5.45 ...dimineata. Si somn, al naibii de somn imi e. Pana sa deschid ochii si sa opresc taraitul sfredelitor, calculez rapid cate alte dimineati au sa mai vina. Cate pocnituri peste ceasul neprietenos. Cobor din pat, ca sa nu ma sperie rezultatul.
Cu nasucul in aburii de cafea...singura placere de neratat in zori...incerc dezlipirea ochilor. Greu. Si cerul asta care nu se mai limpezeste o data!... Cinci minute mai tarziu, incerc din rasputeri sa imprietenesc perechea asta de pantaloni cu vreo bluza zambareata din dulap. Zadarnic. Par dusmani de moarte. Jos! Alta. Nici oamenii nu-s compatibili toti cu fiecare, daramite vesmintele astea tavnoase. Iar sosetele, ooo, sosetele s-au incapatanat multa vreme sa se imprecheze. Le-am tot explicat ca le sta bine impreuna, ca altfel nu se poate, dar au tinut sa aiba personalitate. O vreme. Le vin, in final, de hac! Arunc picioarele in pantofiorii cuminti de la iesire si fac rugaciuni in gand. Sa nu mai ploua, sa iasa soarele azi, sa nu fie drumul aglomerat, sa nu intarzi, sa fie liniste la serviciu – sperand micile lucruri oarecum prozaice si prezente in mine indiferent de dimineata. Incui si ies grabita, ma ciocnesc de vecinul de deasupra care ma saluta nervos, parca vrand sa-mi zica sa casc ochii, ma urc in masina si pornesc. Nu pare aglomerat, dar pare ca nu m-am trezit, iar de plouat...tot ploua. Nu-i nimic, ziua-i lunga, o sa iasa, poate, si soarele.
Cu toata incapatanarea mea, masinile din jur franeaza suparate si, da, ma opresc. Un minut, doua, zece...ce doamne iarta-ma se intampla iar? Astia nu stiu ca n-am voie sa intarzi? A, da...uitasem de marea asfaltare. Nu-i bai, dam muzica mai tare, respiram adanc si...asteptam. Si asteptam. Si...asteptam. E clar, daca nu apare vreo minune, azi o dau in bara. Si mintea mea incepe sa formuleze discursuri pentru sefi...Dar, culmea, brusc, sarpele urias se pune in miscare. Inaintez.Timid, dar ma dezmortesc, ma misc. Am reusit sa scap din stransoare si trebuie sa incepem marele slalom. Cristianele. Ele ma salveaza intotdeauna. Evit Dacia blegoasa din stanga, ocolesc apoi pe dreapta...si-mi iau avant. Am reusit! Ultimul minut salvator! Pe toti sfintii!... Mi-a iesit si azi!
Inauntru agitatie. Colegii zumzaie nervosi de la prima ora. Sefii impart sarcini. Ridic gulerul hainei si ma pitulez spre o zona mai calma. Prea tarziu, am fost remarcata. “Aa, buna dimineata, chiar te asteptam sa te rugam sa...” “Da, da sa ma rugati, ma asteptati voi pe mine...” . N-am de ales, ma supun mimand incantarea. Aiurea, le aveam pe-ale mele azi. Aveam altele de facut. Schimbare de planuri. Si de activitati. Am inceput sa zumzai si eu nervos. Si eu care speram sa scap!...Si de ce mi se pare ca visez ca suna in continuu telefonul? Oare pentru ca suna? Mda, suna, fara incetare. “ N-ati vrea sa ma slabiti putin?”
Se face timpul de plecare. Dar nuuu, o mica sedinta inainte, nu cade bine? Ba sigur ca da. Chiar asta si visam...De dimineata, inca!
Drumul de intoarcere, e alta poveste, pentru altadata.
S-a facut seara. M-am rasfatat cu o baie fierbinte si-un ceai aromat. Il sorb incet si-mi zic ca mi-s fericita, adormita tare, dar numai un zambet. Inca ploua. Dar acum, chiar imi place. Va las, am vise de visat. Maine stiu ca va fi o zi si mai buna, o simt si-mi vine s-o strang in brate, ca pe omul drag si sa-i spun (ei? , lui?) - mi-era dor, iubire, de tine.

Happy Easter !

Sper ca Pastele sa va fi adus mai mult decat oferte avantajoase in magazine, ospete copioase si zile libere !...

