Somn usor...

Vocea ta inca imi suna in ganduri. Abia am inchis telefonul si dorul ma face sa ma mut din nou in lumea mea, in tara mea...de sus.
Ma tot uit imprejur, nadajduind bolnav, dar nu reusesc sa-ti intalnesc ochii. Ma gandesc ca cine stie ce treburi plicticoase te-or tine pe loc, in tara de jos, desi ai vrea sa zbori acum cu mine mult mai sus. Si mult mai departe. Si ma decid sa te caut acolo unde nu dispari niciodata : in mintea mea. In sufletul care tanjeste avid.
Deschid usa incet, cu discretie. Poate dormi si nu vreau sa te trezesc. Tu stii sa dormi atat de frumos...
Aveam dreptate, dormi si nu pot sa nu-ti privesc chipul care acum pare ca si-a gasit, in sfarsit, linistea. Cu mainile inerte, aruncate pe perna pare ca imbratisezi. Putinul si necuprinsul. Sunt inca atasate de tine sau sunt doar semne de aducere-aminte ?...Ma strecor langa tine si-mi lipesc talpile inca reci de trupul fierbinte. Tresari usor, desenezi scantei pe perna si-ti vezi de visele tale. Ma retrag usor, n-as vrea pentru nimic in lume sa-ti distrug puntea spre bine...si raman muta sa contemplu suvitele rebele de pe frunte. Cu degete timide, dar pofticioase le astampar jocul…si sa ma intreb ce lumi oi vizita tu acum. Ceva din adancul meu imi spune ca te stiu si te simt, te pot si te am, dinainte chiar de-a te gusta, de-a te vedea... si chiar inainte de-a te auzi... Te-am dorit dincolo de simturile mele... a fost asa... trans-senzorial... bizara, dar firesca aceasta simetrie nebuna...bucati lipsa, bucati avute... Epuizati de vrut si visat, ne zvacnim dureros...Ne adormim ingemanati intors... in aceasta simetrie nebuna...
Cu fruntea plecata de ganduri, ma intorc in lumea celor de jos...dar o sa revin aici mereu in lumea noastra, de sus, ca sa-ti veghez abisurile si inaltimile, sa-ti domolesc brazdele subtiri de sub ochi si suvitele de par, ca sa-ti sarut visele...pe frunte.
Somn usor !

"Marea iubire a lui Sebastian"

Noapte friguroasa de noiembrie. Aburi grosi ies din sufletele infirbantate de iubiri avute. Si pierdute. Retraite acum prin ochii lor, ale fiintelor firave de pe scena. Da, am avut in seara asta o intalnire de taina. Nu spuneti, va rog, nimanui, dar am fost sa ma vad cu Sebastian. Cum care?!Mihail... steaua fara nume si jocul de-a vacanta. S-a incapatanat sa mi-o prezinte pe Leni Caler si in delicatetea si nobletea lui, sa-mi spuna ca, desi frivola, orgolioasa si nepriceputa in ale iubirii, era "superba...". I-am privit jocul pe scena, l-am lasat sa se amageasca si i-am zambit intruna tamp. Stiam despre ce vorbeste. "Jocul meu in dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fara sens - si totusi nu-mi pot impune o data pentru totdeauna o definitiva renuntare. Stiu ca nu duce la nimic, ca nu poate duce la nimic, ca totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodamint - si totusi de fiecare data ma imbarc in aceeasi ridicola farsa, cu nu stiu ce amestec de impostura si buna credinta, ca si cum ar fi o incercare pe care o fac pentru prima oara. E greu sa fii un om sfirsit - si sa accepti cu seriozitate acest fapt. Ce e mai de neiertat in cazul meu este ca antrenez in situatii atit de false fiinte care n-au nici o vina, decit aceea de a ma cunoaste... Dupa amiaza de azi a fost asa de penibila, ca mi-e sila de mine..." Si-a aprins o tigara, a schimbat pe Mozart cu Nat King Cole si mi-a zis sa bem un vin vechi, asa, pana uitam ca maine trebuie s-o luam de la capat. Si ca asteapta sa se sfarseasca razboiul... "si pe urma? Ce voi astepta pe urma? (...) Vorbesc, vad, ascult, raspund, ma mir, aprob - si dincolo de toata aceasta agitatie de suprafata sint si ramin mereu singur cu irevocabila mea soarta." Il priveam si ma intrebam fara curajul de-a-mi rosti gandurile, despre ce razboi vorbeste omul asta din fata mea?! Si de ce mi se pare atat de clar ca am luptat si eu pe frontul asta?! Ca lupt...
Leni zambea si ea vazandu-l si ii spunea intruna ca-i copil, ca e naiv si ca e prea complicat ca sa-l intaleaga, ea, care e atat de simpla... As fi vrut s-o scutur zdravan si sa-i deschid ochii, sa vada ce om teribil o iubeste si-ar da lumea toata pentru ea. S-o fac sa priceapa ca e acum sau niciodata. Ca o sa sfarseasca singura, desi adulata de toti din jur, trista si neiubita. Glasul meu insa nu trecea dincolo de linistea ascutita din jur. Si gesturile mele, ramaneau acolo, inchise ermetic in sufletul care se zvarcolea in neputinta acum.
El, insa a inteles intentia mea. A suras sfasietor si-a concis:"Nu pricepe nimic si - cu cea mai buna dreptate - asteapta ca acest prea lung joc sa ia sfirsit. Dar pentru mine nu exista decit un sfirsit. Unul singur".
Am inteles. Am acceptat ca exista razboaie pe care le pierzi. Am lasat lacrimile sa danseze pe obrajii truditi. Mi-am infasurat trupul de-acum resemnat in haina groasa, am invartit fularul la gat si-am iesit. Era destul. Mai multa poveste n-am putut. Era destula realitate cat s-o striveasca.
I-am lasat in sala goala sa-si culeaga nostalgiile din par...sa le-mpleteasca si sa le arunce departe, ca nimeni vreodata sa le mai simta gustul ori parfumul...


