar tumultul si clocotul din vine ma face sa simt ca sunt vie. Ca, oricat de sufocant si nociv poate deveni, gustul indoielilor, al problemelor care tanjesc dupa solutii salvatoare, gustul alergarii nebune prin viata, al intoarcerii pe toate fetele a sufletului poate sa ma faca sa simt ca sunt eu. Pentru ca sunt amalgam de indoieli si certitudini, de tradari si credinte, de putere si slabiciune. Am inteles ca mi-s vanzator si vandut in acelasi pachet, ca sunt propriul judecator si acuzat. Calau si osandit.
Am stiut sa nasc idei indraznete doar in nopti de zbucium, am putut sa aduc la lumina vorbe si ganduri doar cand preaplinul meu de viata si dor mi-au asezat condeiul in mana si sufletul in vitrina.

N-am stiut sa visez cu aripile larg deschise decat atunci cand orice speranta mi-a fost tavalita prin praf. Calcata ca pe-un gandac, in picioare. Miracolele mele nu s-au ivit decat in cele mai intunecate nopti fara luna. Fara stele norocoase.
Am indraznit sa fiu cu adevarat femeie numai atunci cand m-au incoltit deziluziile, am fost tare doar cand mi-am admis slabiciunea in bratele omului iubit, surprinzator, dar eu am stiut sa fiu puternica doar cand am fost la pamant.
Nu cer in genunchi victorii muncite, zbateri si iubiri castigate greu, in tiebreak, dar azi nu ma mai revolt in fata a ceea ce sunt.
Nu intrebati, caci azi continui sa repar fericiri defecte, sa bat poteci prin tara minunilor si sa ma predau cand si cand in fata propriului eu.
Dezgolita in fata ochilor mei, azi nu ma mai pot ascunde dupa paravane ieftine de hartie colorata.

Vive la France!

2009-07-14T20:59:00.018+03:00

O saptamana la Paris e o doza de rafinament si de romantism insuficienta, dar atat de necesara pentru orice femeie care se incapataneaza sa stea cu mana intinsa la portile fericirii!

Orice despartire de locuri nou descoperite, de experiente ce-au facut ca sangele sa-mi clocoteasca la temperaturi aproape letale, mi-a asternut totdeauna apoi pe chip o melancolie aproape stanjenitoare. Insa desprinderea avionului de taramul lui Baudelaire, Verlaine ori Apollinaire m-a facut sa simt ca ma rup...din mine. A fost ca si cand am gasit in sfarsit taramul-prelungire al fiintei mele si brusc a trebuit sa-l parasesc.

Am savurat prin ani eleganta distanta si coplesitoare a Vienei, mi-am acordat sufletul pe ritmuri de Mozart, am admirat voiosia din ochii si obrajii cehilor, am plecat capul in fata maretiei Alpilor Elvetiei, am ciocnit bucuroasa o halba de bere cu radacini germane, m-am scaldat in marile Greciei, mi-am inmuiat buzele arse de soare in ceaiul de mar verde al turcilor, am admis ca Podul cu Lanturi ce uneste pe veci Buda de Pesta e uimitor, dar nicaieri n-am spus ca acolo as vrea sa-mi depan restul zilelor...

La Paris am simtit asta, am gandit-o si-am spus-o de mii de ori ca pe-o rugaciune catre cei mai buni si darnici zei.

N-as sti sa spun ce e mai facinant in orasul luminilor...muzica strazilor...parfumul...vinul rubiniu...impasibila Sena...sampania naravasa din pahare...magia parcurilor trepidand de viata...grandoarea Arcului de Triumf...privirea lui Ludovic al XIV-lea de staja in poarta Versailles-ului...spendoarea florilor...croissantetele savuroase cu unt...trufele indraznet tolanite in praf de cacao...iubirea din ochii celor care inca mai cred ca totul pe lumea asta depinde de curajul şi de voinţa lor...inima ce-ti tresarea si ea cu mintea aiurea, departe...

...stiu doar atat : cu mainile larg deschise si cu privirea spre cer, am desenat cercuri uriase in aer, am strigat lumii intregi, acolo in inima Parisului “ Poate ca-s mica, dar cat de mare este libertatea mea!” si mi-am jurat c-am sa ma-ntorc...acasa!

Acasa...

2009-06-17T18:19:00.007+03:00

"Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei."
(O.Paler)

A inceput BooKFesT. Azi am fost acolo cu copiii. Desi inca se mai asezau rafturi si se verificau coduri, am simtit ca am ajuns acasa de cum am intrat. Nu stiu cum si de ce, dar mirosul de carte, mai veche sau mai noua, mi-a amintit mereu de cele bune. De cele curate si adevarate. Nu stiu din ce unghere prafuite vine senzatia asta, dar stiu ca slova si condeiul mi-au fost mereu amici de cale lunga. De viata.

Nu sunt, insa un cititor modern, sunt inca invechita in ceea ce priveste rosturile cartii. Nu pot casca falcile reci si anoste ale laptop-ului si despica fire de poveste...in lumea virtuala. Nu stiu citi sau scrie decat asa, batranicios si stangaci, cum m-am deprins la scoala. Cum am apucat. Mie imi place sa rontai avid randurile cartii si sa ma astern pe mine insami in nopti de visare. Imi place sa simt ideile cu sufletul, cu mana, cu gandul. Imi place asprimea hartiei si mirosul cernelurilor, cotorul ce se desface anevoios la inceput si linistea din ganduri cand sunt in fata foii...albe sau cernite.

Sunt, de asemenea un cititor lenes. Nu stiu sa alerg printre filele plumbuite. Vorbele profului de literatura din liceu, celebrul de altfel domn Balu, mi-au ramas scrijelite in minte...Carte se ia pe-ndelete, zicea el sprijinindu-si gandurile si fruntea usor incruntata de palma-i masiva si nefiresc de alba...cartea se mangaie, nu se infuleca hulpav. Si mai ales, se vizualizeaza, se digera incet asa cum un vin bun se plimba prin gura...sa-i simti savoarea ascunsa. Il priveam atunci cu gura cascata si nu indrazneam nici sa respir ca nu cumva sa-i curm ideea inca nenascuta. El m-a invatat atunci sa am rabdare cu fiecare cuvant, sa-i dau dreptul sa ma convinga, sa ma fascineze ca apoi eu sa-l conduc spre lumina. M-a invatat sa imprietenesc cartea cu foia alba si creionul...avem memorie scurta, din pacate, uitam in timp si ce ne intristeaza, si ce ne bucura. Noteaza! Si orice singuratate ori amaraciune iti va fi uitata cand vei reveni la cele ce le credeai uitate!"Am devenit astfel, definitiv si fara sansa de schimbare, un cititor molcom, asezat. Greoi si lenes. Nu mai stiu functiona altfel decat cu cele doua ustensile alaturi. Cand citesc, buchisesc...dezleg, parca mari mistere, notez si subliniez, incercuiesc si imbujorez pagini...asud ca dupa uriase razboie...si eu si cartea, dar ramanem cumva legate pe veci. E o chimie greu de explicat si scris in formule.

Azi, in mijlocul oceanului de carti din jur, m-am simtit naufragitul straniu de fericit, care n-as mai fi vrut sa se-ntoarca acasa.

Normal, era deja.

Copilăria - un basm fără sfârşit…

2009-06-01T18:45:00.003+03:00

Am recitit de curând ceva care imi atrasese atenţia inca de la prima lectura… etse un interviu cu Dumnezeu, în care se răspunde la o întrebare simplă şi la care mulţi dintre noi ar vrea să ştie răspunsul : « ce Te surprinde cel mai mult la omenire, Doamne ? » « Că ei trăiesc ca şi când nu vor muri niciodată şi mor ca şi când n-ar fi trăit vreodată ; Că se plictisesc cu copilăria -se grăbesc să crească mari şi apoi iarăşi tânjesc să fie copii ; Că îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi apoi îşi cheltuiesc banii ca să-şi refacă sănătatea ». Asta m-a făcut să mă întreb ( mai ales azi, cand am alergat pe role cu copiii prin Herastrau, cand am jucat din nou sotronul dupa ani muuulti de pauza, cand am ras si-am visat cu sufletul pana la urechi!) ... ce e copilăria ? Sau a fi copil ?...
M-am gândit mult, privindu-i agitand cretele colorate in varfurile degetelor si nascand cu imaginatie tablouri fantastice pe aleile gri ale parcului, dar n-am reuşit să dau o definiţie completă şi mai puţin austeră… Tot ce-am reuşit, a fost să-mi amintesc de vremea când credeam că ţin totul în palmă, ca intr-un glob de cristal pe care il fac viu doar prin simpla agitare a bratului, când plângeam şi râdeam în aceeaşi zi fără motive serioase, când baba cloanţa, dar şi Făt-Frumos îmi erau alături la întâlnirea cu Moş Ene.
Am zâmbit la amintirea genunchilor juliţi şi cu gândul la teama de doctor, omul acela în alb are după spusele mamei nu-ţi vrea niciodată răul…Mi-au venit apoi în minte jocurile copilăriei , şotronul şi de-a v-aţi ascunselea când se trişa întotdeauna la numărătoare şi toţi ştiam asta, oamenii de zăpadă şi săniuşul în plină iarnă, de Moşul care avea mereu sacul plin...toate îmi treceau acum pe dinainte, deşi le credeam demult uitate.

Câtă putere avusese o singură întrebare… « Ce e copilăria ? »
Am zâmbit şi am simţit atunci că cineva, poate chiar sufletul meu, îmi dă răspunsul…Copilăria ? Un tărâm magic…nu ştim de unde începe şi când se termină, ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie uneori fără să o fi trăit depin, alteori fără să ne dorim cu adevărat. Am ştiut atunci că ea este lumea fermecată când totul devine posibil doar daca inchizi ochii si alergi cu gandul, e timpul când suntem cel mai aproape de Dumnezeu. Ne facem prieteni din Ilenele Cosânzene sau Feţii-Frumoşi, suntem vrăjitori sau eroi legendari, călătorim oriunde doar prin puterea minţii şi suntem oricând capabili să jurăm că am fost acolo cu adevărat.
Un singur lucru n-am reuşit să înţeleg : când şi unde se termină copilăria ? Cum se face ca la un moment dat devenim extrem de serioşi, că uităm să zâmbim şi să ne bucurăm de lucrurile mărunte, că ni se pare imaturitate adevărata bucurie.
Vă propun un pact, copii şi adulţi, : haideţi ca măcar în luna copilului şi a copilăriei să renunţăm la minele serioase şi mult prea preocupate de « adevăratele » probleme şi să zâmbim aşa…a înţelepciune, în colţul ochilor măcar !...Hai la multi ani bujorilor din obrajii vietii voastre, seninatatii naive si zambetelor jucause de pe buze!...

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată.Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."( Ion Creanga)

Inima... nu e de piatra

2009-05-24T19:00:00.003+03:00

Inima nu fi de piatra, ca doar tu n-ai fost lasata
Sa vezi dorul cum ma poarta fruza-n vant!
Inima nu fi haina, c-ai si tu un pic de vina
Daca n-am o zi senina pe pamant!
Inima cu ochi ca mura si ca trandafirul gura
Nu-mi da dragostea de-a dura ca-i pacat!
Inima nu fi de gheata,fara zambet cald pe fata
Fara cantec,fara viata doar oftat!...
Doar de dragul tau,raul mie mai rau
Rasul mie mai rar,amarul mai amar
Si tot suspinand ca omul
O sa ma usuc ca pomul
Ce-si da frunzele pe doua lacrime
Inima cu ochi de stele eu ti-am dat visele mele
Tu le-ai ars ca pe surcele intr-o zi
Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea
Imi alung din suflet jalea orice ar fi
De trei primaveri,de trei ierni si veri
De trei toamne-n rand nu mai am un alt gand
Numele-ti rostesc intr-una cat e soarele si luna
Ma duc pe pustii ca tu nu vrei sa stii
Inima nu fi de piatra,pentru ca-n a vietii roata
O sa-ti umble dorul o data ca nauc
Inima de piatra seaca,poate da Domnul sa-mi treaca
Si te las inima acra si ma duc
Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea
Imi alung din suflet jalea orice ar fi
De trei primaveri,de trei ierni si veri
De trei toamne-n rand nu mai am un alt gand
Numele-ti rostesc intr-una cat e soarele si luna
Ma duc pe pustii ca tu nu vrei sa stii
Inima nu fi de piatra,pentru ca-n a vietii roata
O sa-ti umble dorul o data ca nauc
Inima de piatra seaca,poate da Domnul sa-mi treaca
Si te las inima acra si ma duc...

Si daca vreti si muzica... iata: http://www.youtube.com/watch?v=08E-JVrPqQI&feature=related ... interpretarile sunt mai vechi sau mai noi... mesajul e mereu acelasi...

Purtata de vant

2009-05-17T18:07:00.004+03:00

Weekend-ul trecut am pus bicicleta pe...roti! Desi mi-era dor de-o hoinareala strasnica, am tot amanat momentul, caci ba mi se parea prea devreme pentru un astfel de rasfat, ba reprizele de soare se luau la intrecere cu cele de ploaie, ba oboseala de peste zi culegea victorii: un somn dulce ori agitat, dar timpuriu!...
Dar am zis "Gata!...E timpul!Trebuie sa-mi dezmortesc oscioarele troglodite, infierate in iarna!
M-am gandit daca sa-mi infig vitejeste minusculele casti in urechi si sa ma rup odata in plus de larma ucigatoare din jur. Am ales sa ma arunc in valtoare, sa-mi deschei sufletul la gat si sa-mi las urechile libere.
Campina e minunata, dar imprejurimile ei sunt uimitoare! Nu stiu cand s-a transformat orasul intr-o gamalie, stiu doar ca muscelul isi ascutea trufas inaltimile si facea prinsori cu ciresii din jur ca n-am sa-i ating culmile. Ca piptisul greoi are sa ma-nfranga. Gresit! Nu stia el cata vointa zace in trupul firav ce-i topea avantarile!
Privit de sus, orasul era acum doar o gargarita prinsa atent la borurile palariei... Pamantului.

Ce bine am decis cand am lasat acasa muzica din masinaria ce stie sa-nghita zeci de melodii! Alta muzica imi umplea acum alcatuirea! Nimeni in jur... Mi-am ingaduit sa privesc cerul intinsa pe iarba, sa zambesc departarilor si sa zburd aiurea cu mintea. Doar vantul, din cand in cand, imi ravasea sprintar suvitele si-mi desena coafuri doar de el stiute. Suiera batran pintre frunze si-mi punea intrebari zapacite. Am tacut si l-am lasat sa se vanture in colo si-n coace, alene ori nervos, pana cand, plictisit, s-a ascuns prin alte salasuri.
Nu stiu cand seara a inceput sa muste pofticios din zi, dar am vazut ca soarele incepe sa caste si-am inteles ca trebuie sa ma desprind, dar am decis sa revin.

E un exercitiu ce face bine sinelui. Incercati!! S-ar putea sa va placa desprinderea de pojghita firava a concretului.
Si nu va lasati sufletul anihilat, claditi caramida cu caramida...la fericirea proprie!
Ei, gata acum...e timpul sa ma pun, din nou, pe...roti!

Iubirea-o zi din saptamana

2009-04-24T12:58:00.009+03:00

Iubirea e ca o zi de...
Luni- pentru ca atunci e inceputul. E facerea sufletelor intr-unul. E ziua cand Dumnezeu decide sa uneasca atomii lui cu-ai tai si sa creeze Omul. Pe de-a intregul. E ziua luminii, cand sufletul torturat indelung, tresare si e gata sa-si ragneasca cu forta credinta ca se poate.
Pentru iubire, o zi de luni e tamaduitoare, facatoare de miracole.
Marti- pentru ca atunci apare primul zvacnet perfid al gandului, prima inflexiune a vocii, prima temere ca esti pe muchia subtine a unui hau pofticios. E ziua balansului: te opresti sau iti stergi sudoarea, sfarami neincrederea si mergi inainte? Te cutremuri de frica sau pasesti tantos inainte cu sperantele usor zdrelite si insangerate?...
Miercuri- nu mai e cale de intoarcere. E ziua cand te prabusesti sinucigas in deschiderea bratelor lui, e ziua predarii de buna voie la picioarele unei iubiri din labirintul careia nu mai stii iesi la lumina. Sunt orele in care ne indarjim sa aratam cat de fara margini iubim, cand ademenim spre lumina, spre tihna vesnica suflete deja descurajate de frici. Miercuri e ziua in care, cu manecile suflecate, reusim sa construim din cuvinte punti de legatura.
Joi- e ziua sentintei: condamnarea pe viata, la iubire! E momentul festinului, al degustarii suferintelor fara liman. E ziua cand afli, scuturandu-te de zgura vechii iubiri, ca mai ai un singur drept inainte de implinirea destinului, acela de a pleca. Cu ochii secati de lacrimi, imbarbatam inima pentru marea si definitiva evadare. Brodam rugaciuni umile in nopti istovitoare, sperand naiv ca ziua de maine va fi izbavitoare.
Inutil strigam lumii intregi indiferenta noastra, inutil pedepsim gandul inca vinovat! Joia, singuratatea este implacabila!
Vineri- e ziua Venerei. Acum intelegi ca iubesti tot ce nu ti se ofera, toate cuvintele inca nenascute, tot datul inca nedat. Azi, fara sa mai stii cand ai plecat si unde ai ajuns, esti gata sa ierti fantomele unei iubiri cu prea putin noroc. Azi nu mai condamni cu patima, nu mai blestemi din dragoste, ci, cu ramasite de curaj in glas, iti spui ca, desi te-ai vlaguit in daruiri fara raspuns, totusi ele te-au obligat salvator sa ramai viu, destept, onest. Azi poti sa-ti spui, ca fara caderi nu-s nici ridicari si ca fara goana( desantata aproape) dupa iubire, framantarile inimii ti-ar ramane straine.
Sambata- e o zi trista pentru iubire. E ziua strigatelor sfarsite, din adanc, de moarte.
Fie sa nu cunoasteti aceasta zi, fie sa treceti peste ea asa cum ii sta bine oricarui om grabit, care cu truda, dar temeinic invata sa-si ostoiasca strigatele de durere, sa-si nasca imbratisari mintite si tipete de placere neindragostita doar ca sa inhumeze propria inima zvacninda, vinovata ca vrea.
Fie sa nu va incurcati pasii si destinul in sirul amagitor al margelelor de sticla, unde doar cei ori foarte abili, ori foarte norocosi... ating limanul.
Duminica- nici nu cred ca exista pentru iubire. Daca credeti ca da, scrieti-o voi, cunoscatori desavarsiti ai normelor si daca mintea mea lucida se-ndoieste, plamaditi voi soroacele marilor iubiri! Eu azi ma duc sa ma odihnesc, ca Dumnezeu in ziua a saptea...
Si cand arhitectura vorbelor voastre o fi in stare sa-mi ridice inima si s-o scuture de praf, voi stii ca-s gata sa innod sperante pentru inca o zi de...luni.

