Acasa...

"Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei."
(O.Paler)

A inceput BooKFesT. Azi am fost acolo cu copiii. Desi inca se mai asezau rafturi si se verificau coduri, am simtit ca am ajuns acasa de cum am intrat. Nu stiu cum si de ce, dar mirosul de carte, mai veche sau mai noua, mi-a amintit mereu de cele bune. De cele curate si adevarate. Nu stiu din ce unghere prafuite vine senzatia asta, dar stiu ca slova si condeiul mi-au fost mereu amici de cale lunga. De viata.

Nu sunt, insa un cititor modern, sunt inca invechita in ceea ce priveste rosturile cartii. Nu pot casca falcile reci si anoste ale laptop-ului si despica fire de poveste...in lumea virtuala. Nu stiu citi sau scrie decat asa, batranicios si stangaci, cum m-am deprins la scoala. Cum am apucat. Mie imi place sa rontai avid randurile cartii si sa ma astern pe mine insami in nopti de visare. Imi place sa simt ideile cu sufletul, cu mana, cu gandul. Imi place asprimea hartiei si mirosul cernelurilor, cotorul ce se desface anevoios la inceput si linistea din ganduri cand sunt in fata foii...albe sau cernite.

Sunt, de asemenea un cititor lenes. Nu stiu sa alerg printre filele plumbuite. Vorbele profului de literatura din liceu, celebrul de altfel domn Balu, mi-au ramas scrijelite in minte...Carte se ia pe-ndelete, zicea el sprijinindu-si gandurile si fruntea usor incruntata de palma-i masiva si nefiresc de alba...cartea se mangaie, nu se infuleca hulpav. Si mai ales, se vizualizeaza, se digera incet asa cum un vin bun se plimba prin gura...sa-i simti savoarea ascunsa. Il priveam atunci cu gura cascata si nu indrazneam nici sa respir ca nu cumva sa-i curm ideea inca nenascuta. El m-a invatat atunci sa am rabdare cu fiecare cuvant, sa-i dau dreptul sa ma convinga, sa ma fascineze ca apoi eu sa-l conduc spre lumina. M-a invatat sa imprietenesc cartea cu foia alba si creionul...avem memorie scurta, din pacate, uitam in timp si ce ne intristeaza, si ce ne bucura. Noteaza! Si orice singuratate ori amaraciune iti va fi uitata cand vei reveni la cele ce le credeai uitate!"Am devenit astfel, definitiv si fara sansa de schimbare, un cititor molcom, asezat. Greoi si lenes. Nu mai stiu functiona altfel decat cu cele doua ustensile alaturi. Cand citesc, buchisesc...dezleg, parca mari mistere, notez si subliniez, incercuiesc si imbujorez pagini...asud ca dupa uriase razboie...si eu si cartea, dar ramanem cumva legate pe veci. E o chimie greu de explicat si scris in formule.

Azi, in mijlocul oceanului de carti din jur, m-am simtit naufragitul straniu de fericit, care n-as mai fi vrut sa se-ntoarca acasa.

Normal, era deja.

Copilăria - un basm fără sfârşit…

Am recitit de curând ceva care imi atrasese atenţia inca de la prima lectura… etse un interviu cu Dumnezeu, în care se răspunde la o întrebare simplă şi la care mulţi dintre noi ar vrea să ştie răspunsul : « ce Te surprinde cel mai mult la omenire, Doamne ? » « Că ei trăiesc ca şi când nu vor muri niciodată şi mor ca şi când n-ar fi trăit vreodată ; Că se plictisesc cu copilăria -se grăbesc să crească mari şi apoi iarăşi tânjesc să fie copii ; Că îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi apoi îşi cheltuiesc banii ca să-şi refacă sănătatea ». Asta m-a făcut să mă întreb ( mai ales azi, cand am alergat pe role cu copiii prin Herastrau, cand am jucat din nou sotronul dupa ani muuulti de pauza, cand am ras si-am visat cu sufletul pana la urechi!) ... ce e copilăria ? Sau a fi copil ?...
M-am gândit mult, privindu-i agitand cretele colorate in varfurile degetelor si nascand cu imaginatie tablouri fantastice pe aleile gri ale parcului, dar n-am reuşit să dau o definiţie completă şi mai puţin austeră… Tot ce-am reuşit, a fost să-mi amintesc de vremea când credeam că ţin totul în palmă, ca intr-un glob de cristal pe care il fac viu doar prin simpla agitare a bratului, când plângeam şi râdeam în aceeaşi zi fără motive serioase, când baba cloanţa, dar şi Făt-Frumos îmi erau alături la întâlnirea cu Moş Ene.
Am zâmbit la amintirea genunchilor juliţi şi cu gândul la teama de doctor, omul acela în alb are după spusele mamei nu-ţi vrea niciodată răul…Mi-au venit apoi în minte jocurile copilăriei , şotronul şi de-a v-aţi ascunselea când se trişa întotdeauna la numărătoare şi toţi ştiam asta, oamenii de zăpadă şi săniuşul în plină iarnă, de Moşul care avea mereu sacul plin...toate îmi treceau acum pe dinainte, deşi le credeam demult uitate.