PS : Intalnire stabilita de doamna Rodica Mandache si de Marius Manole, inspirati de jurnalul actritei Leni Caler, "marea iubire a lui Sebastian"...

Roxette - milk and toast and honey

Cu mustatile pline de lapte...

Oo, da, e tare toamna afara! Ma dor ochii de plumburiul cerului. Cred c-o sa ploua sau poate direct o sa ninga! Ceata asta nu pare sa aduca nimic bun. E derunta, nu schimba realitatea, dar te impiedica ca vezi clar.
Dar sunt acasaa...si inca ma pot bucura de ceasca cu cafea fierbinte si de patul cald. E o dimineata din aia calma si usor blegoasa cand inca mai ai vreme sa-ti ascunzi nasul sub plapuma fiebinte pana se prajeste painea si laptele se incalzeste...si el lenes, in ibric. Poti sa-ti intinzi picioarele pana ajungi in partea cealalta a patului cu cersaf de acum rece, sa motanesti inca putin in satinul lucios al asternutului.
Da, e dimineata ce-mi place.
As mai putea adauga ceva ingrediente ca reteta sa fie completa, dar painea a sarit cat colo din prajitor, iar laptele scoate sunete sfasietoare. Va sarut cu mustatile pline de lapte! :)

Yes We Can.

“Change has come to America”
Primul afro-american la Casa Alba ! Si asta la numai 50 de ani distanta de dispute pentru emanciparea lor ! Uimitoare realizarea unui minoritar ( daca ne gandim ca ei resprezinta doar 11% din populatia SUA). Sa mai indrazneasca cineva sa spuna ca visul american e doar marketing, imagine, promovare. Azi ni s-a aratat ca visul poate deveni realitate.
Da, se poate cand vrei. Omului i-e dat sa poata orice.
Luati de cititi ce zice omul si...luati aminte, voi care aveti urechi de auzit si ...minte de folosit :

"This is our chance to answer that call. This is our moment. This is our time to reclaim the American Dream and reaffirm that fundamental truth - that out of many, we are one; that while we breathe, we hope, and where we are met with cynicism, and doubt, and those who tell us that we can't, we will respond with that timeless creed that sums up the spirit of a people: Yes We Can. "

Interviu unor lor oarecare

Lor : De ce ?
Ea : Pentru ca poate sa incalzeasca palmele fara sa-mi atinga macar degetele reci.
Pentru ca poate sa fie aici chiar cand e acolo.
Pentru cum i se misca aproape imperceptibil sprancenele si buzele cand se preface neatent, dar e mereu la panda.
Pentru cum se intristeaza brusc si ofteaza prelung de parca intreg Universul ar muri curand.
Pentru cum demonteaza vise si apoi zambeste complice lipindu-le la loc, vinovat, desigur, de piesele ramase in plus.
Pentru ca e stangaci, absurd, ireparabil si irepetabil, putin tacut, uneori uituc si nebarbierit, neterminat, neinceput...
Pentru ca poarta valuri mari ca femeile Islamului, nu pe chip, ci pe suflet si asa se simte la adapost.

El : Pentru ca exista.

Ce nu stie ea : ca zilele lui incep cu buna -dimineata pe buze, ca noptile lui sunt bune doar dupa ce sunt si pentru ea.

Ce nu stie el : ca valul care-i acopera sufletul, nu-i val, ci sufletul ei.

Lor : Cui i s-a facut mai frica, cine-a fugit mai sprinten ? Cine a iesit putin din iubire ?
Ei : Hmm, din nou sincronizare perfecta (ascutindu-si iubirea in ochii celuilalt) : amandoi...sau niciunul... Si sa mai spuna cineva ca nu exista suflete pereche...

Delerium - fallen

Tariile inaltimilor

Ploua de-aseara si poate ploaia asta molcoma, dar rece o sa spele orasul asta de pacate. Asa ca Maria- Magdalena picioarele lui Isus. Smerita si insetata de curatare.