La vremea inchiderii...

2009-04-16T19:55:00.009+03:00

"Asa fusese intreaga mea viata, asa fusese si stropul meu de fericire si de dragoste, intocmai ca gura aceasta impietrita: un pic de rosu pictat pe chipul unui mort."( H. Hesse-Lupul de stepa)

Vreme dulce-acrisoara de primavara. Soarele ghidus imi trage de ploape la nasterea fiecarei dimineti. Are chef de ciripit povesti si crede ca mai sunt copil sa-l ascult. Nu. Cu sufletul tabacit de zile, aleg alte realitati. Unele imi sunt zaharuri ieftine pentru clipe grabite, altele realitati-pansament(de unica folosinta, ce-i drept), leacuri genial brodate pe hartie ori pelicula de altii...vicii senzuale de care sufletul descheiat la gat pe timp de primavara, are atata nevoie.
La mine, e vremea inchiderii-nafara, deschiderii inauntru...
Iata farame de egoista desfatare:
http://www.youtube.com/watch?v=AaMST_hNUVQ

Uneori ajuta, alteori adancesc rani... Uneori ploile de-afara sunt infime comparate cu furtunile dinauntru...

Sunny Days?

2009-03-29T16:27:00.006+03:00

"Ca să-ajung pana la tine, i-am zis vantului:
- Da-mi mana
Si taraste-mă cu tine pana unde poti patrunde
Pana-n zarea-nsangerata unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cat mai degraba,
Haide, vantule, da-mi mana! ...
Ca sa ajung pana la tine i-am zis mortii:
-Mergi-nainte
Si coseste-mi fara mila tot ce-i viu
Si-mi tine calea...
Netezeste-mi muntii-n zare
Si umple-mi de cadavre valea
Dintre ea si mine-
Haide! Haide, moarte mergi-nainte!..." (I.Minulescu- Romanta fara muzica)

I-a legat tandru fularul la gat si i-a sarutat fruntea usor transpirata. (Era soare, dar avea dinti taiosi, iar vantul sufla a zapada...) I-a mangaiat obrazul brazdat de ani si de ascutisuri nedrepte, asa cum o facuse mereu. I-a zambit cald, iar el a sarutat pamantul cu ochii. Ii facea rau sa-i accepte gesturile, invatat sa sprijine cu umerii sai greutatile lumii intregi, dar incapabil sa alerge spre sine. Macar din cand in cand. Posesorul unei inimi de dat, strain, totusi de exercitiul propriei generozitati.
"Alegem trufas uneori, desi mintea ne ciocane in constiinta, iar inima inclina binisor balanta in celalalt sens. Vietile ne palpita de dorinta, tanjim destoinic la randuirea fericirii in straturi pufoase de suflet, dar ne lasam sufocati de mainile neputintei. Iubirea ne umfla sangele in vene, ganduri amestecate ne albesc noptile, dar piatra aruncata in sotronul vietii...cade cumva mereu in casuta gresita...Nu te teme, macar visele te lasa sa zbori oriunde!..."

Nu i-a mai spus, insa nimic din toate astea. Nu si-a mai putut dezlipi buzele pecetluite. L-a vazut pornind spre niciunde cu ochii licarind a deznadejde...
L-a lasat sa se intoarca pe campul de bataie, el...comandantul ostilor ratacite.

http://www.youtube.com/watch?v=WFoEeAs9jyw

Afara si inauntru

2009-03-21T08:16:00.005+02:00

Azi e o zi luminoasa, si-mi vine sa zambesc, asa, fara vreun motiv sau poate pentru ca am reusit sa pricep (greu) cum sta treaba cu vartejurile vietii.
Ieri mergeam cu masina spre serviciu, la ora mea cam frageda pentru multi muritori, si pentru prima oara dupa zile multe mi-a intrat soarele in ochi. Brusc si mandru nevoie mare de izbanda lui. E semn ca a venit primavara, si m-am simtit pentru o clipa parte din gasca celor care au facut piramidele sau monumentul de la Stonehenge si care stiau ca a mai trecut un anotimp dupa cum cadeau razele soarelui prin cate un loc special ...
Zilele trecute a fost frig si ceata. Afara si inauntru. Gonind spre scoala ( unde naiba si de ce ma grabesc asa mereu nu stiu!), il ascultampe Baniciu care numara de zor secundele de fericire cu-n ceas de buzunar. Mi s-a parut un pic naiv, onest si avantat, in modul usor ridicol in care ne apar acum cei de altadata. Si am avut o senzatie destul de nesuferita, ca lumea de atunci era noua si mult mai putin complicata, cu mai putini oameni care au mai putine lucruri de cantarit si de decis ...
Era inca intuneric si parbrizul nu voia deloc sa se dezghete, iar Baniciu se incapatana sa numere ploile din 2 in 2...Ma gandeam ca pare venit din alta lume, un dinozaur, ca si mine de altfel, natang si usor prostut, ce inca vorbeste si crede in lucrurile alea profunde si azi atat de neinteresante, azi cand traim fiecare in lumea lui, ca intr-un balon de sapun... vedem ce se intampla afara, auzim zgomotele, dar stam inauntru si privim irizatiile de curcubeu si ne gandim ca asa e totul dincolo, multicolor si diafan. In fine.
S-a mai inmuiat gerul si dumnealui, soarele, ciocane si azi in ferestre. Ma duc sa-mi fac un ceai de ierburi aromate, ca sa pot sa privesc lumea peste marginile cestii.
Sa va fie bine, si sa vi se faca primavara ...Afara si inauntru.

Despre forta si slabiciune...cu ingaduinta

2009-03-18T19:42:00.001+02:00

« Nu duşmanii sunt cei care ne ameninţă, ci propriile noastre slăbiciuni. »
V. Butulescu

Ştiaţi ca lumea nu se imparte in femei si barbati, ci in oameni apti sa-si recunoasca putintele, dar mai ales neputintele si oameni care se sufoca de propiile slabiciuni si frustrari ? Ceea ce m-a facut mereu sa cred ca exista oameni puternici si oameni slabi. S-o luam didactic :
Aparent fragile si firave, fiintele puternice au mersul linistit si vorba domoala. Pot sa îmbrace sufletele goale si-s gata oricand sa domoleasca furtunile gandurilor, sa plasmuiasca pacea pe cerul constiintei, sa zambeasca resemnat invidiei, trufiei, rautatii gratuite. Stiu sa taca atunci cand lumea toata vuieste de cainosenie, sa imparta cuvinte suave cand restul sâsâie cu venin. Cei puternici au o lumina aparte in priviri, o relaxare usor enervanta pentru ceilalţi, o detasare de tot ce e apasator, gretos, scârnav si vor insi aşişderea alături, doar forţa lor ii duce mai departe.
Cu paşii mari si sănătosi, cei slabi apasa strasnic pe gatul destinului, doar, doar Bătrânul le va simţi cumva încercarea si-i va lua in seama. Respira puternic, şuierător ca valurile produse sa înfioare, parase, sufletele milostive din jur. Nu suporta oameni forte in dreapta lor, cum altfel le-ar mai conduce ei, viitorul?...Vor marionete pe care sa le-nveţe cum sa joace „corect”, pe scena vieţii. Cu capul veşnic plecat, trag cu ochiul de vultur si ţes iţe bine ticluite. Mirosul cald, de sânge, le e mai ştiut ca propriile vise si fac cumva sa vadă victime si acolo unde sacrificiul inca nici nu s-a înfăptuit. Bieţii!

Uneori, in jungla asta cotidiana in care ne zbatem febril, ni se poticnesc orele in buruienele otrăvite crescute in jur, suntem forţaţi sa degustam pocalele cu lichid gălbui, amar, de fiere. Poate chiar norocul, puterea, tăria ne sunt terfelite prin minciuni si neîncrederi, dar se uita ceva: cei puternici au slăbiciunea de a cădea, dar si
forţa de a lupta mai abitir cu propriile neputinţe, de a o lua de la capăt cu forte si mai mari...puterea lor vine din curajul de a se ridica si, resemnat si matur, de a zâmbi acelora care învaţă sa lovească înainte de a obloji, de a judeca înainte de a înţelege, de a vorbi despre ura si urâţenie, înainte de a ştii ce e dragostea si frumosul, acelora care dau cu pietre in cel care are forţa sa zboare, doar pentru ca el nu se poate ridica de la pământ, acelora care in numele adevărului si-al dreptăţii vad mai uşor paiul din ochiul altuia decât parul din propria privire.
Cu ingaduita spun ca toti suntem putin din fiecare, si-atunci, tac si las suvoaiele sa curga!...

Oameni care schimba destine...

2009-03-08T22:51:00.004+02:00

"Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul."

Exista oameni care schimba destine si exista oameni a caror trecere pe dinainte-ti nu dureaza mai mult decat ai pune geana peste geana...
Exista sufletele care stiu sa atinga, sa oblojeasca rani si sa faca sa-ti creasca in loc, aripi, oameni care stiu sa te-nvete sa zbori, si trupuri care alearga spre niciunde mai abitir ca orice atlet...
Exista oameni care apar si dispar din vietile noastre, dar care sunt mai vii ca nicicand si glasul lor iti rasuna in minte, in urechi, dar mai ales in suflet innodand cuvinte potrivite, desenand trasee de viata si spulberand harti de suferinti. Cineva i-a invatat cumva sa croiasca drumuri bune acolo unde noaptea deasa se asternuse deja, sa rasara miracole superbe in suflete ravnind a fericire... Au ei un talent special care ii ajuta sa stie cum sa supravietuiasca oricaror tenebre care rod, in mod normal, vieti.

Exista iubiri de-o vreme, iubiri timpurii, iubiri mature, iubiri patimase si ... Iubiri definitive. De-o viata. Iubiri ce ti se-arata total, cu toata forta si splendoarea lor, fara nevoia brutala de a scotoci dupa ele, de a le pune garduri la intrare...ca sa nu fuga.
Marile iubiri vin ca primavara dupa iarni gheboase de asteptare si stiu sa fie « indelung rabdatoare », sa transforme imposibilul in creatii desavarsite, stiu sa nasca inimi doldora de fericire.
Cu ani in urma mi se explica teoria potrivit careia, Iubirea nu cere, ci da, nu pretinde, ci ofera, tace, spera, cucereste si are prin forta, nu a vorbelor inselator-devastatoare, ci prin acceptare si tacere. Am zapacit atunci buclele in zguduieli neinduplecate ale capului si-am batut din picior a dezacord. Nu intelegeam. Nu acceptam. Poate nici nu iubeam.
Orbita de inocenta varstelor fragede, acuzam invinsii in iubire de neparticipare, de blazare. Iar in mine sfasiam sufletul care se incapatana sa verse lacrimi amare. Cu buzunarele pline de increderea si siguranta pe care ti le dau stocurile de speranta stivuite atent in ani de lupte aprige, ma incapatanam sa cred ca alte curcubee se vor ivi peste viitorul meu.
Azi nu ma mai revolt de-atata deznadejde. Azi am inteles ca Iubirea aceea sperata in vise de fecioara, razbate prin timp si stie sa treaca granite si frontiere si se intoarce candva, cumva la tine. Azi stiu ca iubirea aceea curata si vie, are radacini suficient de puternice, incat sa nu fie smulsa nici de deznadejdi, nici de rataciri.
Luminata de revelatii salvatoare, azi stiu sa astept, sa rabd, sa cern inchipuirile de realitate. Poate ca abia acum inteleg, de fapt, ce e iubirea cu adevarat...multumita unor oameni care stiu sa schimbe destine !...

Tari de poveste

2009-02-18T11:24:00.011+02:00

Exista locuri in lume care sunt binecuvantate. Cineva acolo sus le indrageste mai mult, le mangaie blajin umerii puternici, sufla bunatate, prietenie si hotarare peste oamenii ei, netezeste cutele adanci de pe fruntile cerului, pune culoare si viata in obrajii vietii lor. Acum stiu sigur asta.

O saptamana in Alpii Elvetiei, deasupra lumii si-a rautatilor, cu mana streasina la ochi de-atata lumina si curatenie, cu vorbe soptite de teama de a nu curma linistea dumnezeiasca din jur...nu poate fi decat o amintire superba inramata atent si agatata intr-un ascuns ungher de inima.

Cu toata agitatia inerenta unei deplasari cu copii, printe cursuri la scoala din Buchs, patinaj, curling ori hochei in splendidul Wildhaus, degustatul pralinelor fine si-a branzeturilor autohtone, am gasit puterea de a ridica ochii spre albul inaltimilor si de-a fi o clipa doar cu mine. Am gasit ragazul de a trage aerul tare in piept si de a-mi lasa gandurile sa ma poarte in voie.Am topit pe buze si pe limba triunghiuri delicioase de ciocolata si-am zambit cu inteles crestelor pudrate parca cu zahar de maini urise venite din cer.

Desi partea franceza a Elvetiei e mai aproape sufletului meu ( visez inca la atmosfera eleganta si usor aristocrata a Montreux-ului desenat in trepte ce coboara parca spre-a se sfarsi in marele lac Leman, Geneva ori Lausanne cu parcurile sale nesfarsite...), micutul Buchs, cochet si animat, rasfatat din plin de fulgii de nea, pazit cu stasnicie de munti, scaldat de ape de topaz, mi-a masurat cu ceasul sau de buzunar, elvetian, cum altfel?, secundele de dor si fericire...

Nu te necaji!

2009-02-10T15:59:00.002+02:00

Nu te necaji…si viata mea, ca si a ta, se masoara cu un ceas de buzunar. E diferit, dar pofta maladiva e aceeasi. Consecventa la fel. Nu te necaji daca noaptea suna uneori a pustiu sau naste vise haotice. Acolo, in cotloanele cele mai ascunse, tu stii. Asa cum scris e si in destinul meu. Niciun sange n-o sa poata sterge ce-ai incrustat in muschiul zvacnind al inimii mele. Nicio neputinta n-o sa-mi stearga chipul desenat macar din cand in cand in aducerile-ti aminte...
Cursul e asa cum il stii. Ma aventurez mereu si mereu spre alte necunoscuturi, port razboaie cu cei care-mi vaneaza inca feminitatea pe strazi, si... te vad uneori in multime. Raspund buna diminetilor, te iubesc-ului si noptii tale bune. Nu te supara, inca mai gresesc. Doar ma stii cum sunt, usor zapacita de aerul tare, imbujorata de iubirile adanci visate pe sub vasc norocos, gata oricand sa sterg cu batiste fine rauri sarate de pe chipul meu si sa iau la picior, viata.
Uite, dimineata mi-a fost tare greu sa ma extrag dintre cearsafuri...Era inca noapte si era frig in jur... Cu atat mai greu mi-a fost, cu cat tu ai ramas acolo, sub plapuma umpluta cu puf de lebada alba... Calda... moale... respirand usor, neauzit... zambind senin copilariei in care pareai intors...
O clipa m-am gandit cu groaza ca nu voi fi in stare de nimic nici azi, atat de plina de tine...si-am zis ca poate dusul, o mi stearga urmele tale din par si de pe chip si de pe umeri... M-am cambrat violent cand suvoiul rece mi-a atins omoplatii... Parca m-a lovit un ciocan... Mii de ace de gheata imi biciuiau simturile amortite inca, si eu tot in acelasi loc eram cu gandul... Apa imi cadea in crestet si mi se prelingea onctuos pe tot corpul... Cu toata raceala periculoasa a apei, pielea mea continua sa simta rasfatul...
Nu te necaji pe rafuielile mele cu fantasmele astea...
In fine, am urmarit o clipa picaturile desprinse de pe mine si m-am vazut asa, multiplicata de mii de ori in stropii de apa, spargandu-ma la impactul cu fonta grea a cazii, speriata din multimea de sfere limpezi, inghesuite rostogolit in scurgerea ingusta...
Am oprit apa si-am ramas asa, sprijinita pe peretele de sticla, respirand sacadat si scurgandu-ma de apele reci cu care-am incercat sa mi te desprind de pe trup...O clipa fara tine… Inutil.
Ca din suflet... din suflet... chiar de s-ar inventa antidotul, si nu l-as folosi!
Am revenit in dormitor, in agitatia-mi caracteristica, pentru ca, asa cum deja stii, n-am stat nici azi bine cu timpul... Te-am privit cum dormi lenes somnul tau de copil... Copilul care ma transforma... Am zambit la mine larg, din oglinda de pe usa deschisa a sifonierului... Aproape nu m-am recunoscut... De regula sunt incrancenata si cu vreo jugulara ramasa atarnata printre dinti... Ma gandesc la copiii de la scoala, cam lenesi uneori, rasfatati si capriciosi, pe care, de zile in sir ii urmaresc amuzata cat de incet se misca, descoperind, de fiecare data, ca si mai incet de-atat nu e doar o expresie... Cu ceva timp in urma i-as fi incolonat riguros, fara alt rezultat vizibil in afara venelor umflate de la tamplele mele... Acum ii privesc aproape cu duiosie cand m-anunta ca au obosit si vor o mica pauza... Va inteleg, le spun...

