Afara si inauntru

Azi e o zi luminoasa, si-mi vine sa zambesc, asa, fara vreun motiv sau poate pentru ca am reusit sa pricep (greu) cum sta treaba cu vartejurile vietii.
Ieri mergeam cu masina spre serviciu, la ora mea cam frageda pentru multi muritori, si pentru prima oara dupa zile multe mi-a intrat soarele in ochi. Brusc si mandru nevoie mare de izbanda lui. E semn ca a venit primavara, si m-am simtit pentru o clipa parte din gasca celor care au facut piramidele sau monumentul de la Stonehenge si care stiau ca a mai trecut un anotimp dupa cum cadeau razele soarelui prin cate un loc special ...
Zilele trecute a fost frig si ceata. Afara si inauntru. Gonind spre scoala ( unde naiba si de ce ma grabesc asa mereu nu stiu!), il ascultampe Baniciu care numara de zor secundele de fericire cu-n ceas de buzunar. Mi s-a parut un pic naiv, onest si avantat, in modul usor ridicol in care ne apar acum cei de altadata. Si am avut o senzatie destul de nesuferita, ca lumea de atunci era noua si mult mai putin complicata, cu mai putini oameni care au mai putine lucruri de cantarit si de decis ...
Era inca intuneric si parbrizul nu voia deloc sa se dezghete, iar Baniciu se incapatana sa numere ploile din 2 in 2...Ma gandeam ca pare venit din alta lume, un dinozaur, ca si mine de altfel, natang si usor prostut, ce inca vorbeste si crede in lucrurile alea profunde si azi atat de neinteresante, azi cand traim fiecare in lumea lui, ca intr-un balon de sapun... vedem ce se intampla afara, auzim zgomotele, dar stam inauntru si privim irizatiile de curcubeu si ne gandim ca asa e totul dincolo, multicolor si diafan. In fine.
S-a mai inmuiat gerul si dumnealui, soarele, ciocane si azi in ferestre. Ma duc sa-mi fac un ceai de ierburi aromate, ca sa pot sa privesc lumea peste marginile cestii.
Sa va fie bine, si sa vi se faca primavara ...Afara si inauntru.

Despre forta si slabiciune...cu ingaduinta

« Nu duşmanii sunt cei care ne ameninţă, ci propriile noastre slăbiciuni. »
V. Butulescu

Ştiaţi ca lumea nu se imparte in femei si barbati, ci in oameni apti sa-si recunoasca putintele, dar mai ales neputintele si oameni care se sufoca de propiile slabiciuni si frustrari ? Ceea ce m-a facut mereu sa cred ca exista oameni puternici si oameni slabi. S-o luam didactic :
Aparent fragile si firave, fiintele puternice au mersul linistit si vorba domoala. Pot sa îmbrace sufletele goale si-s gata oricand sa domoleasca furtunile gandurilor, sa plasmuiasca pacea pe cerul constiintei, sa zambeasca resemnat invidiei, trufiei, rautatii gratuite. Stiu sa taca atunci cand lumea toata vuieste de cainosenie, sa imparta cuvinte suave cand restul sâsâie cu venin. Cei puternici au o lumina aparte in priviri, o relaxare usor enervanta pentru ceilalţi, o detasare de tot ce e apasator, gretos, scârnav si vor insi aşişderea alături, doar forţa lor ii duce mai departe.
Cu paşii mari si sănătosi, cei slabi apasa strasnic pe gatul destinului, doar, doar Bătrânul le va simţi cumva încercarea si-i va lua in seama. Respira puternic, şuierător ca valurile produse sa înfioare, parase, sufletele milostive din jur. Nu suporta oameni forte in dreapta lor, cum altfel le-ar mai conduce ei, viitorul?...Vor marionete pe care sa le-nveţe cum sa joace „corect”, pe scena vieţii. Cu capul veşnic plecat, trag cu ochiul de vultur si ţes iţe bine ticluite. Mirosul cald, de sânge, le e mai ştiut ca propriile vise si fac cumva sa vadă victime si acolo unde sacrificiul inca nici nu s-a înfăptuit. Bieţii!