Vorbeam zile trecute la scoala despre emotiile de toamna, despre iubite ca proiectii imaginare si despre gustul dulce-amarui al dragostei. M-au lasat sa-mi expun pofticios ideile si sa fac gesturi ample, apoi cu ochi rotunzi si glasuri aproape sterse de emotia indraznelii, omuletii aceia din fata mea, pe care ii credeam atat de neatinsi de briza sensibilului si-atat de infipti in pojghita prezentului, au intrebat: "Chiar si tu ai simtit asta? Ai zburat pana foarte sus si te-ai izbit apoi cu tampla de pamant? Ai simtit gustul amestecat al iubirii?" Cu zambet mai sters decat glasul lor dinainte, m-am gandit o secunda ce sa raspund. Sa raman profesorul de pe piedestal care e aproape neom si la care nici nu gandesti sa ajungi sau sa fiu muritorul de rand care iubeste si spera, care se-nalta si cade?
Macar pentru o clipa, am dat nemurirea pe sinceritate. Si-am raspuns. "Da. Ca orice om de rand, am simtit tot din ce e omenesc a simti. Iubire si neiubire. Miere si pelin. Am vorbit si-am inecat cuvinte in mare. Si eu am tacut mult".
Cu obrajii in palme, priveau aratarea din fata lor care nu mai era doamna de romana, ci doar Dana dezvelita de prejudecati si idei preconcepute, o fiinta care parea in sfarsit de-a lor prin simplu fapt ca le raspundea la o intrebare la fel de simpla - gest care dintr-o data o facea ...umana. Ar fi ramas asa in ascultare multa vreme, daca profesorul din mine n-ar fi scuturat sanatos capul si n-ar fi iesit brusc la suprafata si, cu acelasi zambet, nu le-ar fi desprins privirile de pe chipul sau.

M-am gandit dupa aceea cum e mai sanatos pentru cuget si simtire... sa te arati compus si tu din carne si oase, din iubiri si amagiri, tarii si neputinte sau sa ramai acolo sus, de neatins, de neavut, mereu frumos, mereu trufas?...
De data asta am ales smerenia si dezvelirea de orice semetie... si-am zis ca daca privesc macar o data de jos, o sa degust mai sincer avantarile. Si tariile inaltimilor.

Dixit

Da, cu siguranta ca prietenul alean are dreptate...mesajul sau (integral mai jos la comentarii) ma urecheaza ca pentru o secunda am scapat din vedere esenta...Iubirea [...] se impartaseste. Ea nu se vrea cersita. Niciodata ! Daca unii doresc sa castige iubirea cersind-o de la altii, ar fi mai bine sa renunte...daca nu exista iubire impartasita reciproc, totul este in van. A cersi dragostea cuiva este un semn de slabiciune, caci dragostea nu se vrea capatata cu forta.
Da, stiam cu certitudine asta, insa mi s-a intamplat si mie sa tanjesc. Sa ma dau de ceasul vietii si al mortii doar ca sa primesc...firimituri. Sa accept cu buna stiinta pangarirea sufletului deja ciuruit de amagiri si brume de-adevar, sa indes voiniceste iubirile mintite in cotloanele intunecate ale inimii, sa simt gustul intepator, ruginit...de moarte. Am incrustat in mine rani adanci cand oameni pretuiti cu adevarat n-au priceput o iota din zvarcolirea mea.
Trezita la realitate, insa stiu ca iubirea inseamna sa renunti cu adevarat la tine pentru altul, sa admiti ca nevoile semenului sunt mai importante decat cele proprii, sa lasi ca sufletul sa invinga ratiunea.

Va las, apa se agita in ibricul de pe foc. Ierburile aromatice primite cu zile in urma astepta cuminti sa-mi incalzeasca simturile si interiorul. Asta-seara prefer aromele de scortisoara si ghimbir. Stati linistiti, mi-e bine si raceala a trecut, dar vreau relaxarea totala...acostez la tarm...ca o corabie obosita de marile agitate...Si mai am o singura dorinta...sa invat sa adaug viata anilor, nu doar ani vietii, pentru ca simt ca...devine tarziu...

Am aflat povestea...

...cersetorului cu mana intinsa la masa bogatului care, in marinimia sa, arunca din timp in timp praf de vise peste vietile nefericitului flamand...nu, nu din dragoste. Nu e tandretea pentru cel iubit. E alimentarea orgoliului ca poti pansa ranile provocate de propriile taisuri ale neputintelor. E obisnuinta de a-l avea acolo, la picioare, dar undeva aproape...mereu aproape...teama de a nu muri de foame sau, mai grav, de a nu pleca sa cerseasca la alta masa...
Trist.
A vorbit, dar n-a plans. Mi-a desenat cu grimase amare abisurile sufletului sau. Dar n-a plans. Mi-a picurat modestie peste trufia mea, dar n-a stiut sa planga. A ramas drept, desi mana si ochii si avantu-i tremurau ...ca amintire a mainii intinse. Dar n-a plans...
Foarte trist.
Mi-a vorbit despre iertare si despre iubirea care nu stie uitarea si ura. Dar n-a plans.

...cu trupul in genunchi si cu mana intinsa...am cersit un strop din iubirea creata in ziua dintai...
Atat.