Da, e Craciunul...

Fie s-aveti sărbători de poveste, să vi se îndeplinească aproape tot ce vă doriţi, dar să mai rămână ceva de dorit si pentru la anul ca să aveţi la ce să vă gândiţi, la ce sa visati...cu ochii inchisi sau deschisi, să trăiti experiente bune si neasteptate, care să mai pună un strop de culoare în obrajii vieţii voastre care altminteri ar fi usor prafuita!...
Fie să găsiti sub brad in noaptea asta praf de stele, licăriri de fericire în privirile celor pe care ii iubiti si lumină pentru suflete !... La multi ani... celor trecuti, celor prezenti, celor avuti, celor absenti...

Aura Urziceanu-Aproape liniste

Liniste, aici se moare...

Ceturi groase mi-au gaurit intocmeala si-acum se roaga sa le iert. Ploi reci au spalat clipe-n sir viata mea si-acum...Se vor a fi prietene. Ganduri plumbuite mi-au sfarsit spinarea si tremurul mainilor nimic nu l-a ostoit. Piatra cu piatra am cladit zidurile mele. Amagire cu amagire am construit turnul ce acum ma are. Legata fedeles, nu mai respir, dar nici nu-mi mai trebuie. Cu ochii inchisi, renasc imagini-portret ale vietii mele. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Prizoniera propriilor chingi, numar constiincios, cu fiecare bataie de inima, toate firele de nisip pe care le-am sarutat cu talpile fine, toate scoicile pe care le-am vrut inapoi in mare, toti bulgarii pufosi de nea, modelati in oameni de zapada. Smulg fulgi din aripile dorului si ii suflu spre zari. Sunt gata sa-mi vand carnea, pe bucati, pentru pulberi de suflet si stropi de izbanzi. Ma avant in iertari dureroase si ma apropi de capat de drum...
Faceti liniste, nu se canta, se doarme...adanc, impietrit, de moarte. Pasiti usor, sa nu-l treziti, abia am reusit sa-l amagesc, sa-i sarut ranile si sa-i fur visele. Cu greu l-am invatat sa uite neputinta... Faceti liniste, va rog...

Beverly Craven - Lost without you

Nu e bine

Nu e bine ca ma ingrijesc mai mult de trup si mai lenes de suflet.
Nu e bine ca nu dorm deajuns si ca in stropul de odihna regizez in mintea mea stranii alcatuiri...
Nu e bine ca-mi ling cu nepasare degetele inmuiate in rutina comoda, potolita, cioplita naiv.
Nu e bine ca las usi zgomotoase sa se-nchida in urma mea si ca tanjesc sa oblojesc cicatricile adanci produse...
Nu e bine ca las minciuni si rautati si otravuri sa-mi murdareasca ceasurile si zilele si viata. Si sufletul.
Nu e bine ca aplic exercitiul asprimii si al severitatii doar in chenarul destinului meu.
Nu e bine ca ma antrenez in spectacole frivole, chinuite, convulsive, dar lipsite de noroc.
Nu e bine ca tac cand vorbele ar trebui sa taie adanc, ca zdrobesc cand ar trebui sa-mi inghit rautatea si marsavia si ura, ca las imaginatia sa zburde fericita pe inaltimi doar de mine stiute cand ar trebui sa ma leg cu lanturi stasnice de copacii ratiunii mele, ca uit ce ar trebui insemnat cu sangele meu in catastiful vietii...si-al mortii.
Nu e bine ca incerc sa rezolv ecuatii de nerezolvat, ca invii morti din morminte sapate de ei insisi, ca ma impac si iert demonii din mine, in loc sa-i sfasii cu dintii.
Nu e bine ca ma despoi de orice ipocrizie, cand razboaiele se poarta si se castiga cu masti...cu armuri groase, cu ascunzisuri, cu iscodiri sau istorii siropoase.
Nu e bine ca dau negrul pe alb, ca daruiesc mai mult decat se poate primi.
Nu e bine ca nu merg la cursuri de tanguire, de descifrare a alchimiei destinelor... a iubirilor si a neiubirilor.
Nu e bine ca aman esentialul pe bani putini, dar sclipitori...
Nu e bine... am analizat...baletul meu pe sarma etalat zilnic cu toleranta bolnavicioasa.
E bine, insa ca am suflet sa vad asta...