Asa cum ziceam, inca mai gresesc, dar tu in iubirea-ti enorma, n-o sa te poti supara pe mine. Intre zapezi si primaveri grabite, intre un vis si altul, intre iubiri nerostite si imbratisari constiente, intre doua singuratati legate la gat cu acelasi fular calduros, se intampla sa opresc uneori timpul si sa incurc realitatile.
Nu te necaji!

Recompense

2009-02-04T21:02:00.004+02:00

- Din toamna va mutati la "Rosetti"?
- Sabin, ce legatura are asta cu discutia noastra? De unde intrebarea asta?
- Pentru ca la anu' plec acolo si mi-as dori tare sa fiti profesoara mea si la liceu...

Asta e cel mai frumos compliment primit vreodata, asta e adevarata recompensa ce poate umple multe alte goluri...Unica.
Am evitat raspunsul, pentru ca cine mai stie ce va fi in lunile si anii ce vin, dar fara sa banuiasca macar, adolescentul rebel, recalcitrant si impertinent in fata multora, a nascut nu atat pe chipul, cat mai ales in sufletu-mi mii de zambete...
Asa reusesc ei, dracusorii astia cu chip angelic, sa te scoata din cele mai adanci ceturi si cu atata seninatate sa-ti arate lumina...

Metamorfoza... impusa

2009-01-26T20:39:00.002+02:00

Azi a plouat torential, dar nu-i bai de aici, de jos, ploaia nu se simte. Peste intinderea nesfarsita, picaturile uriase cazute de pe obrajii inaltului nu sunt decat apasari ce deseneaza cercuri perfecte... Doar griul cerului a strabatut pana aici si mi-a infiorat o clipa solzii. Doar in momente de-astea ma revolt zi-mi zic ca niste ploape mi-ar fi fost de folos, m-ar fi ascuns chiar si pentru o clipa de plumburiul asta! In fine, mi-am incordat mustatile si-am pornit in calatoria mea zilnica. Multa agitatie, probabil vanticelul pornit ce-si facea de cap deasupra, agita spiritele si dedesubt. Un calcan botos devora in liniste ceva guvizi naivi ce-i dadeau tarcoale...Prostanacii, atrasi de aparenta lui platitudine se apropiau prea mult... de, asa e peste tot, ce-i mici sunt inghititi repede cand nu-s atenti! Mi-am vazut de drum, stiam ca pana si el are zile mai bune.
Trei scrumbii suple isi etalau stralucirile metalice si discutau de zor despre deficitul de alge savuroase, datorat poluarii tot mai amenintatoare. Incruntate deja, erau decise sa creeze un sindicat, sa faca greva daca e nevoie, dar sa-si salveze caminul. Si urmasii. Atras de discutie, batranul stavrid plutea somptuos spre grup, aducand cu el bancul intreg. Cu totii hotarasc sa deseneze pancarte si sa le poarte in spate in drumul lor spre suprafata...poate daca marea va fi intr-o zi plina de lozinci mieroase, nascute pe luciul apei, cineva va vedea si-i va lasa in pace... Bietii!
Mama delfin nu intra in discutie...joaca ei cu puiul, lectia ce i-o da parea mai atractiva, mai importanta. E felul ei de a salva viitorul. Imi zambeste complice - si pe mine m-a facut candva sa iau viata ca joc...imi zicea sa ma las pe spate, sa privesc cerul tivit cu stele si sa astept ziua cand prima va cadea si mi se va aseza pe frunte...
I-am zambit la randu-mi si-am lasat-o sa nasca alte vise in suflete.
Mi-am aruncat inotatoarele sub cap, am incercat din nou pluta cu fata spre marea de sus... si mi-am amintit de ziua cand m-au primit aici...in lumea din adancuri, cand m-au invatat sa nu ma sufoc fara aer, sa nu cedez fara tot ce stiam ca-i omenesc a avea. Sa nu ma mai tem de cadere. Sa transform plamanii in branhii, sa nasc solzi protectori si sa invat sa tac. Sa inec cuvintele si-apoi sa le sap morminte in nisipul de pe fundul marii. Sa-mi fie dor sfasietor doar de secundele cand ies deasupra si-mi hranesc trupul firav cu stropi de aer, niciodata de fiinte vii! Sa iubesc ecoul chemarilor din adanc, niciodata catrenele perfide venite de deasupra!...
Am lasat terestrul cu nedreptatea lui absurda si-am ales sa plutesc in mari cand calme, cand tulburi... asa in cautarea tihnei vesnice...

Scotocind printre amintiri...

2009-01-25T16:58:00.010+02:00

"Ce mi-a placut odata imi place intotdeauna, pentru ca optiunea mea este motivata. Fie ca urasc, fie ca iubesc stiu clar de ce..." (Diderot Scrisori catre Sophie Volland)

Nimicuri valoroase atent stivuite in camara sufletutului, maruntisuri fara pret puse bine in cutii frumos colorate... asta am adunat in ani de mers pe jos prin propria-mi viata.
Nu ma atasez de lucruri fara viata, fapturile mi-s mai dragi, asa cu bunele si cu relele lor, dar scrisori induiosatoare de adolescenti revoltati, flori de colt presate intre foi imaculate candva, ingalbenite azi, carti postale aduse ori primite de prin lume, pagini cu versuri tremurande in fata eului trantit la pamant, proze mazgalite in nopti de nesomn, facute ghem, mangaiate apoi sa se-ndrepte... m-au facut cumva sa le pastrez.
Jurnalele nascute cand inca nici nu ma dezmeticisem bine si nu prea stiam gustul lumii asteia, de fapt niste caiete mici, dictando, imbracate in hartii frumos desenate, in care seara de seara notam vise si teluri pe care juram sa le-ating, destinatii spre care stiam ca-ntr-o zi am sa zbor, rugaciuni de imbunare a destinului, colaje de stihuri ciufulite, si decupaje ciudate...toate dorm acum linistite si-mi zambesc uneori cu intelepciunea cuiva care stia dintr-un inceput ce-avea sa se intample... Nu m-am indurat sa le omor, ci le-am purtat cu mine zi de zi chiar si azi cand tehnologia impune aproape renuntarea la albul foii si albastrul cernelei. Nu! Nimic nu poate atinge sublimul penitei care saruta hartia casta fasaitul usor pe care il lasa in urma...literele care se nasc acum si aici din mana ta... Nicio singuratate n-a fost totala cu ele alaturi. Ele mi-au stiut avanturile, temerile, amorurile si neamorurile, mi-au fost oglinda in care uneori am parut frumoasa si apta de orice, alteori hada si neputincioasa...dar mereu eu, eu cu fetele mele, neslefuite, nelustruite, fete ale omului facut dupa asemanarea divinului, dar doar dupa asemanarea lui...
Ce n-am facut... N-am colectionat nicicand oameni, n-am facut liste pe care sa bifez apoi cu trufie, am adunat in schimb doruri sfasietoare si iubiri traite adanc, himere ale sufletului si pacate de a fi crezut un pic prea mult. Fleacuri care au ivit zambetele pe chipul meu, pasteluri ce-au dat culoare vietii mele uneori usor incolora, firimituri de fericire...
Cutiile tantose cu amintiri stau frumos asezate pe rafturi si din cand in cand imi fac siret cu ochiul si stiu... trebuie sa ne intalnim, sa ne luam de mana si s-o pornim in calatoria spre trecut, spre centrul... Sufletului.
Voi? Ce-ati strans in ani si nu va indurati sa dati de-o parte? Iubiri? Frustrari? Fericiri? Nimicuri colorate ?

Je Suis Malade

2009-01-23T21:15:00.005+02:00

Pentru cunoscatori. Pentru iubitori. Pentru iubiti si neiubiti. Pentru indrazneti si capete plecate. Pentru nopti albe si zile negre. Pentru dimineti timpurii in bratele iubirii. Pentru uitare. Pentru lacrimi de sange si zambete vinovate. Pentru incercari si esecuri. Pentru victorii. Pentru visatorii bolnavi si pentru pagmaticii sanatosi. Pentru ridurile de sub ochii tristi. Pentru tamplele ninse. Pentru vocile stinse. Pentru sufletele invinse. Pentru avut si neavut. Pentru moarte. Pentru viata. Pentru curaj si frica. Printru toti "bolnavii" lumii.
Pentru antidotul inca neinventat. Pentru sarea din lacrimi, pentru pelinul din gand.
Pentru oricine stie si intelege ce spun :

http://www.youtube.com/watch?v=jfNQ6mJ6cgE

Pentru linistea spiritului. Pentru pierduti in furtuna. Pentru ceea ce-am fost si ceea ce sunt. Pentru rosul din ura si din iubire.
Inchin!

Trebuie sa existe o cale !

2009-01-17T08:39:00.002+02:00

Pentru ca ultimele postari au vizat invingatori si invinsi, dar mai ales pentru ca tonul era usor pesimist, am fost mustruluita zdravan si trasa de urechi, caci oamenii altfel ma stiu pe mine. Inbox-ul a fost serios hranit cu diverse comentarii si mail-uri din care indraznesc sa citez: "Un invingator infrunta provocarile una cate una, un invins le evita.
Un invingator promite, isi da cuvantul si si-l tine, un invins face promisiuni,dar nu da nicio asigurare, iar cand nu poate, cauta justificari.
Un invingator spune - Trebuie sa existe o cale-, un invins zice -Asa mi s-a intamplat intotdeauna-.
Un invingator este o parte din solutie, un invins e parte din problema..."
Am stat stramb si-am judecat drept: am infruntat bunele, dar mai ales relele cu bratele deschise? Am fost mereu gata s-o pornesc chiar si pe jos spre tintele propuse? M-am julit si m-am ridicat, am pansat si-am mers mai departe? Am strans din dinti si-am luptat fara frica cu neputintele mele? Am acumulat stocuri gigant de speranta si-am aruncat cu noroi in deznadejde? Am crezut?
Luminata de revelatii unice, am zambit in fata celor trecute si mi-am zis atunci ca numai cine n-a vrut, n-a putut, n-a incercat, n-a crezut, n-a luptat... e un invins.
Acum stiu sau mi-am amintit ca iubirea curata, adevarata, neterfelita prin minciuni si neincrederi, nu se lasa invinsa. Acum stiu: caderile nu inseamna neaparat infrangeri, asa cum semetiile nu-s constant victorii. Puterea, taria, valoarea...stau in curajul de a te ridica, de-a crede din nou, de a lupta mai abitir cu propriile neputinte. De-a o lua de la capat cu forte si mai mari...
Nu ma mai tem de nimic din ce mi-ar putea face semenii, si nu ma mai indoiesc de noroc.
In mine e puterea. Trebuie sa existe o cale!

The Winner Takes It All - Meryl Streep

2009-01-09T21:12:00.001+02:00

Rugaminte...

2009-01-09T20:16:00.004+02:00

The gods may throw a dice
Their minds as cold as ice
And someone way down here
Loses someone dear
The winner takes it all
The loser has to fall
It's simple and it's plain
Why should I complain.
Vedeti, voi, asa e in viata, cazi, te ridici, esti invingator sau ratacesti pe mari de tristete, ai, n-ai, vrei sau e prea mult...asa e-n viata, darul asta primit fara consultari preliminare... Joci roluri sau cartile destinului, cu degetele incrucisate, doar, doar ruga ti-e ascultata de fruntile luminate de mai sus... Te bantuie fantome ale trecutului, te legi la ochi si te-arunci in tumultul care macina...pleci capul pentru greseli fatale, insangerezi genunchii si conturezi matanii largi, iarti dureri fara liman si fara salvare si continui dansul nebunesc...

"Cercetatorii americani lucreaza la un proiect care vizeaza fabricarea unei pastile care poate produce... dragostea! Vom putea cumpara pastile si licori care ne vor face sa simtim aroma dragostei..." Nuuuuuuuu, am strigat in linistea masinii mele si-am strans puternic volanul inghetat, firesc pentru 6 dimineata... Cu tot pelinul si lacuri de lacrimi amare, cu toate zambetele lipite resemnat pe buze, cu toata nefericirea rasucita adanc in inima inocenta odinioara, nu admit surogate care sa-mi produca Iubirea. Vreau senzatia nebuna cand degetele-ti sunt atinse rece ori firebinte de palma mai mare ca a ta...vreau zboruri spre inalt ale fluturilor din stomacul meu si-al lui cand chipurile si fericirile ni se ating...vreau nevinovatia din privirile noastre si bucati de speranta prinse tandru in par, de mana lui. Vreau forta de-a spune lumii intregi " Iubesc, am curaj si mă tem!" Vreau sa cred in pereche si in puterea ce ea ti-o da. Nu vreau pastile sau arome, tincturi sau prafuri magice, gata sa-mi suceasca mintile si sa-mi infloreasca sufletul!
Oameni buni, inventati masini si nave si popoare si ce-oti mai vrea voi, dar lasati-ne darul asta, singurul care ne aminteste, macar din cand in cand, ce inseamna sa fii Om! Lasati-ne sa ne infioram pentru ca asa ne spune sufletelul avid si infometat, nu pentru ne-a fost programata iubirea de-o pastila. Lasati-ne gratia si maretia de a alege singuri, chiar de-ar fi sa si gresim uneori!....Sa fim eroii sau lasii vietii noastre. Noi.

Vedeti, voi, asa suntem noi uneori... naivi sa credem ca daca joci dupa reguli oneste si clare, castigul ti-e asigurat, ca iubirea naste iubiri si mai mari, ca dragostea aceea, unica si curata, nu se lasa invinsa de neputinte, terfelita de trufii si rautati, calcata de picioare straine ei... asa suntem noi, neputinciosi uneori, mareti altadata...
Cu toate riscurile, insa, cu tot noroiul aruncat in fata, cu tot veninul din pocale...lasati-ma sa cred ca Iubirea e ceva ce ne apartine... ce-mi apartine... ca e secretul ce macar din vreme in vreme, ne lasa sa atingem gratia divina...

A fost luat destul, de data asta, nu admit sa se mai ia totul !!!

The judges will decide
The likes of me abide
Spectators of the show
Always staying low
The game is on again
A lover or a friend
A big thing or a small
The winner takes it all...

Pariul cu mine

2009-01-07T20:37:00.005+02:00

Ma joc de-a viata. Si de-a moartea. Ma joc zilnic innodand taceri si zbierete sfasietoare. Forte si slabiciuni femeiesti. Cu arcuri frumos lustruite, vanez viata, bat din picior si oblig destinul sa ma faca fericita.
Eu, "animalul ganditor", femeia prea realista sa spere, dar prea optimista sa n-o faca, renunt sa-mi mai ignor intelepciunea inimii si promit ca intr-o zi sa-mi calc pe mandrie si pe suflet si sa admit in fata lumii jupuite de alb si puritate ca iubirea nu-i asa rea, nu-i de lepadat si nu te face vulnerabil, mic si neputincios.
Promit sa otravesc neputinta de a mai vrea si sa accept inacceptabilul.
Sa daruiesc cupoane de penitenta celor cu inima sugrumata de furii si frici. Sa-i las pe ei sa se priveasca cu capul plecat in oglinda, iar eu sa stau dreapta in fata anilor si inimii mele...
Sa fiu prima intemnitata din cauza de necredinta si temere.
Sa-mi iert toate secundele in care mi-am sarbatorit suficienta, in care am ridicat statui lucitoare, dar false in cinstea ideei ca sunt indeajuns de buna.
Sa-mi incetinesc putin avanturile si ascutisurile vointei si sa ma las ridicata de jos si purtata pe brate. Ajutata, acceptata, adorata pentru arhitectura inimii mele. Nu-i rau ca macar din timp in timp sa fii cel salvat...

Acum, la inceput de an si de drum...vreau puterea sa „ caut un drum intre naivitatea de-a iubi totul si nenorocirea de-a nu iubi nimic”... Atat.

La multi ani!...