Câtă putere avusese o singură întrebare… « Ce e copilăria ? »
Am zâmbit şi am simţit atunci că cineva, poate chiar sufletul meu, îmi dă răspunsul…Copilăria ? Un tărâm magic…nu ştim de unde începe şi când se termină, ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie uneori fără să o fi trăit depin, alteori fără să ne dorim cu adevărat. Am ştiut atunci că ea este lumea fermecată când totul devine posibil doar daca inchizi ochii si alergi cu gandul, e timpul când suntem cel mai aproape de Dumnezeu. Ne facem prieteni din Ilenele Cosânzene sau Feţii-Frumoşi, suntem vrăjitori sau eroi legendari, călătorim oriunde doar prin puterea minţii şi suntem oricând capabili să jurăm că am fost acolo cu adevărat.
Un singur lucru n-am reuşit să înţeleg : când şi unde se termină copilăria ? Cum se face ca la un moment dat devenim extrem de serioşi, că uităm să zâmbim şi să ne bucurăm de lucrurile mărunte, că ni se pare imaturitate adevărata bucurie.
Vă propun un pact, copii şi adulţi, : haideţi ca măcar în luna copilului şi a copilăriei să renunţăm la minele serioase şi mult prea preocupate de « adevăratele » probleme şi să zâmbim aşa…a înţelepciune, în colţul ochilor măcar !...Hai la multi ani bujorilor din obrajii vietii voastre, seninatatii naive si zambetelor jucause de pe buze!...

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată.Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."( Ion Creanga)

Inima... nu e de piatra

Inima nu fi de piatra, ca doar tu n-ai fost lasata
Sa vezi dorul cum ma poarta fruza-n vant!
Inima nu fi haina, c-ai si tu un pic de vina
Daca n-am o zi senina pe pamant!
Inima cu ochi ca mura si ca trandafirul gura
Nu-mi da dragostea de-a dura ca-i pacat!
Inima nu fi de gheata,fara zambet cald pe fata
Fara cantec,fara viata doar oftat!...
Doar de dragul tau,raul mie mai rau
Rasul mie mai rar,amarul mai amar
Si tot suspinand ca omul
O sa ma usuc ca pomul
Ce-si da frunzele pe doua lacrime
Inima cu ochi de stele eu ti-am dat visele mele
Tu le-ai ars ca pe surcele intr-o zi
Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea
Imi alung din suflet jalea orice ar fi
De trei primaveri,de trei ierni si veri
De trei toamne-n rand nu mai am un alt gand
Numele-ti rostesc intr-una cat e soarele si luna
Ma duc pe pustii ca tu nu vrei sa stii
Inima nu fi de piatra,pentru ca-n a vietii roata
O sa-ti umble dorul o data ca nauc
Inima de piatra seaca,poate da Domnul sa-mi treaca
Si te las inima acra si ma duc
Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea
Imi alung din suflet jalea orice ar fi
De trei primaveri,de trei ierni si veri
De trei toamne-n rand nu mai am un alt gand
Numele-ti rostesc intr-una cat e soarele si luna
Ma duc pe pustii ca tu nu vrei sa stii
Inima nu fi de piatra,pentru ca-n a vietii roata
O sa-ti umble dorul o data ca nauc
Inima de piatra seaca,poate da Domnul sa-mi treaca
Si te las inima acra si ma duc...

Si daca vreti si muzica... iata: http://www.youtube.com/watch?v=08E-JVrPqQI&feature=related ... interpretarile sunt mai vechi sau mai noi... mesajul e mereu acelasi...

