We Belong...

...together!
Prin '86/'87 am primit de la niste prieteni aflati de ani buni in Canada, ce altceva?...un video si o caseta video...mare, groasa, ciudata care inghitea, aveam sa vad, multe surprize placute.
N-aveam pe-atunci mai mult de 10-11 ani, dar stiu ca darul a fost tulburator...Caseta primita avea inregistrate videoclipuri in voga in afara, formatii si muzici stanii pentru o Romanie cenusie si austera. Cat am vazut-o si revazut-o, cat am derulat-o si rederulat-o e usor de ghicit... Am facut atunci cu sora-mea topuri, clasamente intortocheate pentru ceilalti, dar atat de evidente pentru sufletele noastre de copil.
Ne-am ales favoritele pe care le-am disecat in fasii subtiri de versuri scrise si traduse pofticios cu dictionare vechi pe genunchi...versuri inghitite apoi cu sete si devenite rugaciuni...
Azi, dupa ani, mi-am reauzit la radio aleasa si intr-o singura secunda am revenit in camera mare a copilariei...si-am revazut fetita slabuta cu obraji usor palizi innegrind apasat hartia imaculata, incercand sa inteleaga cu e cu acest "we belong...together". O copila care casca sufletul mare si se intreba inocent cand si cui va striga si ea fara frica incantatia minune... si o sora mai mica ce incerca sa priceapa framantarile stranii acum pentru ea, ale surorii mai mari...
Am inchis ochii pentru o clipa si am lasat sa ma invaluie vocea care e mereu inauntrul meu...si-am zis ca asa trebuie sa fie...ce ti-a fost drag odata, a ramas acolo in tine. Fireste ca mersul prin viata modeleaza, sculpteaza in trupul,mintea si mai ales sufletul tau, calatoria asta te modifica cumva, dar stiu bine ca ceea ce odata ti-a sters fruntea de sudoare si sufletul de amar, n-o sa devina niciodata praf in vant...Ce te-a atins pana in prasele, n-o sa fie nivelat de niciun tavalug...
Niciun sange n-o sa poata sterge ce odata ai incrustat cu ravna in muschiul zvacnind al inimii. Nicio neputinta n-o sa stearga vise desenate cu peneluri alese in suflete de copil...

...Intre veri lenese si rataciri prin furtuni, intre un vis si altul, intre iubiri nerostite si imbratisari avute, intre doua singuratati poposite vremelnic pe-acelasi peron al destinului, se intampla sa opresc uneori timpul si sa incurc realitatile. Sa intorc privirea si inima inapoi... si sa strig, asa tamaduitor precum copila firava din trecut : http://www.trilulilu.ro/pick4you/ff57c77b610c13 !!!

Dincolo de orice vama...

30,31 iulie si 1 august...Vama Veche a vibrat pe ritmurile greilor...Baniciu, Alifantis, Andries, T.Gheorghe, Iris...Motu Pittis acolo pe plaja, in aer, usor ca un fulg a reusit, din nou, sa-mi produca fiori si pielea s-o faca de gaina cand, pe inregistrarea pusa de organizatori, in semiintunericul din jur, a strigat puternic tuturor "sunt tanar, buna seara!”)...

...atmosfera calda, marea alaturi, cer liliachiu superb.

Pacat ca nu toti au apreciat (firesc, de atfel) evenimentul...muzica mult prea tare venita de la toate terasele din jur, muzica ce pe alocuri bruia. Ma gandeam ca un astfel de festival, care intre noi fie vorba ar trebui sa fie o mina de aur si pt localitate, ar trebui facut cu sprijin local si cineva sa oblige “vecinii” la mai mult respect. CHIAR DACA ESTE VAMA VECHE!!!

Oricum romantismul, asezonat cu miros sarat de mare si nisip caldut pe talpi...luat in doze mici...face bine oricui la suflet.

Ofer gratuit mostre:) ... http://www.youtube.com/watch?v=kDdpKCqsZV8&feature=related

Merita incercat!

Pe-un colt de stea...