Azi mi-am vazut orasul…pe lumina

La pas, nu-l mai vazusem de mult...

Nevoia de a face oaresce analize medicale, m-a facut sa raman azi acasa. Tare ciudat a fost sa vad orasul in forfota lui de-acum stiuta de sarbatori, ziua-miaza mare, vorba marelui sugubat. Ma uitam la oameni si cladiri cum se uita pruncii la hipopotamul de la zoo...wooow, uite ce a mai aparut aici... Ce staniu mi se parea sa umblu pe strazi cu soarele alaturi !

Duduia de la receptia clinicii unde aveam sa ajung, m-a interpelat imediat ce-am intrat : « Dvs ? » Inghetata de gerul de-afara, cu mana in soldul dureros, ii raspund ce vant ma aduce pe-acolo. Nu mai m-a mirat lipsa ei de considerare... « Aveti bon ? De-ala mic de la medicu’ de familie. » « N-am » « Aaaa, pai atunci poftiti dvs la usa astalalta, unde tre’ sa platiti. »

Mda, fac analiza, platesc bombanind in gand medicul de familie unde trebuie sa stai cu orele sa iei o biata trimitere sau sa te ploconesti simtitor daca vrei sa iei fata babutelor de la usa sau sa suni tu binisor inainte cu multe zile ...ca « d-na, e plecata, are sedinte pe la ploiesti » Superb !... In fine, rezolv si plec nu inainte de a afla ca rezultatele vin in 5 zile « lucratoare d’nsoara, ca doar nu sunteti singura care vrea repede ! » Ma rog, i-as fi zis ca-s doamna de ceva vreme, dar am decis sa nu-i curm autoritatea si asa fragila, de-acolo din fata pacientilor care numai de tavna ei n-aveau chef. Ies si respir aerul rece si fara sa-mi dau seama de ce, zambesc... Desenez semicercuri largi pe chipul meu...Ma simt de parca am scapat acum dintr-o strasnica stransoare si in sfarsit pot sa respir sanatos. Si respir... imi muncesc voiniceste pieptul sa primesc cat mai mult!...
Ce ciudat, in ritmul ametitor al intamplarilor mele, uitasem cum e acasa...in oras...pe lumina. Sa vezi oameni care te saluta si-si vad de ale lor nedumeriti si ei sa te afle hai-hui pe strazi la ora aceea, sa tii isonul tocurilor tale pe cimentul trotoarelor, sa mergi – stranie bucurie, poate, dar de-o vreme incoace, picioarele mele stiu doar cum se penduleaza intre frana-ambreaj si acceleratie si mai putin balansul stang-drept-stangul... sau viceversa...
Desi urechile imi devenisera rosii si dureroase, desi nu eram deloc in cea mai buna forma, nu m-am putut opri din mers, din privitul pofticios...chipuri, oameni, vieti.

Unde ne duce alergarea asta ? Ne grabim zilnic spre ceva nestiut, banuit mai bun, dorit cu indarjire, dar care robotizeaza, impietreste inimi, perverteste minti, coloreaza limbaj, amorteste genunchii. Secatuieste de viata, extirpa bunatatea si zambetele de pe chip. Indarjeste. Inclesteaza. Atrofiaza. Ucide.

Vreau taria de a ma opri la timp ! Stiu ca merit mai mult...

“Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans” ( O. Paler)

Am inchis - ermetic- cercul. Macar turnul e de fildes... si globul penitentei e stralucitor. Pacat ca fata in fata cu mine, toate tot izolare si solitudine semnifica.