Purtata de vant

Weekend-ul trecut am pus bicicleta pe...roti! Desi mi-era dor de-o hoinareala strasnica, am tot amanat momentul, caci ba mi se parea prea devreme pentru un astfel de rasfat, ba reprizele de soare se luau la intrecere cu cele de ploaie, ba oboseala de peste zi culegea victorii: un somn dulce ori agitat, dar timpuriu!...
Dar am zis "Gata!...E timpul!Trebuie sa-mi dezmortesc oscioarele troglodite, infierate in iarna!
M-am gandit daca sa-mi infig vitejeste minusculele casti in urechi si sa ma rup odata in plus de larma ucigatoare din jur. Am ales sa ma arunc in valtoare, sa-mi deschei sufletul la gat si sa-mi las urechile libere.
Campina e minunata, dar imprejurimile ei sunt uimitoare! Nu stiu cand s-a transformat orasul intr-o gamalie, stiu doar ca muscelul isi ascutea trufas inaltimile si facea prinsori cu ciresii din jur ca n-am sa-i ating culmile. Ca piptisul greoi are sa ma-nfranga. Gresit! Nu stia el cata vointa zace in trupul firav ce-i topea avantarile!
Privit de sus, orasul era acum doar o gargarita prinsa atent la borurile palariei... Pamantului.

Ce bine am decis cand am lasat acasa muzica din masinaria ce stie sa-nghita zeci de melodii! Alta muzica imi umplea acum alcatuirea! Nimeni in jur... Mi-am ingaduit sa privesc cerul intinsa pe iarba, sa zambesc departarilor si sa zburd aiurea cu mintea. Doar vantul, din cand in cand, imi ravasea sprintar suvitele si-mi desena coafuri doar de el stiute. Suiera batran pintre frunze si-mi punea intrebari zapacite. Am tacut si l-am lasat sa se vanture in colo si-n coace, alene ori nervos, pana cand, plictisit, s-a ascuns prin alte salasuri.
Nu stiu cand seara a inceput sa muste pofticios din zi, dar am vazut ca soarele incepe sa caste si-am inteles ca trebuie sa ma desprind, dar am decis sa revin.

E un exercitiu ce face bine sinelui. Incercati!! S-ar putea sa va placa desprinderea de pojghita firava a concretului.
Si nu va lasati sufletul anihilat, claditi caramida cu caramida...la fericirea proprie!
Ei, gata acum...e timpul sa ma pun, din nou, pe...roti!

Iubirea-o zi din saptamana

Iubirea e ca o zi de...
Luni- pentru ca atunci e inceputul. E facerea sufletelor intr-unul. E ziua cand Dumnezeu decide sa uneasca atomii lui cu-ai tai si sa creeze Omul. Pe de-a intregul. E ziua luminii, cand sufletul torturat indelung, tresare si e gata sa-si ragneasca cu forta credinta ca se poate.
Pentru iubire, o zi de luni e tamaduitoare, facatoare de miracole.
Marti- pentru ca atunci apare primul zvacnet perfid al gandului, prima inflexiune a vocii, prima temere ca esti pe muchia subtine a unui hau pofticios. E ziua balansului: te opresti sau iti stergi sudoarea, sfarami neincrederea si mergi inainte? Te cutremuri de frica sau pasesti tantos inainte cu sperantele usor zdrelite si insangerate?...
Miercuri- nu mai e cale de intoarcere. E ziua cand te prabusesti sinucigas in deschiderea bratelor lui, e ziua predarii de buna voie la picioarele unei iubiri din labirintul careia nu mai stii iesi la lumina. Sunt orele in care ne indarjim sa aratam cat de fara margini iubim, cand ademenim spre lumina, spre tihna vesnica suflete deja descurajate de frici. Miercuri e ziua in care, cu manecile suflecate, reusim sa construim din cuvinte punti de legatura.
Joi- e ziua sentintei: condamnarea pe viata, la iubire! E momentul festinului, al degustarii suferintelor fara liman. E ziua cand afli, scuturandu-te de zgura vechii iubiri, ca mai ai un singur drept inainte de implinirea destinului, acela de a pleca. Cu ochii secati de lacrimi, imbarbatam inima pentru marea si definitiva evadare. Brodam rugaciuni umile in nopti istovitoare, sperand naiv ca ziua de maine va fi izbavitoare.
Inutil strigam lumii intregi indiferenta noastra, inutil pedepsim gandul inca vinovat! Joia, singuratatea este implacabila!
Vineri- e ziua Venerei. Acum intelegi ca iubesti tot ce nu ti se ofera, toate cuvintele inca nenascute, tot datul inca nedat. Azi, fara sa mai stii cand ai plecat si unde ai ajuns, esti gata sa ierti fantomele unei iubiri cu prea putin noroc. Azi nu mai condamni cu patima, nu mai blestemi din dragoste, ci, cu ramasite de curaj in glas, iti spui ca, desi te-ai vlaguit in daruiri fara raspuns, totusi ele te-au obligat salvator sa ramai viu, destept, onest. Azi poti sa-ti spui, ca fara caderi nu-s nici ridicari si ca fara goana( desantata aproape) dupa iubire, framantarile inimii ti-ar ramane straine.
Sambata- e o zi trista pentru iubire. E ziua strigatelor sfarsite, din adanc, de moarte.
Fie sa nu cunoasteti aceasta zi, fie sa treceti peste ea asa cum ii sta bine oricarui om grabit, care cu truda, dar temeinic invata sa-si ostoiasca strigatele de durere, sa-si nasca imbratisari mintite si tipete de placere neindragostita doar ca sa inhumeze propria inima zvacninda, vinovata ca vrea.
Fie sa nu va incurcati pasii si destinul in sirul amagitor al margelelor de sticla, unde doar cei ori foarte abili, ori foarte norocosi... ating limanul.
Duminica- nici nu cred ca exista pentru iubire. Daca credeti ca da, scrieti-o voi, cunoscatori desavarsiti ai normelor si daca mintea mea lucida se-ndoieste, plamaditi voi soroacele marilor iubiri! Eu azi ma duc sa ma odihnesc, ca Dumnezeu in ziua a saptea...
Si cand arhitectura vorbelor voastre o fi in stare sa-mi ridice inima si s-o scuture de praf, voi stii ca-s gata sa innod sperante pentru inca o zi de...luni.