E cald, e noapte, e liniste, e miros de incins, de uscat, de nervi intinsi. E toropeala lenesa a noptii de vara. Cu trupul imbratisand moliciunea zarilor, imprastii dorinte in vant...sa se-auda...sa fie culese...
Vreau mirosul de sarat in nari, tipatul sfasietor al pescarusilor si mainile lui mari, dar tandre scuturandu-mi blugii de nisip.
Vreau limonada rece din salasul careia sa muste pofticios o felie mare de portocala zambinda.
Vreau ape siroaie pe chip si tunet pe timp de ploaie.
Vreau sa ma fac ce am promis ca o sa fiu cand oi fi mare...musafir si calator. Sa-mi caut mereu si fara de sfarsit locul...si norocul.
Vreau sa ma fac mica, rasucind inele fermecate ca-n filmele copilariei, si sa ma asez domol in palma lui. Sa sufle iubire si sa nu-mi mai fie amar. Si dor.
Vreau sa construiesc pancarte mari pe care sa scriu constiincios "Se cauta printi. Se garanteaza pastrarea. Pe veci...si nu in castele de nisip!"
Vreau sa-mi impletesc un hamac si sa-l leg de marginile lumii...sa ma legan asa pana la adormirea mintii si-a sufletului.
Vreau sa cred ca nimeni n-a trecut intamplator pragul destinului meu. Nici eu pe-al lor.
Vreau sa nu-mi mai impiedic anii si pasii si norocul de deznadejdi si vise spulberate, la ceas de seara. Niciodata.
Vreau nu ORI ORI, ci SI SI.
Vreau urmele noastre prin praful stradutelor, sarutarile noastre trantite de asfalt si mirosul de noi.
Vreau sa adun tot haul de peste zi si sa-l inghesui in capsule. Sa-l iau seara cu apa multa, asa ca pe aspirina cand tamplele zvacnesc tavnos.
Vreau sa visez ca ma trezesc...la viata, la moarte, la ce e... si trezita sa visez ca dorm. O viata. O lume.
Vreau ca in alergare, sa nu ma mai lovesc de propriul trup.
Vreau sa pot sa-mi desprind intr-o zi genunchii din noroi.

M-am asezat pe-un colt de stea si-astept.

Privind spre inauntru...

Si daca vântul vremii pe coclaur

Le-o spulbera, cu mine, catre vis,

Spuneti asa... ca lumea mea de aur

Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.

(Serghei Esenin - Prezicere)

Ani la rand- incolonati ca niste soldatei teribil de seriosi- am ciocanit cu fruntea asudata de marea fereastra a lumii cerand, implorand momente de liniste si echilibru. De impacare cu lumea si cu mine. De pace cu mine, in mine. Am obligat Inaltul sa-mi traseze linia de plutire. Inutil!
Am facut atunci un exercitiu necesar: cunoasterea de sine. Mi-am tapetat inauntrul cu oglinzi uriase si-am facut apoi un pas in spate. M-am desprins. M-am disecat si analizat cu atentia si rabdarea unui chirurg priceput. Taios si obiectiv. Rece. Cum e alcatuita alcatuirea asta stranie?! M-am invartit in juru-mi cu degetele adanc infipte in obraz si, in final, am cascat ochi exoftalmici si-am strigat ascutit ca pentru altul: Ce utopie! In inocenta mintii de copil, credeam ca egalarea perfecta a talgerelor balantei imi va aduce multumirea de sine. Cu sinele.
Am priceput cu greu ca doar tumultul si clocotul din vine ma face sa simt ca sunt vie. Ca, oricat de sufocant si nociv poate deveni, gustul indoielilor, al problemelor care tanjesc dupa solutii salvatoare, gustul alergarii nebune prin viata, al intoarcerii pe toate fetele a sufletului poate sa ma faca sa simt ca sunt eu. Pentru ca sunt amalgam de indoieli si certitudini, de tradari si credinte, de putere si slabiciune. Am inteles ca mi-s vanzator si vandut in acelasi pachet, ca sunt propriul judecator si acuzat. Calau si osandit.
Am stiut sa nasc idei indraznete doar in nopti de zbucium, am putut sa aduc la lumina vorbe si ganduri doar cand preaplinul meu de viata si dor mi-au asezat condeiul in mana si sufletul in vitrina.