Uneori, in jungla asta cotidiana in care ne zbatem febril, ni se poticnesc orele in buruienele otrăvite crescute in jur, suntem forţaţi sa degustam pocalele cu lichid gălbui, amar, de fiere. Poate chiar norocul, puterea, tăria ne sunt terfelite prin minciuni si neîncrederi, dar se uita ceva: cei puternici au slăbiciunea de a cădea, dar si
forţa de a lupta mai abitir cu propriile neputinţe, de a o lua de la capăt cu forte si mai mari...puterea lor vine din curajul de a se ridica si, resemnat si matur, de a zâmbi acelora care învaţă sa lovească înainte de a obloji, de a judeca înainte de a înţelege, de a vorbi despre ura si urâţenie, înainte de a ştii ce e dragostea si frumosul, acelora care dau cu pietre in cel care are forţa sa zboare, doar pentru ca el nu se poate ridica de la pământ, acelora care in numele adevărului si-al dreptăţii vad mai uşor paiul din ochiul altuia decât parul din propria privire.
Cu ingaduita spun ca toti suntem putin din fiecare, si-atunci, tac si las suvoaiele sa curga!...

Oameni care schimba destine...

"Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul."

Exista oameni care schimba destine si exista oameni a caror trecere pe dinainte-ti nu dureaza mai mult decat ai pune geana peste geana...
Exista sufletele care stiu sa atinga, sa oblojeasca rani si sa faca sa-ti creasca in loc, aripi, oameni care stiu sa te-nvete sa zbori, si trupuri care alearga spre niciunde mai abitir ca orice atlet...
Exista oameni care apar si dispar din vietile noastre, dar care sunt mai vii ca nicicand si glasul lor iti rasuna in minte, in urechi, dar mai ales in suflet innodand cuvinte potrivite, desenand trasee de viata si spulberand harti de suferinti. Cineva i-a invatat cumva sa croiasca drumuri bune acolo unde noaptea deasa se asternuse deja, sa rasara miracole superbe in suflete ravnind a fericire... Au ei un talent special care ii ajuta sa stie cum sa supravietuiasca oricaror tenebre care rod, in mod normal, vieti.

Exista iubiri de-o vreme, iubiri timpurii, iubiri mature, iubiri patimase si ... Iubiri definitive. De-o viata. Iubiri ce ti se-arata total, cu toata forta si splendoarea lor, fara nevoia brutala de a scotoci dupa ele, de a le pune garduri la intrare...ca sa nu fuga.
Marile iubiri vin ca primavara dupa iarni gheboase de asteptare si stiu sa fie « indelung rabdatoare », sa transforme imposibilul in creatii desavarsite, stiu sa nasca inimi doldora de fericire.
Cu ani in urma mi se explica teoria potrivit careia, Iubirea nu cere, ci da, nu pretinde, ci ofera, tace, spera, cucereste si are prin forta, nu a vorbelor inselator-devastatoare, ci prin acceptare si tacere. Am zapacit atunci buclele in zguduieli neinduplecate ale capului si-am batut din picior a dezacord. Nu intelegeam. Nu acceptam. Poate nici nu iubeam.
Orbita de inocenta varstelor fragede, acuzam invinsii in iubire de neparticipare, de blazare. Iar in mine sfasiam sufletul care se incapatana sa verse lacrimi amare. Cu buzunarele pline de increderea si siguranta pe care ti le dau stocurile de speranta stivuite atent in ani de lupte aprige, ma incapatanam sa cred ca alte curcubee se vor ivi peste viitorul meu.
Azi nu ma mai revolt de-atata deznadejde. Azi am inteles ca Iubirea aceea sperata in vise de fecioara, razbate prin timp si stie sa treaca granite si frontiere si se intoarce candva, cumva la tine. Azi stiu ca iubirea aceea curata si vie, are radacini suficient de puternice, incat sa nu fie smulsa nici de deznadejdi, nici de rataciri.
Luminata de revelatii salvatoare, azi stiu sa astept, sa rabd, sa cern inchipuirile de realitate. Poate ca abia acum inteleg, de fapt, ce e iubirea cu adevarat...multumita unor oameni care stiu sa schimbe destine !...