La vremea inchiderii...

"Asa fusese intreaga mea viata, asa fusese si stropul meu de fericire si de dragoste, intocmai ca gura aceasta impietrita: un pic de rosu pictat pe chipul unui mort."( H. Hesse-Lupul de stepa)

Vreme dulce-acrisoara de primavara. Soarele ghidus imi trage de ploape la nasterea fiecarei dimineti. Are chef de ciripit povesti si crede ca mai sunt copil sa-l ascult. Nu. Cu sufletul tabacit de zile, aleg alte realitati. Unele imi sunt zaharuri ieftine pentru clipe grabite, altele realitati-pansament(de unica folosinta, ce-i drept), leacuri genial brodate pe hartie ori pelicula de altii...vicii senzuale de care sufletul descheiat la gat pe timp de primavara, are atata nevoie.
La mine, e vremea inchiderii-nafara, deschiderii inauntru...
Iata farame de egoista desfatare:
http://www.youtube.com/watch?v=AaMST_hNUVQ

Uneori ajuta, alteori adancesc rani... Uneori ploile de-afara sunt infime comparate cu furtunile dinauntru...

Sunny Days?

"Ca să-ajung pana la tine, i-am zis vantului:
- Da-mi mana
Si taraste-mă cu tine pana unde poti patrunde
Pana-n zarea-nsangerata unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cat mai degraba,
Haide, vantule, da-mi mana! ...
Ca sa ajung pana la tine i-am zis mortii:
-Mergi-nainte
Si coseste-mi fara mila tot ce-i viu
Si-mi tine calea...
Netezeste-mi muntii-n zare
Si umple-mi de cadavre valea
Dintre ea si mine-
Haide! Haide, moarte mergi-nainte!..." (I.Minulescu- Romanta fara muzica)

I-a legat tandru fularul la gat si i-a sarutat fruntea usor transpirata. (Era soare, dar avea dinti taiosi, iar vantul sufla a zapada...) I-a mangaiat obrazul brazdat de ani si de ascutisuri nedrepte, asa cum o facuse mereu. I-a zambit cald, iar el a sarutat pamantul cu ochii. Ii facea rau sa-i accepte gesturile, invatat sa sprijine cu umerii sai greutatile lumii intregi, dar incapabil sa alerge spre sine. Macar din cand in cand. Posesorul unei inimi de dat, strain, totusi de exercitiul propriei generozitati.
"Alegem trufas uneori, desi mintea ne ciocane in constiinta, iar inima inclina binisor balanta in celalalt sens. Vietile ne palpita de dorinta, tanjim destoinic la randuirea fericirii in straturi pufoase de suflet, dar ne lasam sufocati de mainile neputintei. Iubirea ne umfla sangele in vene, ganduri amestecate ne albesc noptile, dar piatra aruncata in sotronul vietii...cade cumva mereu in casuta gresita...Nu te teme, macar visele te lasa sa zbori oriunde!..."