Chipul meu surazator pe mine nu ma poate minti.

Queen - The Great Pretender

Cel mai mare farsor al vietii mele

Pretind in fiecare zi ca ca port la gat cheile fermecate ce deschid ascunzisurile sufletului pereche, cand de fapt siruri nesfarsite de tristeti-nestemate imi paralizeaza suflarea.
Pretind zilnic ca sorb nectaruri miraculoase din pocaluri de argint, cand licori cu aromele fierii imi boteaza adesea, alcatuirea.
Pretind ca sclipirea ochilor mei nu e intunecata de nicio umbra, oricat de adanca, cand nopti sunt zilele mele.
Pretind ca merg prin viata dansand pe ritmuri tandre, dar sunt mai rigida ca oricand.
Pretind ca nu cunosc temeri si frici si ca parfumul a dragoste al sufletului meu naste la randu-i iubire...
Pretind ca imbratisez suflete gemene, cand eu ma prabusesc sinucigas, ma predau neconditionat amaraciunilor fara liman si fantomelor inimii invinse.
Pretind prea multe, nici nu-mi mai amintesc cand am inceput si nu mai stiu unde-am ajuns...pretind atatea, dar nu stiu si n-am stiut nicicand sa pretind ceea ce de drept mi se cuvine. N-am stiut sa condamn la moarte, sa ma proclam apoi vaduva si sa-mi plang, in final, de mila. N-am stiut sa sarut pamantul cu genunchii in implorari sangerande doar ca sa capat ceea ce din naivitate am gandit cu gandul in orele lungi ale insomniilor mele de iarna... de vara... de toamna... N-am deprins arta lamentarii si-a otravirii sufletelor cu rationamente vinovate si potriviri aparent izbavitoare. N-am stiut sa iscodesc soaptele, sa scormonesc devastator si brutal cuferele altuia, sa crosetez cu migala bolnavicioasa nefericiri trufase ale semenului.
Cu voluptate aproape inumana, m-am lasat izbita cu tampla de slavile nefericirii trufase…

Semnat,
eu, cel mai mare farsor al vietii mele…

Cruciadele vietii mele

Azi tac de iubire si de neşansa si de nenoroc. Eu, cea plamadita din cuvinte, eu care stiam sa jonglez cu metaforele mai abitir ca clovnul cu portocalele-n arena frematanda-a circului, eu care stiam sa mangai sau sa spintec doar cu vorbele-mi bine strunite, eu...azi tac.
Azi cand toti in jurul meu framanta nazuinte si pun la dospit vise pentru viitorul lor, eu planuiesc cruciadele vietii mele. Desir stransoarea sufletului meu. Desenez tăieturi lungi şi adânci pe albul rozaliu al piptului, inghesui pofticios maini inauntru si-l scot, il azvarl si-l calc in picioare. Il pangaresc cu furie si cu deznadejde. A mai trait asta, nu-i uimit... Acum da, sunt om intreg. Cu forta, cu ratiune, cu echilibru! Fara suflet... Omul cerut, omul dorit.
Nu ma jeliti, nu, n-am murit. Zambesc mai ţanţos ca oricand. Ce daca trist!...
Azi cuvintele nu ma mai vor. Nici nu mai au de unde a se naste. Le-am nascut un timp pe-ale mele si le-am impletit cu ale altora, le-am lasat sa ma poarte desi n-aveau nici umbra de-adevar.
Cuvinte ce propovaduiati iubirea, ce promiteati vieti eterne si chemari avantate, moarte sunteti! Azi am sa gust voluptos din singuratatea lumii. Si a mea. O sa ne-asezam prieteneste pe bordura rece a trotoarului si-o sa stam asa, in asteptare, privind lung pana departe...pana-ntr-o alta zi cand cineva va fi in stare sa adune fasiile de suflet de pe jos, sa topeasca sireturile incorsetarilor mele... si sa ma-ntregeasca.
Daca nu cumva atunci...va fi prea tarziu...