2008-12-31T08:33:00.005+02:00

Ne nastem intr-o zi si murim intr-alta. Viata, zicea cineva, e calatoria asta intre prima si ultima zi. Dezvoltand ideea, viata e calatoria febrila pe-o sarma subtire, suspendata undeva la inaltime, intre doua punti. Sigur ca nu se putea altfel, calatoria e presarata cu pasi hotarati si dezechilibre, cu zambete si lacrimi scurse, cu coate si impungeri brutale, cu imbratisari calde.
Acum depinde de norocul infundat in buzunarele vietii fiecaruia...poti capata opinci rezistente care sa-ti ajute talpile sa nu primeasca biciuiala rece a sarmei, pudra argintie, sa-ti presari drumul spre dincolo si sa te pazeasca de caderi fatale, baghete magice care sa-ti echilibreze mersul pe sarma, sa fie fara alunecari de-o parte si de alta vietii, cum fac oamenii obisnuiti, plasa asezata sub avantarea ta, gata sa-ti reia caderea, sa te imbratiseze ca sa nu simti duritatea, fruntea zdrobita si genunchii juliti...sau poti fi ca oricare, cu buzunarele goale, iar opincile, plasa, pudra sau bagheta magica sa nu se fi nascut pentru tine, iar inaintarea sa-ti fie mai dorita, asa cu talpile picurand sange pe podele, cu sufletul facut ghem de vesnica instabilitate, de balansul continuu intre fericirea suprema si nenorocul pizmas, si cu permanenta constiinta a caderii...fara plasa, mortala.
Unii inainteaza mereu sprijiniti de ceilalti, ajutati sa mai indrazneasca un pas, sa-si mai permita cand si cand caderea, doar asa, de dragul bratelor care ii vor repune pe sarma, de-acolo de jos din plasa protectoare...
Altii, inainteaza greu cu spatele incarcat de povete, destine, dorinte... se mai apleaca uneori sub sarcina prea grea pentru un trup asa firav, ametesc cand si cand in fata haului imens, li se mai inmoaie din timp in timp genunchii si sansa si viata, dar apoi, ridica povara ca pe un rucsac vechi si ponosit, plin cu cele necesare supravietuirii, o aranjeaza mai bine pe umerii micuti si isi amintesc repede: caderea nu le e permisa... ei sunt atenti, grozavi, isteti. Ei pot. Sunt puternici si destinul care a uitat sa le afunde noroc prin buzunare, a uitat sa strecoare si permisiunea ca macar din cand in cand sa fie si ei neputinciosi, slabi, nevoiasi...macar asa ca sa simta si ei imbratisarea si lacrimile ridicarii...
Viata e o calatorie pe sarma si fara sa stii cand, ajungi la cealalta punte si, inainte de a pasi acolo, mai privesti o data inapoi, prin ani, revezi urcusul, balansul, bujorii din obrajii fericiti, fluturii din stomacul indragostit, ca toata alcatuirea de altfel, ameteala saruturilor, bucuria avantului...greselile si indreptarile.
Nu e ciudat cum toti muribunzi revad si-si amintesc doar frumosul din calatoria asta? Nu e straniu ca unii zambesc impacati cand pasesc dincolo, iar altora le siroiesc lascrimi pe obrajii slabiti de ani si simt apasarea regretului de a nu fi implinit destine?...

Sper ca noul an sa va fie o calatorie calda, ochii sa va scapere scantei de fericire si... sa puteti sa si cadeti cand si cand. Daca bratele care va ridica sunt cele dragi, o sa iubiti mica ezitare. Faceti ca drumul spre puntea cealalta sa fie bland si, la sfarsit, cand veti privi batran inapoi, sa va placa ceea ce vedeti!
La multi ani!

Bilanţ

2008-12-27T19:57:00.015+02:00

"Câtă minte ai şi tu, femeie!" zicea adesea bunicul zâmbind în colţul gurii, amuzându-se de tacticile nenumarate şi fanteziste ale bunicii de a ne păstra mereu sub atenta ei supraveghere...
"Armele" ei erau simple pentru cei mari, uluitoare pentru noi, cei 5 pitici mereu pusi pe sotii. Dar bunica avea mereu ac de cojocul nostru. Unul bland, dar ferm.
Prima atractie - o cutie mare, metalica ce purta pe trupu-i dragoni si semne ciudate, adapost pentru zeci de nasturi in culori diferite, mai mari sau mai mici, de plastic ori metalici, impaunati cu stofe pestrite sau piele. Dupa ce rasturna cutia magica, bunica nivela cu palmele-i mari muntele format si-apoi inventa intreceri de sortare sau asortare care ne devorau orele fara sa stim. Si-acum privesc cutia aceia magica cu nostalgie...
O alta imensa bucurie ne producea sacul pantecos din panza alba in care se isi aveau salasul zeci de fasii colorate de stofa, resturi de matasuri, vechi cordoane tarcate, pe care bunica ni-l daruia cand si cand si, mai frumos de-atat, ne "solicita ajutorul" in a potrivi culorile cârpei cu ale atei si ale nasturilor, pentru a da nastere celor mai spectaculoase rochite pentru printesele noastre, papusile... Ore in sir dadeam instructiuni bunicii despre cum am vrea sa fie rochita de vis, iar ea, in timp ce alerga in toate partile cu ale ei, zambea cald, incuviintand docil din cap, pentru ca spre noapte cand noi deja treceam pe taramul celalalt, al viselor cu printi si printese, cu zmei razboinici si cai fermecati, ea se aseza in fata masinii de cusut, baga firul subtire prin urechile acului firav, apasa pedala uriasa de fier si aducea la viata rochitele dorite, visate...Auzeam doar cand si cand, in somnul (linistit pe-atunci) zumzaitul metalic al insectei uriase si zambeam pentru ca stiam ca dimineata vom avea lucrusoarele cerute pentru bunele noastre prietene, papusile, pe care bunica ne invatase sa le iubim si sa le ingrijim , caci sunt aducatoare de noroc si prietenie. Alti copii le suceau mainile la spate, le scoteau capetele "ca sa vada ce au inauntru", ale noastre, insa aveau parte de-o soarta mai buna. Ma rog, pana intr-o zi cand una dintre noi le-a taiat tuturor nasul. "De ce?" a intrebat nedumerita Buna. "Minteau si asa ne-ai spus ca patesc mincinosii"...Da, bunica asezona orice activitate cu povesti, poezii, cantece sau proverbe, iar cea care zapacise mintea de copil fusese una cu « Boierul si Pacala » in care boierul isi primeste pedeapsa – nasul taiat- pentru ca fusese rau si mincinos...Si azi ne amuzam de intamplare cand papusile aliniate ca niste soldatei, cu nasul taiat ce-i drept, inca apara casa bunicilor.
Nicio zi nu era monotona in casa aceea, dimpotriva parca ele se luau la intrecere care sa fie mai spintara, mai vesela ori mai cu zambete buchet. Iar zilele in care deveneam stapane pe un colt de masa unde bunica framanta cozonaci dolofani ori taia fasii delicate de taietei, erau zilele deplinei victorii. Atunci ne simteam « mari », eram ca ea si asta era cel mai frumos cadou. Cu sortulete pe masura noastra in brau (facute, fireste, special tot de ea), cu sucitoare maruntele in mana ( cioplite cu drag de bunicul care vorbea putin, dar ne iubea mult), modelam bucatelele de coca primite de la femeia care nu se supara niciodata cand faina ne pudra binisor fetele, hainele si covoarele ei chiar. Ba mai mult, ne aseza « operele » in tava, langa ale ei si ne promitea premii pentru formele cele mai ciudate...Cum asteptam noi cu ochi rotunzi la geamul cuptorului ca mestereala sa prinda viata, sa creasca burtoasa si oachesa, iar apoi, cand avea sa fie pusa pe masa, bunica sa spuna cu drag « Azi a ta e mai frumoasa ! » Doamne, ce fericire era atunci, ce osanale ii aduceam bucatii staniu impletita, asezata triumfal pe-o farfurie de unde nimeni n-avea voie s-o sustraga, pana intr-o zi cand devenea prea tare ca cineva sa se mai incumete sa-si ostoiasca pofta cu ea ! Atunci venea timpul pentru o alta...creatie !... Premiul era totdeauna ceva pe placul nostru...mai putine linguri de supa, vreo bombonica de « cioco » ori haladuiala prin dulapurile ei unde n-aveam oricand acces.
Banuiesc ca nu e nimic spectaculos in bucatile astea de viata, in bucuria nepotilor de a strapunge paturile bunicilor cu topaiala picioarelor lor, in fericirea lor ca batraneii aceia atat de buni nu interzic asaltul, ci dimpotriva, te tineau de mana sa nu cazi...
Poate nu e nimic iesit din comun in ochii in lacrimi ai bunicului care ne vedea cum crestem frumos, care zambea si indraznea sa viseze ca intr-o zi vom fi …oameni frumosi.
Probabil ca pentru un strain, nu e impresionanta viata aceea plina de povesti, cu oameni gata sa inventeze istorii in serile cu zapada cat casa ori sa ciopleasca jucarii, dar si binele, frumosul, adevarul in trupurile si sufletele noastre. Eu, insa, stiu ca n-as fi fost ce sunt daca zilele acelea ar fi fost altfel. N-as fi stiut acum sa spun povesti, daca nu mi-ar fi fost spuse cu blandete in glas cu mult timp in urma, n-as sti sa citesc in ochii si sufletul cuiva, daca tehnica nu mi-ar fi fost demult insusita... Si acum, de sarbatori, cand am revazut viata din din ochii lor putin obositi de ani, cand am gustat din cozonacul modelat de aceleasi brate atat de dragi, imbatranite acum de vreme, cand am vazut sclipirea din ochii bunicului cand m-a sarutat pe frunte, mi-am amintit ceea ce am stiu mereu : ca asta inseamna iubire. Si viata.
Mi-a trecut, recunosc, prin cap un ghem de intrebari naucitoare... Avem vietile pe care atunci, in anii aceia curati o visam ? Am ales langa noi omul daltuit si visat in noptile acelea indraznete si pure, avem casuta mica, dar cocheta cu muscate purpurii in ferestre, caldura din sufletul celuilalt, sclipirea din ochii lui cand ne are alaturi ? Am invatat sa facem ce ne e drag, asa cum modelam atunci coca docila ori induram cu stoicism totul doar pentru ca viata ne-o cere ? Lasam sa alerge zilele peste noi, asteptam sa treaca viata sau ne zbatem, trepidam asteptand nerabdatori sa vina peste noi cu splendorile ei?
Dintr-un spirit, firesc poate, de conservare, ne-am invatat, pe timp de zi, daca asa intrebari ne intersecteaza vietile, sa dam raspunsurile potrivite. Cu zambete ce ar convinge pe oricine, tinem pledoarii despre cat de bine ne merge, ce bine am reusit in profesie, ce casa plina de iubire ne adaposteste destinele.
In noptile de taina, insa, cand suntem numai noi cu viata noastra, cand mastile cad una cate una si nu mai avem pe cine minti frumos, decat pe noi insine... ne pomenim, singuri, pustii, dezbracati de minciuna, cu chipuri hade de zambetele fortate de peste zi si... in fata unor raspunsuri greu de indurat. Reusim sa adormim decat spre dimineata, abia dupa ce ne-am inventat noi motive de a merge mai departe cu povestile inventate, minciuni proaspete, scuze pentru noi insine, cantece otravite de adormit propria constiinta.
Si ne trezim tarziu, neputinciosi, mahmuri de tristete, resemnati si cinici. La capatul unei vieti de nesomn si intrebari otravite, de zambete false, unde concentratia de intrebari crude si de raspunsuri mincinoase din sange depaseste cota admisa de legile firii.
N-am sa aleg varianta asta, oricat de frumos poleita ar fi... adevarul, oricat de crud, e totdeauna mai bun decat minciuna. Somnul e mai linistit, iar faţa, cu mai putine riduri in lipsa schimonoselii de peste zi... Am sa inchid ochii si-am sa-mi amintesc de inventiile bunicii...nevinovate si pline de iubire. In fond, da, raspunsul e Iubirea.
Incercati exercitiul si, da, priviti atent in oglinda vietii voastre si vedeti daca va place ce vedeti ! E final de an, nu ? Merita un bilant !...

SO THIS IS CHRISTMAS

2008-12-24T09:18:00.001+02:00

Da, e Craciunul...

2008-12-24T09:04:00.002+02:00

Fie s-aveti sărbători de poveste, să vi se îndeplinească aproape tot ce vă doriţi, dar să mai rămână ceva de dorit si pentru la anul ca să aveţi la ce să vă gândiţi, la ce sa visati...cu ochii inchisi sau deschisi, să trăiti experiente bune si neasteptate, care să mai pună un strop de culoare în obrajii vieţii voastre care altminteri ar fi usor prafuita!...
Fie să găsiti sub brad in noaptea asta praf de stele, licăriri de fericire în privirile celor pe care ii iubiti si lumină pentru suflete !... La multi ani... celor trecuti, celor prezenti, celor avuti, celor absenti...

Aura Urziceanu-Aproape liniste

2008-12-23T00:01:00.001+02:00

Liniste, aici se moare...

2008-12-22T23:46:00.004+02:00

Ceturi groase mi-au gaurit intocmeala si-acum se roaga sa le iert. Ploi reci au spalat clipe-n sir viata mea si-acum...Se vor a fi prietene. Ganduri plumbuite mi-au sfarsit spinarea si tremurul mainilor nimic nu l-a ostoit. Piatra cu piatra am cladit zidurile mele. Amagire cu amagire am construit turnul ce acum ma are. Legata fedeles, nu mai respir, dar nici nu-mi mai trebuie. Cu ochii inchisi, renasc imagini-portret ale vietii mele. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Prizoniera propriilor chingi, numar constiincios, cu fiecare bataie de inima, toate firele de nisip pe care le-am sarutat cu talpile fine, toate scoicile pe care le-am vrut inapoi in mare, toti bulgarii pufosi de nea, modelati in oameni de zapada. Smulg fulgi din aripile dorului si ii suflu spre zari. Sunt gata sa-mi vand carnea, pe bucati, pentru pulberi de suflet si stropi de izbanzi. Ma avant in iertari dureroase si ma apropi de capat de drum...
Faceti liniste, nu se canta, se doarme...adanc, impietrit, de moarte. Pasiti usor, sa nu-l treziti, abia am reusit sa-l amagesc, sa-i sarut ranile si sa-i fur visele. Cu greu l-am invatat sa uite neputinta... Faceti liniste, va rog...

Beverly Craven - Lost without you

2008-12-15T22:09:00.001+02:00

Nu e bine

2008-12-12T19:42:00.006+02:00

Nu e bine ca ma ingrijesc mai mult de trup si mai lenes de suflet.
Nu e bine ca nu dorm deajuns si ca in stropul de odihna regizez in mintea mea stranii alcatuiri...
Nu e bine ca-mi ling cu nepasare degetele inmuiate in rutina comoda, potolita, cioplita naiv.
Nu e bine ca las usi zgomotoase sa se-nchida in urma mea si ca tanjesc sa oblojesc cicatricile adanci produse...
Nu e bine ca las minciuni si rautati si otravuri sa-mi murdareasca ceasurile si zilele si viata. Si sufletul.
Nu e bine ca aplic exercitiul asprimii si al severitatii doar in chenarul destinului meu.
Nu e bine ca ma antrenez in spectacole frivole, chinuite, convulsive, dar lipsite de noroc.
Nu e bine ca tac cand vorbele ar trebui sa taie adanc, ca zdrobesc cand ar trebui sa-mi inghit rautatea si marsavia si ura, ca las imaginatia sa zburde fericita pe inaltimi doar de mine stiute cand ar trebui sa ma leg cu lanturi stasnice de copacii ratiunii mele, ca uit ce ar trebui insemnat cu sangele meu in catastiful vietii...si-al mortii.
Nu e bine ca incerc sa rezolv ecuatii de nerezolvat, ca invii morti din morminte sapate de ei insisi, ca ma impac si iert demonii din mine, in loc sa-i sfasii cu dintii.
Nu e bine ca ma despoi de orice ipocrizie, cand razboaiele se poarta si se castiga cu masti...cu armuri groase, cu ascunzisuri, cu iscodiri sau istorii siropoase.
Nu e bine ca dau negrul pe alb, ca daruiesc mai mult decat se poate primi.
Nu e bine ca nu merg la cursuri de tanguire, de descifrare a alchimiei destinelor... a iubirilor si a neiubirilor.
Nu e bine ca aman esentialul pe bani putini, dar sclipitori...
Nu e bine... am analizat...baletul meu pe sarma etalat zilnic cu toleranta bolnavicioasa.
E bine, insa ca am suflet sa vad asta...

Azi mi-am vazut orasul…pe lumina

2008-12-10T22:18:00.005+02:00

La pas, nu-l mai vazusem de mult...

Nevoia de a face oaresce analize medicale, m-a facut sa raman azi acasa. Tare ciudat a fost sa vad orasul in forfota lui de-acum stiuta de sarbatori, ziua-miaza mare, vorba marelui sugubat. Ma uitam la oameni si cladiri cum se uita pruncii la hipopotamul de la zoo...wooow, uite ce a mai aparut aici... Ce staniu mi se parea sa umblu pe strazi cu soarele alaturi !

Duduia de la receptia clinicii unde aveam sa ajung, m-a interpelat imediat ce-am intrat : « Dvs ? » Inghetata de gerul de-afara, cu mana in soldul dureros, ii raspund ce vant ma aduce pe-acolo. Nu mai m-a mirat lipsa ei de considerare... « Aveti bon ? De-ala mic de la medicu’ de familie. » « N-am » « Aaaa, pai atunci poftiti dvs la usa astalalta, unde tre’ sa platiti. »

Mda, fac analiza, platesc bombanind in gand medicul de familie unde trebuie sa stai cu orele sa iei o biata trimitere sau sa te ploconesti simtitor daca vrei sa iei fata babutelor de la usa sau sa suni tu binisor inainte cu multe zile ...ca « d-na, e plecata, are sedinte pe la ploiesti » Superb !... In fine, rezolv si plec nu inainte de a afla ca rezultatele vin in 5 zile « lucratoare d’nsoara, ca doar nu sunteti singura care vrea repede ! » Ma rog, i-as fi zis ca-s doamna de ceva vreme, dar am decis sa nu-i curm autoritatea si asa fragila, de-acolo din fata pacientilor care numai de tavna ei n-aveau chef. Ies si respir aerul rece si fara sa-mi dau seama de ce, zambesc... Desenez semicercuri largi pe chipul meu...Ma simt de parca am scapat acum dintr-o strasnica stransoare si in sfarsit pot sa respir sanatos. Si respir... imi muncesc voiniceste pieptul sa primesc cat mai mult!...
Ce ciudat, in ritmul ametitor al intamplarilor mele, uitasem cum e acasa...in oras...pe lumina. Sa vezi oameni care te saluta si-si vad de ale lor nedumeriti si ei sa te afle hai-hui pe strazi la ora aceea, sa tii isonul tocurilor tale pe cimentul trotoarelor, sa mergi – stranie bucurie, poate, dar de-o vreme incoace, picioarele mele stiu doar cum se penduleaza intre frana-ambreaj si acceleratie si mai putin balansul stang-drept-stangul... sau viceversa...
Desi urechile imi devenisera rosii si dureroase, desi nu eram deloc in cea mai buna forma, nu m-am putut opri din mers, din privitul pofticios...chipuri, oameni, vieti.