Nu i-a mai spus, insa nimic din toate astea. Nu si-a mai putut dezlipi buzele pecetluite. L-a vazut pornind spre niciunde cu ochii licarind a deznadejde...
L-a lasat sa se intoarca pe campul de bataie, el...comandantul ostilor ratacite.

http://www.youtube.com/watch?v=WFoEeAs9jyw

Afara si inauntru

Azi e o zi luminoasa, si-mi vine sa zambesc, asa, fara vreun motiv sau poate pentru ca am reusit sa pricep (greu) cum sta treaba cu vartejurile vietii.
Ieri mergeam cu masina spre serviciu, la ora mea cam frageda pentru multi muritori, si pentru prima oara dupa zile multe mi-a intrat soarele in ochi. Brusc si mandru nevoie mare de izbanda lui. E semn ca a venit primavara, si m-am simtit pentru o clipa parte din gasca celor care au facut piramidele sau monumentul de la Stonehenge si care stiau ca a mai trecut un anotimp dupa cum cadeau razele soarelui prin cate un loc special ...
Zilele trecute a fost frig si ceata. Afara si inauntru. Gonind spre scoala ( unde naiba si de ce ma grabesc asa mereu nu stiu!), il ascultampe Baniciu care numara de zor secundele de fericire cu-n ceas de buzunar. Mi s-a parut un pic naiv, onest si avantat, in modul usor ridicol in care ne apar acum cei de altadata. Si am avut o senzatie destul de nesuferita, ca lumea de atunci era noua si mult mai putin complicata, cu mai putini oameni care au mai putine lucruri de cantarit si de decis ...
Era inca intuneric si parbrizul nu voia deloc sa se dezghete, iar Baniciu se incapatana sa numere ploile din 2 in 2...Ma gandeam ca pare venit din alta lume, un dinozaur, ca si mine de altfel, natang si usor prostut, ce inca vorbeste si crede in lucrurile alea profunde si azi atat de neinteresante, azi cand traim fiecare in lumea lui, ca intr-un balon de sapun... vedem ce se intampla afara, auzim zgomotele, dar stam inauntru si privim irizatiile de curcubeu si ne gandim ca asa e totul dincolo, multicolor si diafan. In fine.
S-a mai inmuiat gerul si dumnealui, soarele, ciocane si azi in ferestre. Ma duc sa-mi fac un ceai de ierburi aromate, ca sa pot sa privesc lumea peste marginile cestii.
Sa va fie bine, si sa vi se faca primavara ...Afara si inauntru.

Despre forta si slabiciune...cu ingaduinta

« Nu duşmanii sunt cei care ne ameninţă, ci propriile noastre slăbiciuni. »
V. Butulescu

Ştiaţi ca lumea nu se imparte in femei si barbati, ci in oameni apti sa-si recunoasca putintele, dar mai ales neputintele si oameni care se sufoca de propiile slabiciuni si frustrari ? Ceea ce m-a facut mereu sa cred ca exista oameni puternici si oameni slabi. S-o luam didactic :
Aparent fragile si firave, fiintele puternice au mersul linistit si vorba domoala. Pot sa îmbrace sufletele goale si-s gata oricand sa domoleasca furtunile gandurilor, sa plasmuiasca pacea pe cerul constiintei, sa zambeasca resemnat invidiei, trufiei, rautatii gratuite. Stiu sa taca atunci cand lumea toata vuieste de cainosenie, sa imparta cuvinte suave cand restul sâsâie cu venin. Cei puternici au o lumina aparte in priviri, o relaxare usor enervanta pentru ceilalţi, o detasare de tot ce e apasator, gretos, scârnav si vor insi aşişderea alături, doar forţa lor ii duce mai departe.
Cu paşii mari si sănătosi, cei slabi apasa strasnic pe gatul destinului, doar, doar Bătrânul le va simţi cumva încercarea si-i va lua in seama. Respira puternic, şuierător ca valurile produse sa înfioare, parase, sufletele milostive din jur. Nu suporta oameni forte in dreapta lor, cum altfel le-ar mai conduce ei, viitorul?...Vor marionete pe care sa le-nveţe cum sa joace „corect”, pe scena vieţii. Cu capul veşnic plecat, trag cu ochiul de vultur si ţes iţe bine ticluite. Mirosul cald, de sânge, le e mai ştiut ca propriile vise si fac cumva sa vadă victime si acolo unde sacrificiul inca nici nu s-a înfăptuit. Bieţii!