N-am stiut sa visez cu aripile larg deschise decat atunci cand orice speranta mi-a fost tavalita prin praf. Calcata ca pe-un gandac, in picioare. Miracolele mele nu s-au ivit decat in cele mai intunecate nopti fara luna. Fara stele norocoase.
Am indraznit sa fiu cu adevarat femeie numai atunci cand m-au incoltit deziluziile, am fost tare doar cand mi-am admis slabiciunea in bratele omului iubit, surprinzator, dar eu am stiut sa fiu puternica doar cand am fost la pamant.
Nu cer in genunchi victorii muncite, zbateri si iubiri castigate greu, in tiebreak, dar azi nu ma mai revolt in fata a ceea ce sunt.
Nu intrebati, caci azi continui sa repar fericiri defecte, sa bat poteci prin tara minunilor si sa ma predau cand si cand in fata propriului eu.
Dezgolita in fata ochilor mei, azi nu ma mai pot ascunde dupa paravane ieftine de hartie colorata.

Vive la France!

   O saptamana la Paris e o doza de rafinament si de romantism insuficienta, dar atat de necesara pentru orice femeie care se incapataneaza sa stea cu mana intinsa la portile fericirii!

Orice despartire de locuri nou descoperite, de experiente ce-au facut ca sangele sa-mi clocoteasca la temperaturi aproape letale, mi-a asternut totdeauna apoi pe chip o melancolie aproape stanjenitoare. Insa desprinderea avionului de taramul lui Baudelaire, Verlaine ori Apollinaire m-a facut sa simt ca ma rup...din mine. A fost ca si cand am gasit in sfarsit taramul-prelungire al fiintei mele si brusc a trebuit sa-l parasesc.

Am savurat prin ani eleganta distanta si coplesitoare a Vienei, mi-am acordat sufletul pe ritmuri de Mozart, am admirat voiosia din ochii si obrajii cehilor, am plecat capul in fata maretiei Alpilor Elvetiei, am ciocnit bucuroasa o halba de bere cu radacini germane, m-am scaldat in marile Greciei, mi-am inmuiat buzele arse de soare in ceaiul de mar verde al turcilor, am admis ca Podul cu Lanturi ce uneste pe veci Buda de Pesta e uimitor, dar nicaieri n-am spus ca acolo as vrea sa-mi depan restul zilelor...

La Paris am simtit asta, am gandit-o si-am spus-o de mii de ori ca pe-o rugaciune catre cei mai buni si darnici zei.

N-as sti sa spun ce e mai facinant in orasul luminilor...muzica strazilor...parfumul...vinul rubiniu...impasibila Sena...sampania naravasa din pahare...magia parcurilor trepidand de viata...grandoarea Arcului de Triumf...privirea lui Ludovic al XIV-lea de staja in poarta Versailles-ului...spendoarea florilor...croissantetele savuroase cu unt...trufele indraznet tolanite in praf de cacao...iubirea din ochii celor care inca mai cred ca totul pe lumea asta depinde de curajul şi de voinţa lor...inima ce-ti tresarea si ea cu mintea aiurea, departe...

...stiu doar atat : cu mainile larg deschise si cu privirea spre cer, am desenat cercuri uriase in aer, am strigat lumii intregi, acolo in inima Parisului “ Poate ca-s mica, dar cat de mare este libertatea mea!” si mi-am jurat c-am sa ma-ntorc...acasa!

Acasa...

"Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei."
(O.Paler)

A inceput BooKFesT. Azi am fost acolo cu copiii. Desi inca se mai asezau rafturi si se verificau coduri, am simtit ca am ajuns acasa de cum am intrat. Nu stiu cum si de ce, dar mirosul de carte, mai veche sau mai noua, mi-a amintit mereu de cele bune. De cele curate si adevarate. Nu stiu din ce unghere prafuite vine senzatia asta, dar stiu ca slova si condeiul mi-au fost mereu amici de cale lunga. De viata.

Nu sunt, insa un cititor modern, sunt inca invechita in ceea ce priveste rosturile cartii. Nu pot casca falcile reci si anoste ale laptop-ului si despica fire de poveste...in lumea virtuala. Nu stiu citi sau scrie decat asa, batranicios si stangaci, cum m-am deprins la scoala. Cum am apucat. Mie imi place sa rontai avid randurile cartii si sa ma astern pe mine insami in nopti de visare. Imi place sa simt ideile cu sufletul, cu mana, cu gandul. Imi place asprimea hartiei si mirosul cernelurilor, cotorul ce se desface anevoios la inceput si linistea din ganduri cand sunt in fata foii...albe sau cernite.