Unde ne duce alergarea asta ? Ne grabim zilnic spre ceva nestiut, banuit mai bun, dorit cu indarjire, dar care robotizeaza, impietreste inimi, perverteste minti, coloreaza limbaj, amorteste genunchii. Secatuieste de viata, extirpa bunatatea si zambetele de pe chip. Indarjeste. Inclesteaza. Atrofiaza. Ucide.

Vreau taria de a ma opri la timp ! Stiu ca merit mai mult...

“Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans” ( O. Paler)

2008-12-06T14:11:00.004+02:00

Am inchis - ermetic- cercul. Macar turnul e de fildes... si globul penitentei e stralucitor. Pacat ca fata in fata cu mine, toate tot izolare si solitudine semnifica.

Chipul meu surazator pe mine nu ma poate minti.

Queen - The Great Pretender

2008-12-03T21:00:00.001+02:00

Cel mai mare farsor al vietii mele

2008-12-03T20:58:00.002+02:00

Pretind in fiecare zi ca ca port la gat cheile fermecate ce deschid ascunzisurile sufletului pereche, cand de fapt siruri nesfarsite de tristeti-nestemate imi paralizeaza suflarea.
Pretind zilnic ca sorb nectaruri miraculoase din pocaluri de argint, cand licori cu aromele fierii imi boteaza adesea, alcatuirea.
Pretind ca sclipirea ochilor mei nu e intunecata de nicio umbra, oricat de adanca, cand nopti sunt zilele mele.
Pretind ca merg prin viata dansand pe ritmuri tandre, dar sunt mai rigida ca oricand.
Pretind ca nu cunosc temeri si frici si ca parfumul a dragoste al sufletului meu naste la randu-i iubire...
Pretind ca imbratisez suflete gemene, cand eu ma prabusesc sinucigas, ma predau neconditionat amaraciunilor fara liman si fantomelor inimii invinse.
Pretind prea multe, nici nu-mi mai amintesc cand am inceput si nu mai stiu unde-am ajuns...pretind atatea, dar nu stiu si n-am stiut nicicand sa pretind ceea ce de drept mi se cuvine. N-am stiut sa condamn la moarte, sa ma proclam apoi vaduva si sa-mi plang, in final, de mila. N-am stiut sa sarut pamantul cu genunchii in implorari sangerande doar ca sa capat ceea ce din naivitate am gandit cu gandul in orele lungi ale insomniilor mele de iarna... de vara... de toamna... N-am deprins arta lamentarii si-a otravirii sufletelor cu rationamente vinovate si potriviri aparent izbavitoare. N-am stiut sa iscodesc soaptele, sa scormonesc devastator si brutal cuferele altuia, sa crosetez cu migala bolnavicioasa nefericiri trufase ale semenului.
Cu voluptate aproape inumana, m-am lasat izbita cu tampla de slavile nefericirii trufase…

Semnat,
eu, cel mai mare farsor al vietii mele…

Cruciadele vietii mele

2008-12-01T19:32:00.007+02:00

Azi tac de iubire si de neşansa si de nenoroc. Eu, cea plamadita din cuvinte, eu care stiam sa jonglez cu metaforele mai abitir ca clovnul cu portocalele-n arena frematanda-a circului, eu care stiam sa mangai sau sa spintec doar cu vorbele-mi bine strunite, eu...azi tac.
Azi cand toti in jurul meu framanta nazuinte si pun la dospit vise pentru viitorul lor, eu planuiesc cruciadele vietii mele. Desir stransoarea sufletului meu. Desenez tăieturi lungi şi adânci pe albul rozaliu al piptului, inghesui pofticios maini inauntru si-l scot, il azvarl si-l calc in picioare. Il pangaresc cu furie si cu deznadejde. A mai trait asta, nu-i uimit... Acum da, sunt om intreg. Cu forta, cu ratiune, cu echilibru! Fara suflet... Omul cerut, omul dorit.
Nu ma jeliti, nu, n-am murit. Zambesc mai ţanţos ca oricand. Ce daca trist!...
Azi cuvintele nu ma mai vor. Nici nu mai au de unde a se naste. Le-am nascut un timp pe-ale mele si le-am impletit cu ale altora, le-am lasat sa ma poarte desi n-aveau nici umbra de-adevar.
Cuvinte ce propovaduiati iubirea, ce promiteati vieti eterne si chemari avantate, moarte sunteti! Azi am sa gust voluptos din singuratatea lumii. Si a mea. O sa ne-asezam prieteneste pe bordura rece a trotoarului si-o sa stam asa, in asteptare, privind lung pana departe...pana-ntr-o alta zi cand cineva va fi in stare sa adune fasiile de suflet de pe jos, sa topeasca sireturile incorsetarilor mele... si sa ma-ntregeasca.
Daca nu cumva atunci...va fi prea tarziu...

Fir de poveste

2008-11-23T18:12:00.004+02:00

Noaptea isi lasa usor cortina peste oras. A cazut prima zapada...Stiu ca maine soarele o va topi, dar azi albul asta imi dilata pupilele...Inauntru miroase a scortisoara si-a mere coapte. E placut. O sa-mi fac un ceai de coacaze si-o sa-l rasfat cu putina miere. Pe el si pe mine.
Ce copil am fost!...
Ochii stinsi mai au puterea sa mai planga... cu lacrimi intre colturile pleoapelor cazute...Umerii coboara istoviti. Priveste in sufletul ei, dar nu desluseste nimic palpabil in marele gol...O sa invat si lectia asta...e ca atunci cand te-nveti sa bei cafeaua fara zahar, sa dormi fara sa visezi si sa te lasi iubita fara sa iubesti...
Cu mainile ce poftesc mângâiere desenează forme ciudate pe geamul aburit. Gandurile-mi iţi pipaie faţa neincetat...te compune si te descumpune deznadajduit.
Mainile scriu...scriu neincetat povestea...povestea care te descrie... povestea care ma consuma...si pe masura ce scriu, tot trupul pare ca se desira... ca un pulover vechi, ţesut din fir de poveste... cu printi si printese, cu inceput, dar mai ales... cu sfarsit.

CHRIS ISAAK - Life will go on...

2008-11-23T17:42:00.001+02:00

Pe mine, ma, m

2008-11-21T16:53:00.004+02:00

Am obosit ! Da ! Si-am hotarat : vreau vacanta! De la scoala si din agitatia vietii mele!
Vreau mult somn si timp sa fac tot ce imi dicteaza creierul si sufletul. Vreau carti multe pe care sa le asortez cu starile mele, dar si cu o cafea fierbinte cu lapte si miere. Cu biscuiti tolaniti in castronele vesele si patura trasa peste genunchi. Vreau randuri care sa ma adanceasca in ganduri si sa ma rupa brutal, dar definitiv de exterior.
E adevarat simti oaresce satisfactie cand realizezi ca si azi ai dumirit mintile fragede ale copiilor, ca ai netezit ridurile de pe fruntile lor incruntate, ca i-ai ajutat sa iasa la lumina. E placut sentimentul trait cand vezi ca au facut ordine in prea multele feluri de cuvinte sau de propozitii dintr-o fraza, ca pricep scheme complicate si ca apoi, cu ochi mari si senini, afirma incantati....
« Ahaaa, acum intelegem ca principala e propozitia aia mare si puternica, stapana tuturor, pe cand subordonata, de vreme ce e subordonata...trebuie musai sa stea smerita sub papucul celei dintai » Da, recunosc, e fascinant si sunt si zile de-astea cand iti vine sa-ti strigi bucuria pe strazi !
Dar acum, am obosit. Si ma gandeam ca din 24 cate ore are ziua...12 sunt pe drum si 8 le dorm ca sa fac fata. Ce-mi mai ramane dintr-o zi ? 4 ore in care alerg asa bezmetica dintr-o parte in alta incercand sa lungesc timpul, incat cad rapusa mereu. E clar, am nevoie de o viata normala...de timp sa-mi rontai paginile cartii in tihna, sa-mi lipesc toate scoicile adunate in ani de plimbari pe ghivece modelate cu mana mea si-apoi, sa plantez muscate inflacarate pentru ferestrele casutei din visele mele.
Am nevoie de timp cu mine...sa ne sfatuim, sa ne certam, sa tragem concluzii. E un exercitiu care imi lipseste si pe care il practicam candva...
N-am voie sa devin un robot ! N-am dreptul sa-mi calc in picioare sufletul ! Si-am sa ma opresc. Am sa trag aer in piept, am sa adun lacrimi cu mana si-am sa merg inainte...privind mai atent la mine...

Parfum de rai

2008-11-16T19:04:00.006+02:00

Cum la meteo au anuntat ca ultima zi frumoasa de toamna pe cea de azi, m-am inarmat cu aparatul foto, fularul la gat, sapca pe cap si zambete pe chip si-am iesit la plimbare. Nu foarte departe de Campina, mai sus de Breaza mai exact, undeva in stanga DN1-ului, e un satuc rupt parca de restul lumii : Talea. Nu stiu daca numele spune ceva, e oricum mai putin cunoscut decat Cornu, Telega sau Brebu unde e deja plin de fite si fitosi care si-au ridicat o viluta...asa cum i-a lasat imaginatia sau zgarcenia s-o faca ( Asta e o alta discutie, despre cum cei grosi la buzunar sunt subtiri la obraz si habar n-au ce inseamna de fapt ideea de casa pe pamant , iar cei care viseaza casute mici si cochete, cu muscate la ferestre, impart inca intimitatea cu vecinul de sus sau de jos). Revin la satucul unde m-am ascuns cateva ore si-am respirat linistea cu toti porii mei. Cald afara, aproape nefiresc pentru o zi de sfarsit de noiembrie si multa pace in jur. Era atata tihna si asezare in locul acela, incat ma simteam cumva vinovata de fosnetul pe care il scoteau pasii mei prin covorul de frunze de-acum moarte ! Cateva batranele sporovaiau soptit pe drumul de intoarcere de la biserica, un cioban ce-si strunea mioarele departe de drum...nimic grav, nimic ostil sau ostentativ. Fara zorzoane de prost gust. Padurea era inca vie...zada facea ape in urcusul meu spre varful dealurilor, devenind cand galbuie ca puful, cand rosie ca focul. As fi ramas acolo poate, daca hamaitul unui dulau nu mi-ar fi dat de veste ca locul meu nu-i acolo. Ca am venit, mi-au acceptat curiozitatea si bucuria savurarii parfumului de rai, dar e timpul sa-mi vad de drumul spre lumea mea...
Cu dragostea de mana, am haladuit o secunda prin gradina raiului ! Iata !

Horatiu Malaele - Sunt un orb

2008-11-15T20:38:00.001+02:00

In groapa Marianelor

2008-11-15T20:27:00.003+02:00

Ochii mari sa-i casc asa...
si sa-i tin cu mana bine
sunt un orb in fata ta
care uite vezi prin mine
ce e rau si ce e bine...

Seara, intuneric, parca dincolo de geamuri nu mai e nimic, si-mi place sa-mi inchipui ca sunt undeva, pe fundul oceanului, in groapa Marianelor, intr-o mica bula de aer in mijlocul nimicului, singura cu tine, scriindu-ti ca si cum mi-as scrie mie insami...In groapa mea e liniste si intuneric, ziceam... si nimeni nu bate in peretele subtire...probabil de teama sa nu-l sfarseasca pe vecie.
Iar nu stiu cand a trecut ziua asta, invarteli, suceli, intrebari si raspunsuri si ceva dorinta de izbavirea de toate nimicurile care ne umplu zilele cu actiuni usor inutile si cu sensuri pe care numai noi le stim, ca sa nu spun ca toata ziua facem si desfacem lucruri pe care era atat de usor sa le facem bine de la inceput, daca cineva ar fi gandit inainte sa purceada la treaba ... In fine...
E tarziu, si incep sa ma trasform in femeia-dinozaur, care in loc sa prefere farmecul usor rapanos si pauper al lumii zgomotoase de deasupra, viseaza la nopti cu stele si lumi cu zei binevoitori si cam prostuti, care stiu sa faca lucruri interesante, si care pot fi imbunati si cumparati cu zambete si gropite in obraji...si ma gandeam ca de fapt traim fiecare in lumea lui, ca intr-un balon de sapun, vedem ce se intampla afara, auzim zgomotele da' stam inauntru si privim irizatiile de curcubeu si ne gandim ca asa e totul dincolo, multicolor si diafan ... Este ?!...
Hai, scrie-mi, despre aroma cafelei tale de dimineata, despre noptile si zilele tale, despre florile daruite sau pe care ai vrea sa le daruiesti si despre vreme si carti si lucruri si oameni. Despre labirintul sufletului tau. Si despre cum se va iesi la lumina.
Ciocane-mi in perete si-n suflet si hai sa vorbim despre cum am invatat sa dormim linistiti in arena unui circ, cu animale si spectatori si urale, cu acrobati si oameni de serviciu, cu decoruri si cu mizeria din tarcul elefantului ...Eu promit sa spun tot si sa ma predau...Definitiv si fara scapare.
Si maine-i o zi...
si ziua din tine
frumos va zambi
sperantei din mine!...

ENYA - MAY IT BE...

2008-11-12T21:27:00.001+02:00

Somn usor...

2008-11-12T21:02:00.001+02:00

Vocea ta inca imi suna in ganduri. Abia am inchis telefonul si dorul ma face sa ma mut din nou in lumea mea, in tara mea...de sus.
Ma tot uit imprejur, nadajduind bolnav, dar nu reusesc sa-ti intalnesc ochii. Ma gandesc ca cine stie ce treburi plicticoase te-or tine pe loc, in tara de jos, desi ai vrea sa zbori acum cu mine mult mai sus. Si mult mai departe. Si ma decid sa te caut acolo unde nu dispari niciodata : in mintea mea. In sufletul care tanjeste avid.
Deschid usa incet, cu discretie. Poate dormi si nu vreau sa te trezesc. Tu stii sa dormi atat de frumos...
Aveam dreptate, dormi si nu pot sa nu-ti privesc chipul care acum pare ca si-a gasit, in sfarsit, linistea. Cu mainile inerte, aruncate pe perna pare ca imbratisezi. Putinul si necuprinsul. Sunt inca atasate de tine sau sunt doar semne de aducere-aminte ?...Ma strecor langa tine si-mi lipesc talpile inca reci de trupul fierbinte. Tresari usor, desenezi scantei pe perna si-ti vezi de visele tale. Ma retrag usor, n-as vrea pentru nimic in lume sa-ti distrug puntea spre bine...si raman muta sa contemplu suvitele rebele de pe frunte. Cu degete timide, dar pofticioase le astampar jocul…si sa ma intreb ce lumi oi vizita tu acum. Ceva din adancul meu imi spune ca te stiu si te simt, te pot si te am, dinainte chiar de-a te gusta, de-a te vedea... si chiar inainte de-a te auzi... Te-am dorit dincolo de simturile mele... a fost asa... trans-senzorial... bizara, dar firesca aceasta simetrie nebuna...bucati lipsa, bucati avute... Epuizati de vrut si visat, ne zvacnim dureros...Ne adormim ingemanati intors... in aceasta simetrie nebuna...
Cu fruntea plecata de ganduri, ma intorc in lumea celor de jos...dar o sa revin aici mereu in lumea noastra, de sus, ca sa-ti veghez abisurile si inaltimile, sa-ti domolesc brazdele subtiri de sub ochi si suvitele de par, ca sa-ti sarut visele...pe frunte.
Somn usor !

"Marea iubire a lui Sebastian"

2008-11-10T20:57:00.002+02:00

Noapte friguroasa de noiembrie. Aburi grosi ies din sufletele infirbantate de iubiri avute. Si pierdute. Retraite acum prin ochii lor, ale fiintelor firave de pe scena. Da, am avut in seara asta o intalnire de taina. Nu spuneti, va rog, nimanui, dar am fost sa ma vad cu Sebastian. Cum care?!Mihail... steaua fara nume si jocul de-a vacanta. S-a incapatanat sa mi-o prezinte pe Leni Caler si in delicatetea si nobletea lui, sa-mi spuna ca, desi frivola, orgolioasa si nepriceputa in ale iubirii, era "superba...". I-am privit jocul pe scena, l-am lasat sa se amageasca si i-am zambit intruna tamp. Stiam despre ce vorbeste. "Jocul meu in dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fara sens - si totusi nu-mi pot impune o data pentru totdeauna o definitiva renuntare. Stiu ca nu duce la nimic, ca nu poate duce la nimic, ca totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodamint - si totusi de fiecare data ma imbarc in aceeasi ridicola farsa, cu nu stiu ce amestec de impostura si buna credinta, ca si cum ar fi o incercare pe care o fac pentru prima oara. E greu sa fii un om sfirsit - si sa accepti cu seriozitate acest fapt. Ce e mai de neiertat in cazul meu este ca antrenez in situatii atit de false fiinte care n-au nici o vina, decit aceea de a ma cunoaste... Dupa amiaza de azi a fost asa de penibila, ca mi-e sila de mine..." Si-a aprins o tigara, a schimbat pe Mozart cu Nat King Cole si mi-a zis sa bem un vin vechi, asa, pana uitam ca maine trebuie s-o luam de la capat. Si ca asteapta sa se sfarseasca razboiul... "si pe urma? Ce voi astepta pe urma? (...) Vorbesc, vad, ascult, raspund, ma mir, aprob - si dincolo de toata aceasta agitatie de suprafata sint si ramin mereu singur cu irevocabila mea soarta." Il priveam si ma intrebam fara curajul de-a-mi rosti gandurile, despre ce razboi vorbeste omul asta din fata mea?! Si de ce mi se pare atat de clar ca am luptat si eu pe frontul asta?! Ca lupt...
Leni zambea si ea vazandu-l si ii spunea intruna ca-i copil, ca e naiv si ca e prea complicat ca sa-l intaleaga, ea, care e atat de simpla... As fi vrut s-o scutur zdravan si sa-i deschid ochii, sa vada ce om teribil o iubeste si-ar da lumea toata pentru ea. S-o fac sa priceapa ca e acum sau niciodata. Ca o sa sfarseasca singura, desi adulata de toti din jur, trista si neiubita. Glasul meu insa nu trecea dincolo de linistea ascutita din jur. Si gesturile mele, ramaneau acolo, inchise ermetic in sufletul care se zvarcolea in neputinta acum.
El, insa a inteles intentia mea. A suras sfasietor si-a concis:"Nu pricepe nimic si - cu cea mai buna dreptate - asteapta ca acest prea lung joc sa ia sfirsit. Dar pentru mine nu exista decit un sfirsit. Unul singur".
Am inteles. Am acceptat ca exista razboaie pe care le pierzi. Am lasat lacrimile sa danseze pe obrajii truditi. Mi-am infasurat trupul de-acum resemnat in haina groasa, am invartit fularul la gat si-am iesit. Era destul. Mai multa poveste n-am putut. Era destula realitate cat s-o striveasca.
I-am lasat in sala goala sa-si culeaga nostalgiile din par...sa le-mpleteasca si sa le arunce departe, ca nimeni vreodata sa le mai simta gustul ori parfumul...