Zău, fă şi tu un efort!...

Îi cunosc dintr-o mie. Îi stiu şi cand nu vreau asta. Le simt mirosul puternic de vulturi. Le recunosc zbaterile puternice din ochi si tremurul usor din coltul buzelor cand se vor zambitori si sinceri. Ştiu, cand, sub aparenta detasare si falsul dezinteres se ascunde curiozitatea mortala...de altul. Le-am invatat bucuriile si m-am deprins cu flecareala lor. Îi recunosc dupa vorba lor dulce si intrebarile mereu indiscrete, dupa jocul ochilor. Dupa surasul tradus prin "asa carevasazica" nu ne povesteti tu, nu vrei sa fii de-a noastra, pai stai asa, ca daca nu ne spui tu, stim noi, aflam si daca nu aflam, inventam. Iţi facem noi viata muuult mai colorata de cat e, biata de ea.
Curiosii, bagaciosii...caci despre ei vorbim aici...stiu totdeauna totul despre oricine. Ce mananci, ce nu, de ce nu...ce-ti place si displace, ce imbraci si de ce, daca ieri te-ai asortat sau ai fost de-a dreptul neglijenta, daca mananci cu coatele pe masa sau stai cocosat, daca roşul de pe buze se potriveste firii tale, ce aventuri mai ai, ei n-ai, sigur ca ai, stim noi ca ai...prea zambesti mult in ultima vreme, prea iti stralucesc ochii, cât costa masina ta, ce graseala ai facut achiziţionand-o, de ce noaptea ai insomnii, da, stiu ca ai si asa ceva...Ei stiu totul.
Ei sunt totul. Inceputul si sfarsitul. Fara ei ai fi, bietul de tine un neajutorat. Noroc cu ei ca iti mai arata cand si cand, adica in fiecare zi, cum stau lucrurile. Sa ai si tu habar pe ce lume traiesti. Nu cumva sa uiti! Si daca ei au o viata searbada, fara culoare, cum indraznesti tu, un biet muritor, sa fii altfel?! Ce, te-ai trezit tu destept sa le dai lor peste nas? Sa le spui ca ar trebui altfel? Si daca ei vor sa fie draguti si sa te ajute sa-ti deschizi ochii, sa stii si tu ce-i cu viata ta, tu te trezesti sa-i refuzi? Dar chiar nu gandesti ca ai nevoie de ei? Si ca i-ai putea jigni? Hmm, zic sa-ti revi, omule si sa-i lasi sa faca scenariile tampe si sa-ti distruga viata. N-o fac decat putin si n-o sa mori daca le lasi si lor aceasta mica placere. Hai, zau, fa un efort si fa si tu niste oameni fericiti!...Doar tu ziceai ca ai mai multa minte!...

Echilibru precar

Ce e mai usor de suportat...povara esecului sau a gandului ca a lipsit curajul de a incerca macar?...
Trecand prin viata, am simtit adesea inclinarea balantei cand intr-un sens cand in altul, in cautarea vesnica a celebrului echilibru. Am indreptat spatele in acord cu principiile moralei si eticii sau am plecat capul spasita si-am ridicat spanceana, critic, in fata ispitei si-a dorintei trufase. Mi-am recunoscut limitele si slabiciunile. Am admis ca spiritul cedeaza uneori...dar mi-am insangerat genunchii in rugaciuni de cainta. Si-am inteles cum se invarte lumea asta...
Am inchis ochii si-am mers mai departe cand trupul a cerut tribut sufletului. Am acceptat infrangerea cu stoicismul celui care stie ca o face pentru o cauza dreapta. Si, halal, nobila !...
Au fost, inevitabil, nopti albe si zile negre cu sufletul haituit de incertitudini si tamplele in palmele reci. Nopti cand nicio cafea, oricat de neagra sau amara nu trezea nimic in mine...si nu oprea cu niciun chip vestejirea viselor. Nopti impinse apoi inainte de zile inrosite de suvoiul cald al sangelului ce clocotea in mine. Amestec de blestem si rugaciune. De satanic si dumnezeiesc.
N-am reusit, oricate sacrificii voite si impuse am facut, sa nu vad cu ochii mintii si-ai sufletului, mai ales, si sa nu bat poteci... spre lume. Sa nu desenez harti, nu cu creioane colorate, ci cu bataile inimii...Si n-am putut niciodata opri mintea sa nu sfredeleasca sufletul cu intrebarea ..."Cum ar fi fost daca...?"