Tari de poveste

Exista locuri in lume care sunt binecuvantate. Cineva acolo sus le indrageste mai mult, le mangaie blajin umerii puternici, sufla bunatate, prietenie si hotarare peste oamenii ei, netezeste cutele adanci de pe fruntile cerului, pune culoare si viata in obrajii vietii lor. Acum stiu sigur asta.

O saptamana in Alpii Elvetiei, deasupra lumii si-a rautatilor, cu mana streasina la ochi de-atata lumina si curatenie, cu vorbe soptite de teama de a nu curma linistea dumnezeiasca din jur...nu poate fi decat o amintire superba inramata atent si agatata intr-un ascuns ungher de inima.

Cu toata agitatia inerenta unei deplasari cu copii, printe cursuri la scoala din Buchs, patinaj, curling ori hochei in splendidul Wildhaus, degustatul pralinelor fine si-a branzeturilor autohtone, am gasit puterea de a ridica ochii spre albul inaltimilor si de-a fi o clipa doar cu mine. Am gasit ragazul de a trage aerul tare in piept si de a-mi lasa gandurile sa ma poarte in voie.Am topit pe buze si pe limba triunghiuri delicioase de ciocolata si-am zambit cu inteles crestelor pudrate parca cu zahar de maini urise venite din cer.

Desi partea franceza a Elvetiei e mai aproape sufletului meu ( visez inca la atmosfera eleganta si usor aristocrata a Montreux-ului desenat in trepte ce coboara parca spre-a se sfarsi in marele lac Leman, Geneva ori Lausanne cu parcurile sale nesfarsite...), micutul Buchs, cochet si animat, rasfatat din plin de fulgii de nea, pazit cu stasnicie de munti, scaldat de ape de topaz, mi-a masurat cu ceasul sau de buzunar, elvetian, cum altfel?, secundele de dor si fericire...

Nu te necaji!

Nu te necaji…si viata mea, ca si a ta, se masoara cu un ceas de buzunar. E diferit, dar pofta maladiva e aceeasi. Consecventa la fel. Nu te necaji daca noaptea suna uneori a pustiu sau naste vise haotice. Acolo, in cotloanele cele mai ascunse, tu stii. Asa cum scris e si in destinul meu. Niciun sange n-o sa poata sterge ce-ai incrustat in muschiul zvacnind al inimii mele. Nicio neputinta n-o sa-mi stearga chipul desenat macar din cand in cand in aducerile-ti aminte...
Cursul e asa cum il stii. Ma aventurez mereu si mereu spre alte necunoscuturi, port razboaie cu cei care-mi vaneaza inca feminitatea pe strazi, si... te vad uneori in multime. Raspund buna diminetilor, te iubesc-ului si noptii tale bune. Nu te supara, inca mai gresesc. Doar ma stii cum sunt, usor zapacita de aerul tare, imbujorata de iubirile adanci visate pe sub vasc norocos, gata oricand sa sterg cu batiste fine rauri sarate de pe chipul meu si sa iau la picior, viata.
Uite, dimineata mi-a fost tare greu sa ma extrag dintre cearsafuri...Era inca noapte si era frig in jur... Cu atat mai greu mi-a fost, cu cat tu ai ramas acolo, sub plapuma umpluta cu puf de lebada alba... Calda... moale... respirand usor, neauzit... zambind senin copilariei in care pareai intors...
O clipa m-am gandit cu groaza ca nu voi fi in stare de nimic nici azi, atat de plina de tine...si-am zis ca poate dusul, o mi stearga urmele tale din par si de pe chip si de pe umeri... M-am cambrat violent cand suvoiul rece mi-a atins omoplatii... Parca m-a lovit un ciocan... Mii de ace de gheata imi biciuiau simturile amortite inca, si eu tot in acelasi loc eram cu gandul... Apa imi cadea in crestet si mi se prelingea onctuos pe tot corpul... Cu toata raceala periculoasa a apei, pielea mea continua sa simta rasfatul...
Nu te necaji pe rafuielile mele cu fantasmele astea...
In fine, am urmarit o clipa picaturile desprinse de pe mine si m-am vazut asa, multiplicata de mii de ori in stropii de apa, spargandu-ma la impactul cu fonta grea a cazii, speriata din multimea de sfere limpezi, inghesuite rostogolit in scurgerea ingusta...
Am oprit apa si-am ramas asa, sprijinita pe peretele de sticla, respirand sacadat si scurgandu-ma de apele reci cu care-am incercat sa mi te desprind de pe trup...O clipa fara tine… Inutil.
Ca din suflet... din suflet... chiar de s-ar inventa antidotul, si nu l-as folosi!
Am revenit in dormitor, in agitatia-mi caracteristica, pentru ca, asa cum deja stii, n-am stat nici azi bine cu timpul... Te-am privit cum dormi lenes somnul tau de copil... Copilul care ma transforma... Am zambit la mine larg, din oglinda de pe usa deschisa a sifonierului... Aproape nu m-am recunoscut... De regula sunt incrancenata si cu vreo jugulara ramasa atarnata printre dinti... Ma gandesc la copiii de la scoala, cam lenesi uneori, rasfatati si capriciosi, pe care, de zile in sir ii urmaresc amuzata cat de incet se misca, descoperind, de fiecare data, ca si mai incet de-atat nu e doar o expresie... Cu ceva timp in urma i-as fi incolonat riguros, fara alt rezultat vizibil in afara venelor umflate de la tamplele mele... Acum ii privesc aproape cu duiosie cand m-anunta ca au obosit si vor o mica pauza... Va inteleg, le spun...