PS : Intalnire stabilita de doamna Rodica Mandache si de Marius Manole, inspirati de jurnalul actritei Leni Caler, "marea iubire a lui Sebastian"...

Roxette - milk and toast and honey

2008-11-07T12:39:00.001+02:00

Cu mustatile pline de lapte...

2008-11-07T11:28:00.002+02:00

Oo, da, e tare toamna afara! Ma dor ochii de plumburiul cerului. Cred c-o sa ploua sau poate direct o sa ninga! Ceata asta nu pare sa aduca nimic bun. E derunta, nu schimba realitatea, dar te impiedica ca vezi clar.
Dar sunt acasaa...si inca ma pot bucura de ceasca cu cafea fierbinte si de patul cald. E o dimineata din aia calma si usor blegoasa cand inca mai ai vreme sa-ti ascunzi nasul sub plapuma fiebinte pana se prajeste painea si laptele se incalzeste...si el lenes, in ibric. Poti sa-ti intinzi picioarele pana ajungi in partea cealalta a patului cu cersaf de acum rece, sa motanesti inca putin in satinul lucios al asternutului.
Da, e dimineata ce-mi place.
As mai putea adauga ceva ingrediente ca reteta sa fie completa, dar painea a sarit cat colo din prajitor, iar laptele scoate sunete sfasietoare. Va sarut cu mustatile pline de lapte! :)

Yes We Can.

2008-11-05T19:43:00.001+02:00

“Change has come to America”
Primul afro-american la Casa Alba ! Si asta la numai 50 de ani distanta de dispute pentru emanciparea lor ! Uimitoare realizarea unui minoritar ( daca ne gandim ca ei resprezinta doar 11% din populatia SUA). Sa mai indrazneasca cineva sa spuna ca visul american e doar marketing, imagine, promovare. Azi ni s-a aratat ca visul poate deveni realitate.
Da, se poate cand vrei. Omului i-e dat sa poata orice.
Luati de cititi ce zice omul si...luati aminte, voi care aveti urechi de auzit si ...minte de folosit :

"This is our chance to answer that call. This is our moment. This is our time to reclaim the American Dream and reaffirm that fundamental truth - that out of many, we are one; that while we breathe, we hope, and where we are met with cynicism, and doubt, and those who tell us that we can't, we will respond with that timeless creed that sums up the spirit of a people: Yes We Can. "

Interviu unor lor oarecare

2008-11-03T22:20:00.003+02:00

Lor : De ce ?
Ea : Pentru ca poate sa incalzeasca palmele fara sa-mi atinga macar degetele reci.
Pentru ca poate sa fie aici chiar cand e acolo.
Pentru cum i se misca aproape imperceptibil sprancenele si buzele cand se preface neatent, dar e mereu la panda.
Pentru cum se intristeaza brusc si ofteaza prelung de parca intreg Universul ar muri curand.
Pentru cum demonteaza vise si apoi zambeste complice lipindu-le la loc, vinovat, desigur, de piesele ramase in plus.
Pentru ca e stangaci, absurd, ireparabil si irepetabil, putin tacut, uneori uituc si nebarbierit, neterminat, neinceput...
Pentru ca poarta valuri mari ca femeile Islamului, nu pe chip, ci pe suflet si asa se simte la adapost.

El : Pentru ca exista.

Ce nu stie ea : ca zilele lui incep cu buna -dimineata pe buze, ca noptile lui sunt bune doar dupa ce sunt si pentru ea.

Ce nu stie el : ca valul care-i acopera sufletul, nu-i val, ci sufletul ei.

Lor : Cui i s-a facut mai frica, cine-a fugit mai sprinten ? Cine a iesit putin din iubire ?
Ei : Hmm, din nou sincronizare perfecta (ascutindu-si iubirea in ochii celuilalt) : amandoi...sau niciunul... Si sa mai spuna cineva ca nu exista suflete pereche...

Delerium - fallen

2008-10-28T15:25:00.001+02:00

Tariile inaltimilor

2008-10-18T08:39:00.016+03:00

Ploua de-aseara si poate ploaia asta molcoma, dar rece o sa spele orasul asta de pacate. Asa ca Maria- Magdalena picioarele lui Isus. Smerita si insetata de curatare.

Vorbeam zile trecute la scoala despre emotiile de toamna, despre iubite ca proiectii imaginare si despre gustul dulce-amarui al dragostei. M-au lasat sa-mi expun pofticios ideile si sa fac gesturi ample, apoi cu ochi rotunzi si glasuri aproape sterse de emotia indraznelii, omuletii aceia din fata mea, pe care ii credeam atat de neatinsi de briza sensibilului si-atat de infipti in pojghita prezentului, au intrebat: "Chiar si tu ai simtit asta? Ai zburat pana foarte sus si te-ai izbit apoi cu tampla de pamant? Ai simtit gustul amestecat al iubirii?" Cu zambet mai sters decat glasul lor dinainte, m-am gandit o secunda ce sa raspund. Sa raman profesorul de pe piedestal care e aproape neom si la care nici nu gandesti sa ajungi sau sa fiu muritorul de rand care iubeste si spera, care se-nalta si cade?
Macar pentru o clipa, am dat nemurirea pe sinceritate. Si-am raspuns. "Da. Ca orice om de rand, am simtit tot din ce e omenesc a simti. Iubire si neiubire. Miere si pelin. Am vorbit si-am inecat cuvinte in mare. Si eu am tacut mult".
Cu obrajii in palme, priveau aratarea din fata lor care nu mai era doamna de romana, ci doar Dana dezvelita de prejudecati si idei preconcepute, o fiinta care parea in sfarsit de-a lor prin simplu fapt ca le raspundea la o intrebare la fel de simpla - gest care dintr-o data o facea ...umana. Ar fi ramas asa in ascultare multa vreme, daca profesorul din mine n-ar fi scuturat sanatos capul si n-ar fi iesit brusc la suprafata si, cu acelasi zambet, nu le-ar fi desprins privirile de pe chipul sau.

M-am gandit dupa aceea cum e mai sanatos pentru cuget si simtire... sa te arati compus si tu din carne si oase, din iubiri si amagiri, tarii si neputinte sau sa ramai acolo sus, de neatins, de neavut, mereu frumos, mereu trufas?...
De data asta am ales smerenia si dezvelirea de orice semetie... si-am zis ca daca privesc macar o data de jos, o sa degust mai sincer avantarile. Si tariile inaltimilor.

Dixit

2008-10-14T19:05:00.007+03:00

Da, cu siguranta ca prietenul alean are dreptate...mesajul sau (integral mai jos la comentarii) ma urecheaza ca pentru o secunda am scapat din vedere esenta...Iubirea [...] se impartaseste. Ea nu se vrea cersita. Niciodata ! Daca unii doresc sa castige iubirea cersind-o de la altii, ar fi mai bine sa renunte...daca nu exista iubire impartasita reciproc, totul este in van. A cersi dragostea cuiva este un semn de slabiciune, caci dragostea nu se vrea capatata cu forta.
Da, stiam cu certitudine asta, insa mi s-a intamplat si mie sa tanjesc. Sa ma dau de ceasul vietii si al mortii doar ca sa primesc...firimituri. Sa accept cu buna stiinta pangarirea sufletului deja ciuruit de amagiri si brume de-adevar, sa indes voiniceste iubirile mintite in cotloanele intunecate ale inimii, sa simt gustul intepator, ruginit...de moarte. Am incrustat in mine rani adanci cand oameni pretuiti cu adevarat n-au priceput o iota din zvarcolirea mea.
Trezita la realitate, insa stiu ca iubirea inseamna sa renunti cu adevarat la tine pentru altul, sa admiti ca nevoile semenului sunt mai importante decat cele proprii, sa lasi ca sufletul sa invinga ratiunea.

Va las, apa se agita in ibricul de pe foc. Ierburile aromatice primite cu zile in urma astepta cuminti sa-mi incalzeasca simturile si interiorul. Asta-seara prefer aromele de scortisoara si ghimbir. Stati linistiti, mi-e bine si raceala a trecut, dar vreau relaxarea totala...acostez la tarm...ca o corabie obosita de marile agitate...Si mai am o singura dorinta...sa invat sa adaug viata anilor, nu doar ani vietii, pentru ca simt ca...devine tarziu...

Am aflat povestea...

2008-10-09T20:16:00.007+03:00

...cersetorului cu mana intinsa la masa bogatului care, in marinimia sa, arunca din timp in timp praf de vise peste vietile nefericitului flamand...nu, nu din dragoste. Nu e tandretea pentru cel iubit. E alimentarea orgoliului ca poti pansa ranile provocate de propriile taisuri ale neputintelor. E obisnuinta de a-l avea acolo, la picioare, dar undeva aproape...mereu aproape...teama de a nu muri de foame sau, mai grav, de a nu pleca sa cerseasca la alta masa...
Trist.
A vorbit, dar n-a plans. Mi-a desenat cu grimase amare abisurile sufletului sau. Dar n-a plans. Mi-a picurat modestie peste trufia mea, dar n-a stiut sa planga. A ramas drept, desi mana si ochii si avantu-i tremurau ...ca amintire a mainii intinse. Dar n-a plans...
Foarte trist.
Mi-a vorbit despre iertare si despre iubirea care nu stie uitarea si ura. Dar n-a plans.

...cu trupul in genunchi si cu mana intinsa...am cersit un strop din iubirea creata in ziua dintai...
Atat.

Natasha St. Pierre Patrick Bruel - Je t\'aime

2008-10-08T21:07:00.001+03:00

Cadoul cel mai de pret - iubirea

2008-10-06T20:27:00.004+03:00

Nu incape discutie, nu exista urma de-ndoiala…primavara imi incanta vazul si-mi da aripi, vara imi spala amagirile cu spuma marii si ma ascunde apoi in adanduri de uitare, iarna imi croieste drum prin troienele vietii si ma asaza apoi batraneste la gura sobei, dar toamna…eii, toamna sunt eu. E prelungirea mea, sunt parte din blandetea ei... Anotimpul asta ploios ce ma impinge obsesiv sa ordonez in camara sufletului amintiri de peste vara, sa fac provizii iluzorii pentru iarna marii mele treceri…imi curge prin vene prin toate anotimpurile...
Valurile de galben si rosu amestecate suav cu inca verdele crud de Marele Maestru, linistea, bruma de melancolie... stropi reci de ploaie sarutati pe fuga si parca vinovat de raze razlete de soare, miros de mere coapte si castane aburinde, parfum de tamaios si coarna... pamant reavan resemnat sub apasarea trupului meu ce asista cu zambet amarui la funerariile miilor de frunze care-si anunta din vreme, prin nuante, moartea...toate sunt sunt fragmente decupate din puzzle-ul fiintei mele.. Iubesc lentoarea asta, amortirea in care intra alcatuirea mea si calatoria prin anotimpul Fetilor-Frumosi ce-mi pastreaza sufletul mereu proaspat…

Sambata mi s-a oferit calatoria asta, mi s-a aranjat intalnirea cu ...toamna sufletului meu...si mi s-a dat cel mai frumos cadou : o lectie de viata.
Mi s-a reamintit ceva ce fusese mereu ascuns undeva in strafundurile sufletului meu…
...nimic nu poate fi mai presus decat sa renunti la tot ce tie acum si aici iti trebuie si-ti place, pentru bucuria si zambetul din ochii celuilalt. Niciun cadou nu putea fi mai pretios decat desfatarea eului cand a simtit placerea semenilor de a fi...alaturi. Si au fost...fiinte care deja ciocaneau nerabdatoare in burtici de mamici fericite, pui de oameni purtati de colo-colo in cosulete facute parca pentru papusi, omuleti obositi de agitatia din jur, dar fericiti in ochisorii si zambetul lor...mamici si tatici fericiti sa fie cu tine, dar ingrijorati de farama lor lasata, nu acasa, ci in spital...oameni care au batut kilometri doar ca sa fie o ora alaturi pentr ca apoi sa zboare alti km la treburile lor...
Nu stiu sa desenez mai bine harta senzatiilor mele din acea seara magica in care ketie Melua a insotit pana spre dimineata gandurile mele duse departe si zambetele dulci-amarui …doar cei care au fost acolo si au inchinat …mie si noua tuturor impreuna…un pahar de vorba si de licoare magica din tamaios si coarna, cum ziceam... stiu despre ce vorbesc, pentru ca doar cei prezenti au vrut sa vada obrajii mei imbujorati de fericire si sa auda bataile inimii mele, chiar daca buzele n-au innodat multe cuvinte.
Am suras poate sters, n-am multumit poate de-ajuns, dar am inteles ca atunci cand sufletul dicteaza ceva mintii, nu exista imposibil, nici obstacole de netrecut. Am admis atunci ca iubirea...sub orice forma sau din orice directie ar veni ea, e facatoare de minuni...distruge neputinte si aduce oameni impreuna. Cu o conditie : sa existe !

Asteptare

2008-09-29T21:12:00.004+03:00

Am impresia ca am pierdut. Nimic concret si totusi ceva esential. Ca ceva ma desparte definitiv de restul lucrurilor si daca desenez starea asta in putine cuvinte, e pentru ca altfel, totul ar deveni mult prea real in mintea mea. Asa, inca mai pot spune "va trece" si pot sa ma asez si sa astept...Ce oare?!

Cat timp...

2008-09-22T21:55:00.004+03:00

...putem trai fara confirmari? Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa facem pe cineva sa astepte? Sau sa asteptam ? O zi? Un an? Toata viata? Daca e adevarat ca atunci cand murim regretam mai mult ce nu am spus, decat ce-am spus, mai mult ce n-am facut decat ce-am facut, atunci de ce ne purtam ca si cum am fi nemuritori? Cat timp trebuie sa impletim povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul dorit sa fii vlaguit de la atata asteptare? E mereu de dorit o viata de asteptare emotionata mai degraba decat o viata de certitudine molcoma?...
Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp ne umple durerea? Dar regretul? Cand ai constiinta esecului?
Si cat timp ne imaginam ca daca vrem, nu o sa ne gandim la asta?...
Ascunsa dupa perdeaua ferestrei mele privesc dansul nebunesc al frunzelor pe trotuar. E toamna, nu mai e niciun dubiu. Soarele e tot mai neputincios in lupta cu plapuma pufoasa de nori. Strazile-s pustii. Linistea imi tiuie in timpane...mi-e dor...

Utopii...

