Cel mai mare farsor al vietii mele

Pretind in fiecare zi ca ca port la gat cheile fermecate ce deschid ascunzisurile sufletului pereche, cand de fapt siruri nesfarsite de tristeti-nestemate imi paralizeaza suflarea.
Pretind zilnic ca sorb nectaruri miraculoase din pocaluri de argint, cand licori cu aromele fierii imi boteaza adesea, alcatuirea.
Pretind ca sclipirea ochilor mei nu e intunecata de nicio umbra, oricat de adanca, cand nopti sunt zilele mele.
Pretind ca merg prin viata dansand pe ritmuri tandre, dar sunt mai rigida ca oricand.
Pretind ca nu cunosc temeri si frici si ca parfumul a dragoste al sufletului meu naste la randu-i iubire...
Pretind ca imbratisez suflete gemene, cand eu ma prabusesc sinucigas, ma predau neconditionat amaraciunilor fara liman si fantomelor inimii invinse.
Pretind prea multe, nici nu-mi mai amintesc cand am inceput si nu mai stiu unde-am ajuns...pretind atatea, dar nu stiu si n-am stiut nicicand sa pretind ceea ce de drept mi se cuvine. N-am stiut sa condamn la moarte, sa ma proclam apoi vaduva si sa-mi plang, in final, de mila. N-am stiut sa sarut pamantul cu genunchii in implorari sangerande doar ca sa capat ceea ce din naivitate am gandit cu gandul in orele lungi ale insomniilor mele de iarna... de vara... de toamna... N-am deprins arta lamentarii si-a otravirii sufletelor cu rationamente vinovate si potriviri aparent izbavitoare. N-am stiut sa iscodesc soaptele, sa scormonesc devastator si brutal cuferele altuia, sa crosetez cu migala bolnavicioasa nefericiri trufase ale semenului.
Cu voluptate aproape inumana, m-am lasat izbita cu tampla de slavile nefericirii trufase…

Semnat,
eu, cel mai mare farsor al vietii mele…

Cruciadele vietii mele

Azi tac de iubire si de neşansa si de nenoroc. Eu, cea plamadita din cuvinte, eu care stiam sa jonglez cu metaforele mai abitir ca clovnul cu portocalele-n arena frematanda-a circului, eu care stiam sa mangai sau sa spintec doar cu vorbele-mi bine strunite, eu...azi tac.
Azi cand toti in jurul meu framanta nazuinte si pun la dospit vise pentru viitorul lor, eu planuiesc cruciadele vietii mele. Desir stransoarea sufletului meu. Desenez tăieturi lungi şi adânci pe albul rozaliu al piptului, inghesui pofticios maini inauntru si-l scot, il azvarl si-l calc in picioare. Il pangaresc cu furie si cu deznadejde. A mai trait asta, nu-i uimit... Acum da, sunt om intreg. Cu forta, cu ratiune, cu echilibru! Fara suflet... Omul cerut, omul dorit.
Nu ma jeliti, nu, n-am murit. Zambesc mai ţanţos ca oricand. Ce daca trist!...
Azi cuvintele nu ma mai vor. Nici nu mai au de unde a se naste. Le-am nascut un timp pe-ale mele si le-am impletit cu ale altora, le-am lasat sa ma poarte desi n-aveau nici umbra de-adevar.
Cuvinte ce propovaduiati iubirea, ce promiteati vieti eterne si chemari avantate, moarte sunteti! Azi am sa gust voluptos din singuratatea lumii. Si a mea. O sa ne-asezam prieteneste pe bordura rece a trotoarului si-o sa stam asa, in asteptare, privind lung pana departe...pana-ntr-o alta zi cand cineva va fi in stare sa adune fasiile de suflet de pe jos, sa topeasca sireturile incorsetarilor mele... si sa ma-ntregeasca.
Daca nu cumva atunci...va fi prea tarziu...

Fir de poveste

Noaptea isi lasa usor cortina peste oras. A cazut prima zapada...Stiu ca maine soarele o va topi, dar azi albul asta imi dilata pupilele...Inauntru miroase a scortisoara si-a mere coapte. E placut. O sa-mi fac un ceai de coacaze si-o sa-l rasfat cu putina miere. Pe el si pe mine.
Ce copil am fost!...
Ochii stinsi mai au puterea sa mai planga... cu lacrimi intre colturile pleoapelor cazute...Umerii coboara istoviti. Priveste in sufletul ei, dar nu desluseste nimic palpabil in marele gol...O sa invat si lectia asta...e ca atunci cand te-nveti sa bei cafeaua fara zahar, sa dormi fara sa visezi si sa te lasi iubita fara sa iubesti...
Cu mainile ce poftesc mângâiere desenează forme ciudate pe geamul aburit. Gandurile-mi iţi pipaie faţa neincetat...te compune si te descumpune deznadajduit.
Mainile scriu...scriu neincetat povestea...povestea care te descrie... povestea care ma consuma...si pe masura ce scriu, tot trupul pare ca se desira... ca un pulover vechi, ţesut din fir de poveste... cu printi si printese, cu inceput, dar mai ales... cu sfarsit.