Asa cum ziceam, inca mai gresesc, dar tu in iubirea-ti enorma, n-o sa te poti supara pe mine. Intre zapezi si primaveri grabite, intre un vis si altul, intre iubiri nerostite si imbratisari constiente, intre doua singuratati legate la gat cu acelasi fular calduros, se intampla sa opresc uneori timpul si sa incurc realitatile.
Nu te necaji!

Recompense

- Din toamna va mutati la "Rosetti"?
- Sabin, ce legatura are asta cu discutia noastra? De unde intrebarea asta?
- Pentru ca la anu' plec acolo si mi-as dori tare sa fiti profesoara mea si la liceu...

Asta e cel mai frumos compliment primit vreodata, asta e adevarata recompensa ce poate umple multe alte goluri...Unica.
Am evitat raspunsul, pentru ca cine mai stie ce va fi in lunile si anii ce vin, dar fara sa banuiasca macar, adolescentul rebel, recalcitrant si impertinent in fata multora, a nascut nu atat pe chipul, cat mai ales in sufletu-mi mii de zambete...
Asa reusesc ei, dracusorii astia cu chip angelic, sa te scoata din cele mai adanci ceturi si cu atata seninatate sa-ti arate lumina...

Metamorfoza... impusa

Azi a plouat torential, dar nu-i bai de aici, de jos, ploaia nu se simte. Peste intinderea nesfarsita, picaturile uriase cazute de pe obrajii inaltului nu sunt decat apasari ce deseneaza cercuri perfecte... Doar griul cerului a strabatut pana aici si mi-a infiorat o clipa solzii. Doar in momente de-astea ma revolt zi-mi zic ca niste ploape mi-ar fi fost de folos, m-ar fi ascuns chiar si pentru o clipa de plumburiul asta! In fine, mi-am incordat mustatile si-am pornit in calatoria mea zilnica. Multa agitatie, probabil vanticelul pornit ce-si facea de cap deasupra, agita spiritele si dedesubt. Un calcan botos devora in liniste ceva guvizi naivi ce-i dadeau tarcoale...Prostanacii, atrasi de aparenta lui platitudine se apropiau prea mult... de, asa e peste tot, ce-i mici sunt inghititi repede cand nu-s atenti! Mi-am vazut de drum, stiam ca pana si el are zile mai bune.
Trei scrumbii suple isi etalau stralucirile metalice si discutau de zor despre deficitul de alge savuroase, datorat poluarii tot mai amenintatoare. Incruntate deja, erau decise sa creeze un sindicat, sa faca greva daca e nevoie, dar sa-si salveze caminul. Si urmasii. Atras de discutie, batranul stavrid plutea somptuos spre grup, aducand cu el bancul intreg. Cu totii hotarasc sa deseneze pancarte si sa le poarte in spate in drumul lor spre suprafata...poate daca marea va fi intr-o zi plina de lozinci mieroase, nascute pe luciul apei, cineva va vedea si-i va lasa in pace... Bietii!
Mama delfin nu intra in discutie...joaca ei cu puiul, lectia ce i-o da parea mai atractiva, mai importanta. E felul ei de a salva viitorul. Imi zambeste complice - si pe mine m-a facut candva sa iau viata ca joc...imi zicea sa ma las pe spate, sa privesc cerul tivit cu stele si sa astept ziua cand prima va cadea si mi se va aseza pe frunte...
I-am zambit la randu-mi si-am lasat-o sa nasca alte vise in suflete.