Pe banca, in coltul strazii...

Mi-am innodat bine salul la gat si-am iesit. Nu era prea rece afara, doar vantul adia si aerul proaspat imi perfora plamanii..N-aveam tinta, voiam doar sa ies, sa las peretii albi in urma.Voiam culoare si amestec. Cu restul. Voaim sa ma pierd in multime.
Nu e fascinant ca la tara te temi sa faci ce vrei, sa spui ce gandesti sau sa iei decizii majore de jena ca vei fi stiuta de...”tot satul”? Nu e mai simplu cu forfota orasului in care te ratacesti si nimanui nu-i pasa daca esti la pamant sau in varful piramidei? In fine, asta voiam acum sa bantui pe stazile intesate ...nu de oameni, ci de masti colorate pal sau strident, de haine scumpe sau luate din Obor...
M-am asezat pe banca din coltul strazii si mi-am lasat privirea sa alerge, pe trotare, pe alei... Nu stiu cand mi-am lasat capul intr-o parte incercand sa urmaresc un sacou Boss care tot zambea gales unei rochite rosii sau servieta din piele veritabila care dadea coate pe la semafor... unei posete lacuite. Stiu doar ca sunetul strident al clasonului masinii din intersectie m-a trezit brusc. Cineva tipa isterizat la un batranel, strain parca intreg peisajului, ca el avusese prioritate si ca oricum facea ceva pe “rabla” lui cu care ar fi bine sa “zaca” acasa. Am privit mina bietului om, nedumerita si paralizata de reactia mastii baietelului coborat din masina luata, pesemne, cu banii lu’ taticu...A balbait ceva , si-a indesat ochelarii pe nas si a urcat in masina speriat, rusinat - tot el - de spectacolul la care participase. Am ramas pe banca,urmarind masina care se indeparta usor incercand, stinghera, sa nu ma incurce - si demarajul baietandrului care nu uitase inainte de urcarea-n bolidu-i nervos sa ranjeasca multumit ca fusese “cool” o data in plus...
Incepuse sa se inaspreasca vantul si frigul sa intepe si-am zis ca e timpul sa-mi dezmortesc oasele, sa las strada cu “fascinatia ei” pentru alta zi cand peretii albi mi se vor parea plictisitori...cand o sa mai vreau sa vad palarii zambitoare salutand vesele... saluri bine innodate la gat !...

Gratii la ferestre...

Azi m-am decis : imi ridic cetate de-asediu in juru-mi. Nu pentru trup, ci pentru suflet. Am evadat aiurea pe strazi cu bratele deschise. Cu aripile-n vant. Am zambit necontenit si-am ridicat cazutii de jos. Am ucis toata rea-vointa si-am ras dispretului luandu-mi lumea-n cap. Schiopatand, am facut rugaciuni sa iert pacatul, stiind ca-s intaiul pacatos!...
Dar m-am decis : catusele vremii le-nchid ! Ridic ziduri. Pun gratii la ferestre. Si-mi odihnesc zborul. Imi pun pe chip o alta rasuflare.
Ssss, liniste, azi sufletul meu se naste, din nou. Pe sine...

La multi ani barbatului, de ziua femeii !...

Azi a fost ceva de groaza…telefoane de felicitare, sms-uri asemenea, flori primite la colt de strada de la necunoscuti deveniti brusc amabili si zambitori, bombonele cadou in supermarket, avalansa de felicitari virtuale in inbox-ul meu ! Agitatie maxima in toate directiile, femei incantate de lucruri atat de firesti,de altfel...
Primul impuls, sa zambesc si eu, magulita de atentia aratata. Dar apoi, la fel de repede mi-au venit in minte nepasarea “restului” in celelalte zile…Flori doar de ziua noastra, zambete si imbratisari doar azi? Ne,ne,ne…pastrati-le pentru voi, dragi masculi obligati la gesturi ce va sunt straine, de obicei. Ati gresit oricum, azi nu e ziua mea…azi e ziua celui care zilnic ma asalteaza cu tandretea lui ! Care stie sa-mi zambeasca si sa ma ridice de jos ! Stie sa dea semne de apreciere neiscalite!
Acum stiu de unde imi vine lumina calda a fiecarei zile si ce-mi aduce sarbatoarea magica a trupului. Si-a sufletului. Stiu ce-mi apleaca nemilos genunchii si-mi rotunjeste bland pupilele. El m-a invatat sa nu mai ridic mainile in gesturi nesfarsite, ci sa-mi folosesc bratele in imbratisari tandre. Sa fac tandari toate neincrederile si ezitarile absurde si sa-mi dezlantui toate simturile. A stiut sa-mi mangaie tamplele adancite de ganduri si sa stearga toate deznadejdile. Sa-mi provoace mintea si sufletul la lupte cu ele insele. Si m-a-nvatat sa savurez victorii!
Azi, nu e ziua mea, ci a lui, a barbatului care m-a invatat si apoi m-a lasat sa fiu…femeie!