CHRIS ISAAK - Life will go on...

Pe mine, ma, m

Am obosit ! Da ! Si-am hotarat : vreau vacanta! De la scoala si din agitatia vietii mele!
Vreau mult somn si timp sa fac tot ce imi dicteaza creierul si sufletul. Vreau carti multe pe care sa le asortez cu starile mele, dar si cu o cafea fierbinte cu lapte si miere. Cu biscuiti tolaniti in castronele vesele si patura trasa peste genunchi. Vreau randuri care sa ma adanceasca in ganduri si sa ma rupa brutal, dar definitiv de exterior.
E adevarat simti oaresce satisfactie cand realizezi ca si azi ai dumirit mintile fragede ale copiilor, ca ai netezit ridurile de pe fruntile lor incruntate, ca i-ai ajutat sa iasa la lumina. E placut sentimentul trait cand vezi ca au facut ordine in prea multele feluri de cuvinte sau de propozitii dintr-o fraza, ca pricep scheme complicate si ca apoi, cu ochi mari si senini, afirma incantati....
« Ahaaa, acum intelegem ca principala e propozitia aia mare si puternica, stapana tuturor, pe cand subordonata, de vreme ce e subordonata...trebuie musai sa stea smerita sub papucul celei dintai » Da, recunosc, e fascinant si sunt si zile de-astea cand iti vine sa-ti strigi bucuria pe strazi !
Dar acum, am obosit. Si ma gandeam ca din 24 cate ore are ziua...12 sunt pe drum si 8 le dorm ca sa fac fata. Ce-mi mai ramane dintr-o zi ? 4 ore in care alerg asa bezmetica dintr-o parte in alta incercand sa lungesc timpul, incat cad rapusa mereu. E clar, am nevoie de o viata normala...de timp sa-mi rontai paginile cartii in tihna, sa-mi lipesc toate scoicile adunate in ani de plimbari pe ghivece modelate cu mana mea si-apoi, sa plantez muscate inflacarate pentru ferestrele casutei din visele mele.
Am nevoie de timp cu mine...sa ne sfatuim, sa ne certam, sa tragem concluzii. E un exercitiu care imi lipseste si pe care il practicam candva...
N-am voie sa devin un robot ! N-am dreptul sa-mi calc in picioare sufletul ! Si-am sa ma opresc. Am sa trag aer in piept, am sa adun lacrimi cu mana si-am sa merg inainte...privind mai atent la mine...

Parfum de rai

Cum la meteo au anuntat ca ultima zi frumoasa de toamna pe cea de azi, m-am inarmat cu aparatul foto, fularul la gat, sapca pe cap si zambete pe chip si-am iesit la plimbare. Nu foarte departe de Campina, mai sus de Breaza mai exact, undeva in stanga DN1-ului, e un satuc rupt parca de restul lumii : Talea. Nu stiu daca numele spune ceva, e oricum mai putin cunoscut decat Cornu, Telega sau Brebu unde e deja plin de fite si fitosi care si-au ridicat o viluta...asa cum i-a lasat imaginatia sau zgarcenia s-o faca ( Asta e o alta discutie, despre cum cei grosi la buzunar sunt subtiri la obraz si habar n-au ce inseamna de fapt ideea de casa pe pamant , iar cei care viseaza casute mici si cochete, cu muscate la ferestre, impart inca intimitatea cu vecinul de sus sau de jos). Revin la satucul unde m-am ascuns cateva ore si-am respirat linistea cu toti porii mei. Cald afara, aproape nefiresc pentru o zi de sfarsit de noiembrie si multa pace in jur. Era atata tihna si asezare in locul acela, incat ma simteam cumva vinovata de fosnetul pe care il scoteau pasii mei prin covorul de frunze de-acum moarte ! Cateva batranele sporovaiau soptit pe drumul de intoarcere de la biserica, un cioban ce-si strunea mioarele departe de drum...nimic grav, nimic ostil sau ostentativ. Fara zorzoane de prost gust. Padurea era inca vie...zada facea ape in urcusul meu spre varful dealurilor, devenind cand galbuie ca puful, cand rosie ca focul. As fi ramas acolo poate, daca hamaitul unui dulau nu mi-ar fi dat de veste ca locul meu nu-i acolo. Ca am venit, mi-au acceptat curiozitatea si bucuria savurarii parfumului de rai, dar e timpul sa-mi vad de drumul spre lumea mea...
Cu dragostea de mana, am haladuit o secunda prin gradina raiului ! Iata !