Mi-am aruncat inotatoarele sub cap, am incercat din nou pluta cu fata spre marea de sus... si mi-am amintit de ziua cand m-au primit aici...in lumea din adancuri, cand m-au invatat sa nu ma sufoc fara aer, sa nu cedez fara tot ce stiam ca-i omenesc a avea. Sa nu ma mai tem de cadere. Sa transform plamanii in branhii, sa nasc solzi protectori si sa invat sa tac. Sa inec cuvintele si-apoi sa le sap morminte in nisipul de pe fundul marii. Sa-mi fie dor sfasietor doar de secundele cand ies deasupra si-mi hranesc trupul firav cu stropi de aer, niciodata de fiinte vii! Sa iubesc ecoul chemarilor din adanc, niciodata catrenele perfide venite de deasupra!...
Am lasat terestrul cu nedreptatea lui absurda si-am ales sa plutesc in mari cand calme, cand tulburi... asa in cautarea tihnei vesnice...

Scotocind printre amintiri...

"Ce mi-a placut odata imi place intotdeauna, pentru ca optiunea mea este motivata. Fie ca urasc, fie ca iubesc stiu clar de ce..." (Diderot Scrisori catre Sophie Volland)

Nimicuri valoroase atent stivuite in camara sufletutului, maruntisuri fara pret puse bine in cutii frumos colorate... asta am adunat in ani de mers pe jos prin propria-mi viata.
Nu ma atasez de lucruri fara viata, fapturile mi-s mai dragi, asa cu bunele si cu relele lor, dar scrisori induiosatoare de adolescenti revoltati, flori de colt presate intre foi imaculate candva, ingalbenite azi, carti postale aduse ori primite de prin lume, pagini cu versuri tremurande in fata eului trantit la pamant, proze mazgalite in nopti de nesomn, facute ghem, mangaiate apoi sa se-ndrepte... m-au facut cumva sa le pastrez.
Jurnalele nascute cand inca nici nu ma dezmeticisem bine si nu prea stiam gustul lumii asteia, de fapt niste caiete mici, dictando, imbracate in hartii frumos desenate, in care seara de seara notam vise si teluri pe care juram sa le-ating, destinatii spre care stiam ca-ntr-o zi am sa zbor, rugaciuni de imbunare a destinului, colaje de stihuri ciufulite, si decupaje ciudate...toate dorm acum linistite si-mi zambesc uneori cu intelepciunea cuiva care stia dintr-un inceput ce-avea sa se intample... Nu m-am indurat sa le omor, ci le-am purtat cu mine zi de zi chiar si azi cand tehnologia impune aproape renuntarea la albul foii si albastrul cernelei. Nu! Nimic nu poate atinge sublimul penitei care saruta hartia casta fasaitul usor pe care il lasa in urma...literele care se nasc acum si aici din mana ta... Nicio singuratate n-a fost totala cu ele alaturi. Ele mi-au stiut avanturile, temerile, amorurile si neamorurile, mi-au fost oglinda in care uneori am parut frumoasa si apta de orice, alteori hada si neputincioasa...dar mereu eu, eu cu fetele mele, neslefuite, nelustruite, fete ale omului facut dupa asemanarea divinului, dar doar dupa asemanarea lui...
Ce n-am facut... N-am colectionat nicicand oameni, n-am facut liste pe care sa bifez apoi cu trufie, am adunat in schimb doruri sfasietoare si iubiri traite adanc, himere ale sufletului si pacate de a fi crezut un pic prea mult. Fleacuri care au ivit zambetele pe chipul meu, pasteluri ce-au dat culoare vietii mele uneori usor incolora, firimituri de fericire...
Cutiile tantose cu amintiri stau frumos asezate pe rafturi si din cand in cand imi fac siret cu ochiul si stiu... trebuie sa ne intalnim, sa ne luam de mana si s-o pornim in calatoria spre trecut, spre centrul... Sufletului.
Voi? Ce-ati strans in ani si nu va indurati sa dati de-o parte? Iubiri? Frustrari? Fericiri? Nimicuri colorate ?