Uneori, in jungla asta cotidiana in care ne zbatem febril, ni se poticnesc orele in buruienele otrăvite crescute in jur, suntem forţaţi sa degustam pocalele cu lichid gălbui, amar, de fiere. Poate chiar norocul, puterea, tăria ne sunt terfelite prin minciuni si neîncrederi, dar se uita ceva: cei puternici au slăbiciunea de a cădea, dar si
forţa de a lupta mai abitir cu propriile neputinţe, de a o lua de la capăt cu forte si mai mari...puterea lor vine din curajul de a se ridica si, resemnat si matur, de a zâmbi acelora care învaţă sa lovească înainte de a obloji, de a judeca înainte de a înţelege, de a vorbi despre ura si urâţenie, înainte de a ştii ce e dragostea si frumosul, acelora care dau cu pietre in cel care are forţa sa zboare, doar pentru ca el nu se poate ridica de la pământ, acelora care in numele adevărului si-al dreptăţii vad mai uşor paiul din ochiul altuia decât parul din propria privire.
Cu ingaduita spun ca toti suntem putin din fiecare, si-atunci, tac si las suvoaiele sa curga!...

Oameni care schimba destine...

"Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul."

Exista oameni care schimba destine si exista oameni a caror trecere pe dinainte-ti nu dureaza mai mult decat ai pune geana peste geana...
Exista sufletele care stiu sa atinga, sa oblojeasca rani si sa faca sa-ti creasca in loc, aripi, oameni care stiu sa te-nvete sa zbori, si trupuri care alearga spre niciunde mai abitir ca orice atlet...
Exista oameni care apar si dispar din vietile noastre, dar care sunt mai vii ca nicicand si glasul lor iti rasuna in minte, in urechi, dar mai ales in suflet innodand cuvinte potrivite, desenand trasee de viata si spulberand harti de suferinti. Cineva i-a invatat cumva sa croiasca drumuri bune acolo unde noaptea deasa se asternuse deja, sa rasara miracole superbe in suflete ravnind a fericire... Au ei un talent special care ii ajuta sa stie cum sa supravietuiasca oricaror tenebre care rod, in mod normal, vieti.

Exista iubiri de-o vreme, iubiri timpurii, iubiri mature, iubiri patimase si ... Iubiri definitive. De-o viata. Iubiri ce ti se-arata total, cu toata forta si splendoarea lor, fara nevoia brutala de a scotoci dupa ele, de a le pune garduri la intrare...ca sa nu fuga.
Marile iubiri vin ca primavara dupa iarni gheboase de asteptare si stiu sa fie « indelung rabdatoare », sa transforme imposibilul in creatii desavarsite, stiu sa nasca inimi doldora de fericire.
Cu ani in urma mi se explica teoria potrivit careia, Iubirea nu cere, ci da, nu pretinde, ci ofera, tace, spera, cucereste si are prin forta, nu a vorbelor inselator-devastatoare, ci prin acceptare si tacere. Am zapacit atunci buclele in zguduieli neinduplecate ale capului si-am batut din picior a dezacord. Nu intelegeam. Nu acceptam. Poate nici nu iubeam.
Orbita de inocenta varstelor fragede, acuzam invinsii in iubire de neparticipare, de blazare. Iar in mine sfasiam sufletul care se incapatana sa verse lacrimi amare. Cu buzunarele pline de increderea si siguranta pe care ti le dau stocurile de speranta stivuite atent in ani de lupte aprige, ma incapatanam sa cred ca alte curcubee se vor ivi peste viitorul meu.
Azi nu ma mai revolt de-atata deznadejde. Azi am inteles ca Iubirea aceea sperata in vise de fecioara, razbate prin timp si stie sa treaca granite si frontiere si se intoarce candva, cumva la tine. Azi stiu ca iubirea aceea curata si vie, are radacini suficient de puternice, incat sa nu fie smulsa nici de deznadejdi, nici de rataciri.
Luminata de revelatii salvatoare, azi stiu sa astept, sa rabd, sa cern inchipuirile de realitate. Poate ca abia acum inteleg, de fapt, ce e iubirea cu adevarat...multumita unor oameni care stiu sa schimbe destine !...