2008-09-10T21:02:00.004+03:00

Desi fac zilnic eforturi, nu ma pot regasi in multitudinea de impresii si figuri de un penibil absolut si, mai ales, nesfarsit de primprejur.
As fi vrut sa fac o disertatie despre oamenii de azi, sa povestesc dupa mintea mea ce ma amuza mai tare: pinguinii care isi lustruiesc ceasul cu camasa si il tin in lumina sau fetele cu vuitton-ul plin cu redbull luat de la benzinarie, plangaciosii care iar cheltuie si la despartire sunt doar pupati pe obraz sau mofturoasele care sunt din nou nevoite sa plece pe jos acasa, corporatistii care trimit de pe blackberry mailuri la bursa din Tokyo, "superbele” de prin "firme mari" (creatoare si distrugatoare de destine subordonate, dar slugi umile in fata sefilor mari) care spalate la creier fiind, ajung sa se creada indispensabile sau dj-ul din cluburile de fite care vorbeste doar engleza, ceea ce e normal daca esti born in ferentari si oricum, in incheiere, de departe cei mai comici sunt mascaricii cu toate caracteristicile de barbat bine (brunet tiganos, un pic gorila, cunoscut ca smecher atat in tara, cat si peste hotare, cu discurs monosilabic si multa mimica) ce pleaca dimineata cu cayenne-ul de-acasa si cu capul scos pe geam, in parcare, incearca sa agate ceva amarate care se baga cate cinci intr-un taxi... ori care la semafor accelereaza nervos, doar-doar cineva remarca “bijuteria” ce-o poseda…si valoarea omului, normal… Doamne, te lasa nervii !
Nu e greu sa sesizezi diversitatea de ridicol, trebuie doar sa iesi din casa si sa faci ochii mari…si urechile mici...
Sa mai spun despre domnitele care viseaza la diamante si perle, case cu piscine si masini cat mai mari...convinse, desigur ca le merita?! Ori despre mutritele lor mofturoase, cu buzite rasfrante cand vacanta e doar la Herculane, pe cand ele visasera tot anul la exoticul Bali unde si-ar fi putut undui mai bine soldurile fine si expune achizitiile de la Gucci, daruite, fireste de acelasi El teribil de…indragostit?...
Uneori am impresia ca am aterizat, fortat, intr-o lume complet straina de la care am exagerate pretentii. Utopice. Ca si de la oamenii ei.
Hmm, teribil de talentati suntem la utilizarea mobilelor sofisticate, la degustarea fructelor interzise sau la pastrarea “bazatilor” aproape de noi, pentru confortul propriu, dar nici n-avem habar cum e sa ne tinem de mana, fara sa spunem nimic. Fara sa facem liste lungi cu dorinte de-mplinit, sa simtim incotro alerga sufletul celui drag. Si sa fim alaturi.
Cum ziceam, utopii…
...fetelor, puneti mana repejor de trusa de machiaj, dati fuga la coafor si, mai ales la sala si-apoi, musai la o cafenea in Dorobanti…ca sa-l gasiti. Ma rog, ordinea e aleatorie. Sa spun si mai departe, ei, hai ca doar sunteti fete mari, ce naiba, gasiti voi reteta magica de a-l avea si mai ales de a-l pastra, cuvintele potrivite de a santaja si gesturile teribile care naucesc si-un elefant, dar un barbat pierdut de farmecul vostru irezistibil...
Iar voi, dragii mei masculi irezistibili, stiti deja cat de usor e sa le-aveti pe toate...ati invatat asa de repede cum sa va fie bine si-acasa si-n afara ei, incat nu pot decat sa ridic respectuos palaria…si sa merg mai departe!...
Hai, pe curand…

TAXI - Cineva, inaintea ta

2008-09-04T20:53:00.001+03:00

Zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge…

2008-08-27T11:41:00.015+03:00

Noaptea deasa brodeaza himere la fereastra mea. In linistea ascutita din jur se aude doar aprinderea chibritului meu. Nu vreau sa fumez, desi am auzit ca asta ar linisti spiritele - de-ar fi asa usor, am fi toti impacati cu noi insine, pentru ca am fi niste fumatori inraiti - vreau doar sa vad scurgerea luminii prin tutunul uscat. Naiva, nu stie ca in arderea ei vijelioasa se apropie tot mai mult de moarte!- mi-am zis urmarind victoria scrumului asupra existentei.
Ies afara sa ma infrupt pofticioasa din aerul devenit rece. Cu capul lasat pe spate, ucid balauri monstruosi de pe cer si indrug cuvinte alambicate pentru atragerea norocului. O stea cazatoare lumineaza o clipa cerul intunecat. Moare cineva sau e timpul sa-mi pun o dorinta?
Pe drum doar doua femei matura alene trotuarul. Cu coatele sprijinite de marginea balconului le privesc miscarile lenese ce produc sunete sfasietoare. Le vad departandu-se si luad cu ele si ultima farama de viata. Primii stropi de ploaie vin ca o binecuvantare, gata sa stinga obrajii fierbinti.
Ma retrag inauntru lasand vantul sa se razboiasca cu perdeaua subtire. Guri uriase par sa inghita camera cu totul. De m-ar inghiti si pe mine, ca pe Iona, pestele, si m-ar duce in intunericul fara fund...
Ghemuita in fotoliul prea mic pentru un gol atat de mare, ascult linistea noptii. Inchid ochii si ridic in jurul meu tarcuri din sarma ghimpata. Intre o cruzime care te lasa sa mori incet si una care te omoara, ce aleg?... ce alegere nedreapta !...
Demoni hidosi dinauntrul meu vorbesc pe voci diferite si nu mai stiu pe care sa-l ascult. Vulturi flamanzi dau tarcoale sufletului sangerand. Vreau sa ridic piatra si sa arunc. Inteleg ca sunt prima vinovata si las mana sa cada. Si gandul uitat.
Inteleg cu greu, spre dimineata, cum e cu avantajul de a suferi singur. Dar chiar şi atunci când crezi că eşti singur, nu eşti, pentru că nu eşti tu cel care poartă gândurile, ci ele pe tine… Da, Ciorane, ai dreptate!...
Si, da, acum stiu mesajul stelei cazute mai devreme...fara timp de a-mi pune dorinte, sufletului i se striveste inima...cu pietre...

The closest thing to crazy

2008-08-24T18:19:00.010+03:00

How can I think I'm standing strong,
Yet feel the air beneath my feet?
How can happiness feel so wrong?
How can misery feel so sweet?

Cineva mi-a batut intr-o zi in fereastra prafuita si demult inchisa, dar mi-a spus sa nu iau gestul...personal. In foarte putine cuvinte, mi-a sugerat sa rad mai mult, sa descretesc fruntea si sa ma joc.
Am ascultat, dar am facut ochii mari cand, nu mult dupa fixarea normelor, insusi profesorul le incalca! Si n-am mai stiut atunci regulile jocului si m-am lasat purtata...
I-am privit gesturile furibunde si i-am lasat sufletul sa-l ia de mana pe al meu si sa-l poarte pe taramul asteptarilor fara rost. I-am ascultat pledoariile si-am rasturnat scenariile lui cu susul in jos, despicand toate firele, nu in patru, ci in milioane de framantari si raspunsuri. Si-am uitat de orice joc sau rol sau figuratie, tot timpul cu ochii la profesorul meu.
Nu se oprea niciodata, nu obosea sa ofere bucati din sine si sa nu ceara nimic la schimb. Nu auzea clopoteii care anuntau cand si cand pauzele de respiro. Se avanta vitejeste si ma tragea dupa el. Zambea fericit in nestire si rupea din el ca sa ma intregeasca...
Nu luam notite in lectiile predate, caci avea grija sa-si imprime increderea mai adanc decat in pielea mea...,dar nu indrazneam niciodata sa-i privesc ochii. Lasam totdeauna privirea in podea cand trupul lui infierbantat arunca sageti piezise. Ma ascundeam, nu din neputinta infruntarii profesorului, o, nu, n-am fost nicicand ceea ce se cheama un elev model – am comentat, m-am razvratit, am intrebat cu indarjire, am gesticulat in toate directiile si cu greu am acceptat teoriile propuse. Crunte razboaie a avut de purtat. – Ma ascundeam, insa din teama ca ar putea vedea in ochii mei acceptul pentru scenariile sale. Si asta era ultima reduta ce-o mai avea de cucerit. Daca pierdeam si asta, eu eram pierduta...
Si-a continuat mult timp tandretea. A exersat-o ore si zile intregi pe sufletul meu pana am ajuns intr-o zi sa refac toate hartile destinului meu, sa remodelez viitorul, sa-l conduc pe drumuri abrupte si riscante, doar pentru ca maestrul imi era aproape. Mergea umar langa umarul meu si sufla incredere si vointa peste puterile mele. Ii admiram forta de a nu se opri din a crede, puterea de a nu renunta, incapatanarea de a-si iubi visele.
Uneori, ridica amenintator o spranceana sau facea pauze scurte si-si dregea glasul. Stiam atunci ca simte coltii neincrederii cum musca din el. Cum i se dau tarcoale. Cum e incoltit. Taceam si-l priveam cum se scutura greu ca de poveri naucitoare si reusea curand sa zambeasca. A iesit din nou la lumina, spuneam si reuseam sa zambesc si eu si sa revin la viata. Invingea umbrele groase ale intunericului si reusea sa vada din nou, calea...
...pana-ntr-o zi cand o ceata groasa si de nepatruns i-a acoperit privirea senina. Si, fara sa stie, norocul. L-am vazut cum se cufunda in abisuri intunecate si nu mai vede in jur. Cum nu mai intinde mana sa opreasca alunecarea. Nu se mai scutura ca-n trecut de umbrele mortii sufletului sau. Si, fara nicio vorba, doar cu o privire tulbure si profund zdruncinata, profesorul a parasit clasa. Jocul care nu mai era joc. Fara sa fi sunat niciun clopotel recreatia...
In fuga lui neputincioasa, n-a mai apucat sa vada mana mea ridicata pentru raspuns. Pentru raspunsul la intrebarile si scenariile sale si a disparut la fel de brusc cum altadata alunga cu ura himerele ucigase si santajele vietii. Si a lasat lectia...de viata ...neterminata. Nu-i urati, profesorii sunt si ei oameni! am spus atunci stins bucatilor mele de suflet facute tandari de pamant, lasand usor mana in jos...si privirea din nou in podea.
Stiu c-am mai spus ca invingatorul ia totul si ca cel pierdut ramane la marginea vietii si urmareste absent, stupefiat, derularea ei. Stiu. Dar intr-o noapte recenta...cu doua dimineti...am scazut si-am adunat in nestire, am pus punct si semnul intrebarii, am formulat iar si iar interogatii retorice - Cine-a iubit frumos cine-a gresit? Cine-a facut spre noapte primul pas? Cine-a plecat din joc? Cine-a ramas? Cine si-a smuls peretii rand pe rand? Cine s-a intors mereu cu ziua in gand? Cine-a pierdut si cine-a castigat De toate-nlantuit sau dezlegat? Cine-a crezut mai mult in celalalt Sub cerul prea strain sau prea inalt?- si in final, cu fruntea luminata de revelatii, n-am mai fost asa sigura despre cine e in fapt, invingatorul.
Cand incepe sa ploua in vietile noastre, cand ura lupta din toti rarunchii sa ne tapeteze fiecare cotlon al sufletului cu ghearele sale, se recurge la gesturi contestate nu demult la altii. Se gesticuleaza furibund si se propun trocuri fara noroc – suntem gata sa uitam orice inselaciune daca primim la schimb suferinta aproapelui. Am inteles in acea noapte ca, in frustrarea neputincioasa, se alearga haotic sa se recapete pozitia in lumea celui drag, chiar si atunci cand visele lui zboara spre alte piscuri…Si nu se mai vede adevarul...
Se urla animalic lumii intregi ca asemenea tradari nu vor primi iertarea vreodata si se exerseaza santajul pe inima deja sangeranda a aproapelui, sperand ca datoria sa infrunte sufletul. Si sa-l invanga. Am inteles in noaptea aceea ca exista asemenea suflete...Sa accept dreptul lor, zisi si “cei puternici”, de a ma strivi, inseamna sa accept sa fiu strivita.
N-am stiut niciodata foarte multe, n-am pretins nicicand ca as intelege alcatuirea omului si-a lumii asteia, dar am stiut totdeauna ca cei intelepti stiu cand sa renunte, cand sa cedeze. Cand sa presare liniste peste sufletul oricum chinuit al celui iubit. Nu e calitatea omului destept, e virtutea celui care iubeste cu adevarat si care stie ca numai renuntand la a produce suferinta ( doar asa, din orgoliu ranit) celui drag, isi poate arata iubirea. E curajul celui care stie ca nu exista nu pot, exista nu vreau, caci omul e singurul animal ce poate transforma imposibilul in posibil. Dar asta nu se face in genunchi sau cu capul plecat. Asta se face cu demnitate… si curaj!
Poate ploua oricat peste norocul meu, soarele poate intarzia pe strada mea si-o viata de vrea, dar stiu ca nedreptatilor n-am sa le raspund cu alte nedreptati si mai mari, ca n-am sa fac schimburi dureroase pentru cel ce pretind a-mi fi drag. Iubirea, nu se da la schimb!...
Nici pe mesterii lor, pe cioplitorii in suflete, n-am sa-i privesc inversunat, ci am sa le zambesc iertator si-am sa le doresc fericire in…dreptatea lor stramba. Si-n cenusa iubirii in care, neputinciosi, rascolesc acum s-o reaprinda…
…This is the closest thing to crazy I have ever been
Feeling twenty-two, acting seventeen,
This is the nearest thing to crazy I have ever known,
I was never crazy on my own...
And now I know that there's a link between the two,
Being close to craziness and being close to you…
katie melua

Cand stelele se sting si linistea se lasa peste suflet...

2008-08-21T22:23:00.003+03:00

" Sunt singur.
De ce tremurati?
Si sentinta e data!
De ce tremurati?
Din vorbele pe care n-am apucat sa le spun
se scutura tacerea
imbatranindu-ma.
Nu-mi cereti sa mint cu aceste cuvinte
cu care mi-am descoperit moartea.
Si nu inteleg de ce tremurati
Otrava e doar pregatita.
Si sunteti prea palizi
pentru niste ucigasi cumsecade!"

Tarziu in noapte...

2008-08-19T10:24:00.012+03:00

Discutia devenea morbida de-a dreptul... cu zambetul pe buze fiecare vorbea despre modul in care s-ar sinucide daca vreun motiv solid i-ar taia calea la un moment dat. Sau viata. Ce ar alege spre linistea deplina? Definitiva?...
Am tacut mult, mi se parea vinovata fie chiar si doar atingerea subiectului. Apoi, in linistea asurzitoare a inimii mele, am ascutit mintea in ganduri dureroase si-am taiat adanc in mine. Raspunsul a tasnit si mi-a izbit nemilos alcatuirea: insasi faptul ca traiesc cu indarjire viata-mi...e o forma de sinucidere...treceri abrupte de la agonie la extaz, sangerarea pana la limitele fiintei si izbirea violenta de adevaruri ucigatoare, apoi ridicarea din praf. Exercitiu grotesc, dar zilnic.
Nu pot sa aud lama cutitului suierand ascutit pe venele mele, dar stiu sa-mi clocotesc sangele la temperaturi aproape letale...
N-am forta de a ma cufunda in adancurile apelor ori de a-mi sfarama trupul firav de asfalturile reci, dar am invatat cu mult timp in urma gustul abisurilor fara sfarsit si putinta de a-mi face inima tandari in dureri fara margini. Si iubiri fara noroc. Stiu sa car poveri apasatoare pe umerii goi in urcarile mele de Sisif umil.
Nu inghit hapuri ori cianuri sperand la tamaduiri vesnice, dar accept adevaruri mintite venite in pocaluri de argint si vise in rame amagitoare...cu zambetul pe buze.
Cunosc mai bine ca oricine aroma intepatoare a distrugerii. A autodistrugerii. A auto-iluzionarii, a purtarii de valuri, precum Ofelia...Fara oprire. Fara liman.
Stiu sa sfartec fara mila si fara regret orice nazuinta nascuta din cenusa inimii infrante. Ma incapatanez sa ma arunc iar si iar in valurile vietii si sa stau cu mana intinsa la portile fericirii!
Pun pariu ca n-aveti curajul lasitatii mele...
Construiesc pancarte si le pun la ferestre:
" Dau lasitatea sinuciderii mele pe curajul vietii voastre! Voluntari?..."

Orasul cu acoperisuri rosii...

2008-08-15T11:33:00.006+03:00

Dobri den ! Soarele imi saruta tamplele. E timpul s-o pornesc la drum pe aleile pietruite ale orasului cu acoperisuri rosii. Am savurat cafeluta, mi-am incarcat plamanii cu aer proaspat si-am aruncat rucsacul pe spate.
Cu biletele de metrou in buzunar, m-am aruncat vitejeste pe scarile rulante. Uuuu, soc de-a dreptul daca claustrofobia ori teama de mari inaltimi iti da tarcoale. Pare ca ma cobor spre centrul pamantului c-o scara extrem de abrupta si pe mai multe nivele. Senzatie ciudata daca te gandesti ca Vltava e undeva deasupra...
Stam toti insirati pe partea drepta. Doar vreun grabit coboara scarile in fuga pe partea stanga, nestingherit. Nimeni nu se imbulzeste, nu striga, nu e nervos.
Respir usurata cand ajung deasupra dupa aceeasi calatorie acum dinspre abis spre suprafata si dau ochii cu lumina. Si nu stiu incotro sa privesc mai intai. Decid ca prima oprire sa fie Cetatea – Hrad cum o numesc cehii sa pot sa admir totul de sus. Fascinant. Nu e cetate, e oras in toata regula...catedrala, locuinte, gradini etajate de vita-de-vie si trandafiri...Enorm de multa lume in jur...ghizi obositi, dar inca zambitori, isi calauzesc turistii cu cate o umbrela ridicata deasupra capului. Sau o floarea-soarelui. Sau un stegulet.
In fata cetatii un fierar venit parca din alte vremuri se joaca cu fierul inrosit...ii imblanzeste duritatea, il daltuieste si-i ineaca setea in apa rece...potcoave norocoase ies din mainile lui. Zambeste pierdut fascinatiei noastre.
Privind de sus, aleg a doua destinatie: podul vestit despre care citisem atatea la plecare.
Soarele e tot mai semet si topeste incet puterile mele...cobor alene aleile pietruite, admir forta soldatilor care inca pazesc cetatea si caut din priviri apa...Vltava...
Desi mai multe poduri ii unesc malurile, Podul Carol cu zecile lui de statui e unic. Muzicanti ce strunesc viori fermecate, artisti gata sa-ti faca portretul in timp record, maruntisuri colorate, chihlimbaruri de tot felul...lebede ametite de forfota multimii.
Ma retrag timid din puhoiul fara oprire si zabovesc putin pe malul apei. Sa-mi trag sufletul, sa asez in sertarele lui alte spendori. Ca sa pot sa le iau apoi cu mine...si sa le duc acasa celor dragi...
Am colindat mult prin Orasul de Aur...pana soarele sprintar de mai devreme mi-a soptit ca pleca la culcare...atunci am inceput sa-mi simt plumbul din picioare si golul din stomac...Am ales sa ma intorc la hotel, convinsa ca o zi e mult prea putin pentru asa un loc splendid...Si mi-am zis c-o sa revin, candva...si poate atunci am sa-l intalnesc si pe Kafka...era putin plecat acum...si el, tot la odihna...prin vreun locsor racoros...din Praga.