Femeie sa fiu iara...

Ei da, a venit! Am asteptat cuminte luni bune.Am tacut si n-am indraznit sa intreb nimic. M-am ascuns zile-ntregi fara chef, fara vlaga. Am raspuns la salut doar cu inclinari scurte ale capului. Dar gata, a venit si totul miroase a nou. Miroase a-nceput…E vremea trupului-tresare
si-a parfumului de zapezi topite.
Am impreunat firul rosu cu cel alb intru iubirea si fericirea vesnice, am zambit soarelui mereu mai indraznet si m-am aruncat cu bratele deschise in vant. Sa ma invaluie…sa ma poarte.
..."Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, cand va fi si luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma femeie sa fiu iara"...

Assis sur le rebord du monde...

Azi e una din zilele alea in care ma simt ca o meduza esuata. M-am culcat tarziu azi-noapte, m-am agitat in vise ne-ntelese, ca dimineata sa ma trezesc cand zorile inca nu mijeau la geam. N-am mancat mai nimic, da' acum e prea tarziu ca sa mananc de pranz, sau prea devreme pentru seara.
Se face incet seara, e un ceas care-mi place, culorile devin potolite, cerul e portocaliu, si parca toata alergatura se domoleste un pic, stau la fereastra si ma uit peste oras, la stopurile rosii ale masinilor care se scurg ca niste globule de sange fosforescent prin strada de dedesubt si-mi aduc aminte de un cantec frantuzesc, se numeste "assis sur le rebord du monde" - asezat pe marginea lumii, afara, privind inauntru, la lumea agitata de jos ...Mi-e dor de mine in clipele linistite, cand uit sa ma agit atat, uit ca trebuie sa ma invart, sa ma-ndarjesc si sa lupt, uit de izbînzile ieftine ale numelui. Mi-e dor sa citesc si sa se lase seara, sa ascult muzica in surdina, vreo doamna cu o voce insinuanta si un pic fumurie, sa plutesc intre lumea din carte si lumea asta ca un peste intre doua ape, sau mai degraba ca pestele din oglinzile lui Borges, intre lumea asta si lumea din oglinda, unde imparatul galben a ferecat ostirile invadatoare, nu chiar de tot, nu chiar forever, pana cand vor iesi din nou, iar pana atunci, in incaperile pustii si intunecate, poti vedea din cand in cand in oglinzile incetosate o umbra ca un peste care trece de la un cap la altul sau poti auzi zanganit de arme ... Da, mi-e dor sa citesc, cat timp El ma priveste incantat de imaginea mea adancita- n poveste si-mi da usor parul dupa ureche…azi nu mi-e dor de viata si de oameni, azi mi-e dor de lumea din oglinzi ...

Ce bine ca esti...

Nu-s fan “Valentine’s day". Nu-mi plac imitatiile care nu sunt filtrate de cuget, imi place sa discern, dar iubesc sa...iubesc. Nu pot sa gandesc si sa vad viata mea dincolo de aceasta stare. Ori inafara ei. Vreau sa ma simt vie. Imi place sa simt asta si-mi plac senzatiile pe care ea ti le da. Asa ca, azi am abdicat in fata bombonelelor de ciocolata frumos daltuite in forma inimii, am zambit roselilor din obrajii fetelor care primeau primele flori...azi, intr-o zi, parese, cu semnificatii si... m-am lasat purtata. N-am putut sa ripostez.
Si pentru ca nu pot decat sa traiesc iubirea, cu greu pot vorbi despre ea, am sa-l las pe Nichita sa va marturiseasca cum e, asta daca nu cumva stiti si voi prea bine!...

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
...Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
...a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Am zis, asa, sa se stie...