Horatiu Malaele - Sunt un orb

In groapa Marianelor

Ochii mari sa-i casc asa...
si sa-i tin cu mana bine
sunt un orb in fata ta
care uite vezi prin mine
ce e rau si ce e bine...

Seara, intuneric, parca dincolo de geamuri nu mai e nimic, si-mi place sa-mi inchipui ca sunt undeva, pe fundul oceanului, in groapa Marianelor, intr-o mica bula de aer in mijlocul nimicului, singura cu tine, scriindu-ti ca si cum mi-as scrie mie insami...In groapa mea e liniste si intuneric, ziceam... si nimeni nu bate in peretele subtire...probabil de teama sa nu-l sfarseasca pe vecie.
Iar nu stiu cand a trecut ziua asta, invarteli, suceli, intrebari si raspunsuri si ceva dorinta de izbavirea de toate nimicurile care ne umplu zilele cu actiuni usor inutile si cu sensuri pe care numai noi le stim, ca sa nu spun ca toata ziua facem si desfacem lucruri pe care era atat de usor sa le facem bine de la inceput, daca cineva ar fi gandit inainte sa purceada la treaba ... In fine...
E tarziu, si incep sa ma trasform in femeia-dinozaur, care in loc sa prefere farmecul usor rapanos si pauper al lumii zgomotoase de deasupra, viseaza la nopti cu stele si lumi cu zei binevoitori si cam prostuti, care stiu sa faca lucruri interesante, si care pot fi imbunati si cumparati cu zambete si gropite in obraji...si ma gandeam ca de fapt traim fiecare in lumea lui, ca intr-un balon de sapun, vedem ce se intampla afara, auzim zgomotele da' stam inauntru si privim irizatiile de curcubeu si ne gandim ca asa e totul dincolo, multicolor si diafan ... Este ?!...
Hai, scrie-mi, despre aroma cafelei tale de dimineata, despre noptile si zilele tale, despre florile daruite sau pe care ai vrea sa le daruiesti si despre vreme si carti si lucruri si oameni. Despre labirintul sufletului tau. Si despre cum se va iesi la lumina.
Ciocane-mi in perete si-n suflet si hai sa vorbim despre cum am invatat sa dormim linistiti in arena unui circ, cu animale si spectatori si urale, cu acrobati si oameni de serviciu, cu decoruri si cu mizeria din tarcul elefantului ...Eu promit sa spun tot si sa ma predau...Definitiv si fara scapare.
Si maine-i o zi...
si ziua din tine
frumos va zambi
sperantei din mine!...

ENYA - MAY IT BE...

Somn usor...

Vocea ta inca imi suna in ganduri. Abia am inchis telefonul si dorul ma face sa ma mut din nou in lumea mea, in tara mea...de sus.
Ma tot uit imprejur, nadajduind bolnav, dar nu reusesc sa-ti intalnesc ochii. Ma gandesc ca cine stie ce treburi plicticoase te-or tine pe loc, in tara de jos, desi ai vrea sa zbori acum cu mine mult mai sus. Si mult mai departe. Si ma decid sa te caut acolo unde nu dispari niciodata : in mintea mea. In sufletul care tanjeste avid.
Deschid usa incet, cu discretie. Poate dormi si nu vreau sa te trezesc. Tu stii sa dormi atat de frumos...
Aveam dreptate, dormi si nu pot sa nu-ti privesc chipul care acum pare ca si-a gasit, in sfarsit, linistea. Cu mainile inerte, aruncate pe perna pare ca imbratisezi. Putinul si necuprinsul. Sunt inca atasate de tine sau sunt doar semne de aducere-aminte ?...Ma strecor langa tine si-mi lipesc talpile inca reci de trupul fierbinte. Tresari usor, desenezi scantei pe perna si-ti vezi de visele tale. Ma retrag usor, n-as vrea pentru nimic in lume sa-ti distrug puntea spre bine...si raman muta sa contemplu suvitele rebele de pe frunte. Cu degete timide, dar pofticioase le astampar jocul…si sa ma intreb ce lumi oi vizita tu acum. Ceva din adancul meu imi spune ca te stiu si te simt, te pot si te am, dinainte chiar de-a te gusta, de-a te vedea... si chiar inainte de-a te auzi... Te-am dorit dincolo de simturile mele... a fost asa... trans-senzorial... bizara, dar firesca aceasta simetrie nebuna...bucati lipsa, bucati avute... Epuizati de vrut si visat, ne zvacnim dureros...Ne adormim ingemanati intors... in aceasta simetrie nebuna...
Cu fruntea plecata de ganduri, ma intorc in lumea celor de jos...dar o sa revin aici mereu in lumea noastra, de sus, ca sa-ti veghez abisurile si inaltimile, sa-ti domolesc brazdele subtiri de sub ochi si suvitele de par, ca sa-ti sarut visele...pe frunte.
Somn usor !