Eleganta, rafinata, puternica...Viena

2008-08-13T23:36:00.004+03:00

Acasa din nou. Am tolba plina de senzatii si ganduri si stari. Viena, Praga, Innsbruck... Greu de suportat atata liniste si frumutete. Si, mai ales, greu de revenit...Inca las la decantat...

E greu sa alegi un singur lucru la care sa te referi atunci cand in discutie este Viena. Te copleseste. Rafinamentul oamenilor, parfumul florilor, dantelaria cladirilor. Sunetul copitelor de cai care danseaza elegant pe trotoare tragand dupa ei calesti rupte din basme...

La Viena nu poti vorbi decat in soapta. Trebuie s-o lasi pe ea sa-ti vorbeasca, sa-si spuna povestea, sa-i asculti muzica...Am sa tac si-am sa las imaginile sa vorbeasca.

Gata de drum...

2008-08-01T09:55:00.005+03:00

Am sa raspund Cristinei, un prieten care imi insoteste zilnic pasii pe aleile din suflet si ma vegheaza atent :), cu vorbele unui om pe care l-am admirat totdeauna si ale carui carti sunt ghiduri in calatoria mea prin viata... si, asemeni lui, am sa lupt cu singuratatea si am sa ma daruiesc...
"Cele zece porunci ce trebuie urmate in pustiu:
Prima porunca: Sa astepti oricat.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost aproape sigur intr-o grota."
Viata pe un peron - Octavian Paler

Gata, tragem obloanele, rasucim cheia in usa si...zece zile haladuim prin alte lumi. Mai linistite sper, mai civilizate, oricum. Promit sa v-aduc nimicuri zambitoare, bucati de suflet si turta dulce. Povesti si multe fotografii...O sa-mi fie dor, tare dor, dar o sa fiti acolo cu mine...ascunsi in cotloanele sufletului meu.
Pe curand...

Iubire de basm...

2008-07-29T23:03:00.005+03:00

A fost o vreme când credeam că totul pe lumea asta depinde de curajul şi de voinţa mea. Ca orice copil naiv, credeam că totul în jur se naşte şi moare odată cu mine. Crescută cu mintea şi inima ameţite de poveşti cu zâne, de invenţii utopice ale altor suflete cautătoare de fericire, am învăţat să cred ca toţi avem , în final, gramul nostru de noroc. Am alergat ani la rând prin labirinturi abrupte cu speranţa că lumina şi capătul sunt aproape...
...dar nimeni nu mi-a vorbit vreodată despre eşec. Despre întuneric. Şi despre singuratate. Despre jocurile încâlcite şi dureroase ale destinului. Nimeni n-a avut curajul să-mi spună despre neiubire. Şi despre nenoroc.
Inima s-a încăpăţânat să mă bată la cap vreme multă că se poate...că pot. Dar treptat am aflat gustul umilinţei în care cerşeşti şi te târăşti prin noroaie pentru încă o atingere a omului iubit. Pentru încă o clipa în care îţi ia obrajii în mâini şi-ţi promite soarele . Şi luna. Şi imperii neaflate încă. Pentru încă o secundă de iluzii scornite şi minciuni asumate...de teamă că lipsa lor, vor face din tine nefemeie. Din aceeaşi naivitate de-nceput care nu te lasă să-ţi vezi iubirea clădită pe nisipuri mişcătoare...
Ascunsă de ochii lumii, am încă forţa de a mă privi în oglinda vieţii şi a morţii şi de a zâmbi neîmplinirilor sculptate pe chip şi sufletului învins de propriile vise...şi minţii ascuţite de-acum care se-ndoieste de iubirea născută sub stele de noroc.
Da. Singură pentru că n-am învăţat încă strategiile meschine de a ţine pe cel iubit aproape altfel decât iubind...şi crezând cu tărie în forţa “iubirii de basm” care să mă facă să cred că toate trăirile de pînă la ea nu au fost decît o etapă pregătitoare prin care să recuperez toate înserările de vară cînd sufletul meu ar fi zburat alaturi de un altul şi toate dimineţile ploioase în care m-am trezit fără nimeni alături...
Dar mi se pare tîrziu să mai încerc să aplic păcăleli de copilă.
Cine poartă povara acestei dureri? Cine poartă vina? De ce şcoala nu inventează o materie, atât de utilă, în care să învăţam cum e cu găsirea şi, mai ales, cu păstrarea marilor iubiri? De ce părinţii se încăpăţânează să insiste să excelezi la carte, fără să accepte că asta înseamnă să te-arunce în prapastia îndoielilor? Şi-a rigorilor cu tine?!
Cu palmele fierbinţi pe genunchi, zâmbesc. Iată popasurile inimii tale …îmi spun. Pleacă-ţi o clipă privirea peste singuratatea mea şi ridică-mi privirea din pământ…îi spun.
N-am să strig, n-am sa cer nimic de-ar fi să mă prăbuşesc fără liman. Dar dacă vreodată furtuna se va abate şi peste viaţa mea şi dragostea va cădea din cer ca un fulger…am sa ridic privirea…şi-am să întind, din nou, mâna spre tine.
Rănită în prea multe bătălii, ridic totuşi inima din praf, adun speranţele din margini înnoptate de drum şi găsesc puterea să întreb : dacă ne vom reîntîlni, după atîta luptă şi zbatere, după atîta nădejde şi deznădejde, după atît noroc si nenoroc, după ce ne vom fi uscat toate lacrimile, după ce ne vom fi iertat toate trădările, după ce ne vom fi uitat toate ezitările, si neputintele, si insangerarile, nu-i aşa că nu ne vom mai despărţi niciodată?

aventura condeiului: Cu talpile pe nisip...#links

2008-07-22T23:41:00.000+03:00

aventura condeiului: Cu talpile pe nisip...#links

Cu talpile pe nisip...

2008-07-22T12:10:00.011+03:00

Nu aparţin niciunei organizaţii ecologiste, nu-mi plac înregimentările...nu mă alătur acelora care strigă în cor "salvaţi Vama Veche"...vreau doar să spun că dacă ştii să eviţi teribiliştii de toate vârstele, pseudo "vamaioţii" care îşi leagă turbane pe cap şi pietre la gât ca să fie, cum era..."în spiritul vămii":)...dacă poţi să ignori amalgamul de muzici, mâncăruri şi oameni...poţi încă găsi în vechea Vamă locuri în care să fii doar tu, cu tine şi cu marea...poţi să te-nfrupţi din mirosul de sare şi alge...poţi să ghidezi zmeele speranţelor tale cu tălpile înfipte bine în nisipul firbinte.

Am fost, am simţit, m-am bucurat, m-am luptat cu valurile ei şi-am lăsat-o la fel pentru anii ce vin...nemărginită în neliniştea ei...

Maktub...

2008-07-18T19:21:00.009+03:00

...ma doare nefiinta ta
si nenascutu-ti ochi azi plange
si ma priveste dintr-un loc de unde
tacut-am noi candva...

Acum cand furia si frustrarea s-au risipit spre zari intunecate, cand doar o resemnare trista imi mai mangaie tamplele asudate, privesc totul cu alti ochi. Au fost, nu neg, zambete tampe pe chipul meu schimonosit a neintelegere, clipe de uimire, de regret ca am ascultat, ca am rotunjit ochii in fata posibilului imposibil, ca am ascutit mintea in ganduri sinucigase. Ca am dat aripi sufletului si i-am lasat zbaterile sa ma ravasesca.
Apoi, am zmucit innodarea oaselor mele si-am incercat sa tocesc ascutisul durerii… si am incercat sa uit. Si am uitat, dar doar "timpii morti", normele nemiloase si conventiile tandre. Am scos cu tarie din memorie clipele cand stergeam lacrimile amare de pe chipul meu. Tacerile nedrepte. Suspinele de dor. Atat.
Si-am decis sa-mi ingadui a pastra extazul inimii simtit cand citeam franturi ale timpului tau, sinceritatea cu care zambeam oricui pe strada dupa intalnirile cu tine, nerabdarea de a-ti atinge iar palmele cu degete reci, groaza plecarilor tale si rugaciunile care te intorceau mereu din drum...Am acceptat cu maturitate ca toate astea nu se pot uita!
Mi-am scormonit sufletul sfasiat si-am rugat mintea sa ma ajute acum. Sa-si ajute prietenul insangerat la pamant. Si a facut-o. Mi-a dat taria si luciditatea de-a intelege teribila calitate a unora de a se minti pe ei insisi, uimitoarea forta de a sustine, desi cu sufletul arcuit de singuratate, ca aici e mai bun decat acolo, ca sigurul castiga in fata incertitudinii, am inteles curajul lor de a-si sopti cu buze arse de durere ca iubesc cand niciun rest de fior nu-i mai atinge launtrul…teribila si crunta putere de a trambita ca n-a iubit vreodata inafara, desi sufletul i se prabuseste in abisuri de dor…si de durere..de iubire amara si fara sfarsit. Mintea mi-a deschis ochii si-am reusit sa vad fatarnicia altora de a crede ca prin a tine trupul sub control si viata sub papuc a semenului, reusim sa intram in vise din care de mult ni s-a sters urma…am reusit sa le pricep treptat, neputinta si slabiciunea de a crede ca atat timp cat doar visul celui de langa a luat-o razna, nu-i totul pierdut…
Am admis atunci ca nu “Te urasc!” ar trebui sa spun in final, ci "Multumesc!".
Multumesc pentru ca o vreme am imbatranit de fericire…impreuna , ca am zburat atat de sus fara sa ma mai tem si ma inclin fericita, cu recunostinta pentru caldura glasului, chiar de spunea si minciuni, pentru ca am invatat sa ma prabusesc aproape sinucigas in bratele tale, dar sa zambesc mereu fericita, pentru ca noapte de noapte m-ai invatat ce-i rabdarea smerita, pentru ca am invatat sa nu mai mint…sa nu ma mai mint, pentru ca incercand sa te pastrez langa mine am fost obligata sa raman frumoasa, desteapta, puternica.Vie!
Am consimtit atunci ca nu vorbele mele taioase ar vindeca, ci zambetul de compasiune in fata neputintei…
Ramane totusi regretul ca nu ai fost tu cel care sa imi anunti finalul, ca te-ai ascuns cu incapatanare, ca n-ai crezut in puterea femeii din mine. As fi udat pamantul cu lacrimile mele, as fi incalcat si uitat, neputincioasa toate regulile jocului, dar as fi inteles ca Invingatorul ia totul. Nu stiu sa mint, nu sunt farsor, n-as fi putut ascunde jalea sufletului meu. Dar as fi plecat ochii umila, ca sa nu te simti dator sa mai spui minciuni. Ori sa ramai un timp. As fi avut chiar curajul sa te conduc mandra si sa-ti spun ca…”nu se moare din asta” desi stiam ca sufletul meu zacea acum sfarsit. As fi inteles. Chiar tu spuneai ca zeii nu daruiesc victorii nemuncite. Ca nu exista noroc.
Te rog atat: inchipuieti ca am plecat departe, c-am disparut pe marea atat de mult visata si ca acum inot fericita…cu pestii si ca ma ascund de plasele si navoadele altor pescari …amatori… ori poate c-am murit… si nu ma chema niciodata. Plange-ma sau zguduie-te de rasete perfide, zambeste amar ori aplica exercitiul indiferentei.
Uita-ma in sufletul tau…
Lasa sa treaca timpul peste noi…Apoi hai sa rostim amandoi, de-acolo, din lumi diferite… “Maktub!”…

Lumea de sus...

2008-07-06T19:21:00.007+03:00

... parca toate culorile din lume s-au terminat si n-a ramas decat un gri cafeniu, ca in fotografiile vechi, nuanta se cheama sepia, nu stiu exact de ce ii spune asa, dar acum nu ma mai intreb; unele lucruri nu sunt facute pentru a fi cunoscute ... Din nou ceata, parca merg prin nori ...si nu e la propriu… imi vine in minte olandezul zburator, care nu era om, ci vapor, si nu zbura, ci ... nu se stie exact ce facea, era doar un vas fantoma, poate inota, poate se strecura printre moleculele lumii asteia, in distanta imensa dintre nuclee si electroni, oare ce-as face daca dincolo de ferestrele astea de la etajul 1 as vedea vasul fantoma trecand cu toate panzele umflate, pustiu si colorat in sepia ?...
Nu m-am prostit, e doar sfarsitul unei saptamani destul de anoste, si mi-e dor de lumea de sus. Nu ti-am povestit niciodata despre lumea de sus, n-am avut cand, n-a fost vreme pentru atatea lucruri, poate o sa fie, poate ca nu, oricum, nici nu stiu daca lucrurile neintamplate nu sunt uneori mai importante in marea schema a lucrurilor decat cele intamplate ... Lumea mea de sus e inauntrul meu, acolo unde pot sa fac oricand ploaie sau vreme frumoasa, sau din toate cate un pic, pot sa fac curcubee si uragane, mari si deserturi si orase cu stradute inguste si cu case cu acoperisuri tuguiate. Am cetati si campii, am si un ocean mare de tot, pe care o sa-l traversez odata, si mai am o casa pe plaja, din lemn de corabie pe care l-am gasit dupa o noapte destul de furtunoasa; cam scartaie, mai ales cand bate vantul, si uneori ma gandesc ca vrea sa se intoarca in mare, dar miroase a sare si a alge, si cand dorm acolo, de sub perna parca se aud valuri si tot felul de sunete care cred ca sunt limba delfinilor...
Aici, pot inca sa innod maci si albastrele in coronite de speranta si apoi, cocotata in cel mai inalt copac din univers, sa le arunc in vant pentru zane bune care stiu, fara sa le spun…tot ce vreau.
Cand lumea asta - pe care o numesc "de jos", nu prea stiu de ce, poate doar pentru ca pare mica si indepartata cand sunt dincolo, cand lumea de jos e plicticoasa si neinteresanta, sau cand mi-e dor sa inalt zmeie sau sa ma joc cu pestele de coral care controleaza vremea, atunci plec acolo, si dintr-o data apar culori si mirosuri, orasele si padurile mele, si tot felul de trecatori ciudati, dintre care unii cred ca locuiesc acolo, mai trebuie doar sa-i cunosc. Cei trei magi de la Rasarit cutreiera inca si-mi povestesc ce-au descoperit, printul fericit si Nichita si Lorelei, oameni din carti si din anii ce mi-au trecut, pot sa-i chem pe toti si sa fac lumi in jurul lor, si cand ma plictisesc - o sa-ti spun o taina - pot chiar sa si zbor. Am invatat intr-o noapte, a fost destul de greu, locuiam atunci intr-un copac mare si batran, pe o coasta de deal, si am inceput sa fac cercuri greoaie in jurul lui, trebuia sa fiu foarte concentrata, pentru ca incepeam sa ma prabusesc imediat ce incercam sa ma gandesc la altceva, a fost obositor, dar pana la urma am inceput sa ma obisnuiesc, si atunci am inceput sa fac cercuri din ce in ce mai mari, si pana la urma mi-am luat inima in dinti si am plecat mai departe, catre orasul de la poalele dealului. Dimineata ma dureau umerii si m-am sculat tare obosita, dar imi aduc aminte si acum fiecare clipa din noaptea aia, fiecare tresarire, iar acum, acolo, in lumea de sus, cand ma plictisesc de umblat, uneori zbor si ma intrec cu pescarusii...
Nu stiu de ce iti scriu toate astea. Poate pentru ca nu mai vreau sa scriu despre lumea asta de jos, care e la fel de anosta ca in oricare din zilele celelalte si in care nici azi nu s-a intamplat nimic. Ma gandesc la tine, beau ceai si nisipul scartaie sub picioarele balansoarului, stau in casa de pe plaja, zambesc un pic, fara motiv si fara destinatie, usor trista, usor impacata…si mi-e dor.

Tears in heaven

2008-06-26T13:45:00.004+03:00

Time can bring you down, time can bend your knees.
Time can break your heart, have you begging please.
...Beyond the door there's peace I'm sure,
And I know there'll be no more tears ïn heaven.

Mi-e somn. Azi-noapte am avut razboaie de purtat...cu mine.
Am desenat figuri stranii cu capul afundat in perne, am numarat necuvantatoarele lumii asteia, am reasezat stelele pe cer. Nimic. Mos Ene mi-a fost dusman de moarte. N-a vrut si n-a vrut sa ma viziteze.
Mi-am incrucisat mainile sub cap si m-am asezat batraneste pe ganduri. Nu-mi ziceti ca noaptea nu va sageteaza cele mai neobisnuite idei. Ca mintea nu va e invadata de milioane de intrebari..."Unde-am gresit?" "Cand am avut dreptate?"... Am mesterit mult la drumul spre niciunde. Am asezat cu mana mea piatra cu piatra. Am urcat pante abrupte si-am coborat in vaile plangerii. Am innodat lacrimi in barba. Am alergat voiniceste sa prin speranta din urma. Am asudat, dar am inaintat ca un soldat ce-si stie misiunea. N-am stiut, insa sa aleg drumul drept. Sinuosul m-a vrajit de la prima clipire din ochi. Am daltuit abisuri si-am ratacit prin vise ore-n sir. Mi-am lasat sufletul sa nasca note de iubire...
Dar in zadar...Am facut ochii mici, i-am strans cu putere si i-am deschis pofticios, am scuturat strasnic din cap. Nimic. Capatul n-am stiut sa-l vad. Destinatia nu mi-a fost permisa.
Obosita, mi-am strans mainile-a rugaciune sub obrazul stang, mi-am arcuit trupul obosit de-atatea zbateri si m-am cuibarit in vise nevisate inca. Am lasat ochii sa se-nchida anevoie si mi-am zis ca maine- noapte am sa ajung acolo unde azi mi-e interzis a intra...
Si doar cand ieri devenise deja de multa vreme azi... am deschis usa spre lumea viselor.