Je Suis Malade

Pentru cunoscatori. Pentru iubitori. Pentru iubiti si neiubiti. Pentru indrazneti si capete plecate. Pentru nopti albe si zile negre. Pentru dimineti timpurii in bratele iubirii. Pentru uitare. Pentru lacrimi de sange si zambete vinovate. Pentru incercari si esecuri. Pentru victorii. Pentru visatorii bolnavi si pentru pagmaticii sanatosi. Pentru ridurile de sub ochii tristi. Pentru tamplele ninse. Pentru vocile stinse. Pentru sufletele invinse. Pentru avut si neavut. Pentru moarte. Pentru viata. Pentru curaj si frica. Printru toti "bolnavii" lumii.
Pentru antidotul inca neinventat. Pentru sarea din lacrimi, pentru pelinul din gand.
Pentru oricine stie si intelege ce spun :

http://www.youtube.com/watch?v=jfNQ6mJ6cgE


Pentru linistea spiritului. Pentru pierduti in furtuna. Pentru ceea ce-am fost si ceea ce sunt. Pentru rosul din ura si din iubire.
Inchin!

Trebuie sa existe o cale !

Pentru ca ultimele postari au vizat invingatori si invinsi, dar mai ales pentru ca tonul era usor pesimist, am fost mustruluita zdravan si trasa de urechi, caci oamenii altfel ma stiu pe mine. Inbox-ul a fost serios hranit cu diverse comentarii si mail-uri din care indraznesc sa citez: "Un invingator infrunta provocarile una cate una, un invins le evita.
Un invingator promite, isi da cuvantul si si-l tine, un invins face promisiuni,dar nu da nicio asigurare, iar cand nu poate, cauta justificari.
Un invingator spune - Trebuie sa existe o cale-, un invins zice -Asa mi s-a intamplat intotdeauna-.
Un invingator este o parte din solutie, un invins e parte din problema..."
Am stat stramb si-am judecat drept: am infruntat bunele, dar mai ales relele cu bratele deschise? Am fost mereu gata s-o pornesc chiar si pe jos spre tintele propuse? M-am julit si m-am ridicat, am pansat si-am mers mai departe? Am strans din dinti si-am luptat fara frica cu neputintele mele? Am acumulat stocuri gigant de speranta si-am aruncat cu noroi in deznadejde? Am crezut?
Luminata de revelatii unice, am zambit in fata celor trecute si mi-am zis atunci ca numai cine n-a vrut, n-a putut, n-a incercat, n-a crezut, n-a luptat... e un invins.
Acum stiu sau mi-am amintit ca iubirea curata, adevarata, neterfelita prin minciuni si neincrederi, nu se lasa invinsa. Acum stiu: caderile nu inseamna neaparat infrangeri, asa cum semetiile nu-s constant victorii. Puterea, taria, valoarea...stau in curajul de a te ridica, de-a crede din nou, de a lupta mai abitir cu propriile neputinte. De-a o lua de la capat cu forte si mai mari...
Nu ma mai tem de nimic din ce mi-ar putea face semenii, si nu ma mai indoiesc de noroc.
In mine e puterea. Trebuie sa existe o cale!