Sunt, de asemenea un cititor lenes. Nu stiu sa alerg printre filele plumbuite. Vorbele profului de literatura din liceu, celebrul de altfel domn Balu, mi-au ramas scrijelite in minte...Carte se ia pe-ndelete, zicea el sprijinindu-si gandurile si fruntea usor incruntata de palma-i masiva si nefiresc de alba...cartea se mangaie, nu se infuleca hulpav. Si mai ales, se vizualizeaza, se digera incet asa cum un vin bun se plimba prin gura...sa-i simti savoarea ascunsa. Il priveam atunci cu gura cascata si nu indrazneam nici sa respir ca nu cumva sa-i curm ideea inca nenascuta. El m-a invatat atunci sa am rabdare cu fiecare cuvant, sa-i dau dreptul sa ma convinga, sa ma fascineze ca apoi eu sa-l conduc spre lumina. M-a invatat sa imprietenesc cartea cu foia alba si creionul...avem memorie scurta, din pacate, uitam in timp si ce ne intristeaza, si ce ne bucura. Noteaza! Si orice singuratate ori amaraciune iti va fi uitata cand vei reveni la cele ce le credeai uitate!"Am devenit astfel, definitiv si fara sansa de schimbare, un cititor molcom, asezat. Greoi si lenes. Nu mai stiu functiona altfel decat cu cele doua ustensile alaturi. Cand citesc, buchisesc...dezleg, parca mari mistere, notez si subliniez, incercuiesc si imbujorez pagini...asud ca dupa uriase razboie...si eu si cartea, dar ramanem cumva legate pe veci. E o chimie greu de explicat si scris in formule.

Azi, in mijlocul oceanului de carti din jur, m-am simtit naufragitul straniu de fericit, care n-as mai fi vrut sa se-ntoarca acasa.

Normal, era deja.

Copilăria - un basm fără sfârşit…

Am recitit de curând ceva care imi atrasese atenţia inca de la prima lectura… etse un interviu cu Dumnezeu, în care se răspunde la o întrebare simplă şi la care mulţi dintre noi ar vrea să ştie răspunsul : « ce Te surprinde cel mai mult la omenire, Doamne ? » « Că ei trăiesc ca şi când nu vor muri niciodată şi mor ca şi când n-ar fi trăit vreodată ; Că se plictisesc cu copilăria -se grăbesc să crească mari şi apoi iarăşi tânjesc să fie copii ; Că îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi apoi îşi cheltuiesc banii ca să-şi refacă sănătatea ». Asta m-a făcut să mă întreb ( mai ales azi, cand am alergat pe role cu copiii prin Herastrau, cand am jucat din nou sotronul dupa ani muuulti de pauza, cand am ras si-am visat cu sufletul pana la urechi!) ... ce e copilăria ? Sau a fi copil ?...
M-am gândit mult, privindu-i agitand cretele colorate in varfurile degetelor si nascand cu imaginatie tablouri fantastice pe aleile gri ale parcului, dar n-am reuşit să dau o definiţie completă şi mai puţin austeră… Tot ce-am reuşit, a fost să-mi amintesc de vremea când credeam că ţin totul în palmă, ca intr-un glob de cristal pe care il fac viu doar prin simpla agitare a bratului, când plângeam şi râdeam în aceeaşi zi fără motive serioase, când baba cloanţa, dar şi Făt-Frumos îmi erau alături la întâlnirea cu Moş Ene.
Am zâmbit la amintirea genunchilor juliţi şi cu gândul la teama de doctor, omul acela în alb are după spusele mamei nu-ţi vrea niciodată răul…Mi-au venit apoi în minte jocurile copilăriei , şotronul şi de-a v-aţi ascunselea când se trişa întotdeauna la numărătoare şi toţi ştiam asta, oamenii de zăpadă şi săniuşul în plină iarnă, de Moşul care avea mereu sacul plin...toate îmi treceau acum pe dinainte, deşi le credeam demult uitate.

Câtă putere avusese o singură întrebare… « Ce e copilăria ? »
Am zâmbit şi am simţit atunci că cineva, poate chiar sufletul meu, îmi dă răspunsul…Copilăria ? Un tărâm magic…nu ştim de unde începe şi când se termină, ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie uneori fără să o fi trăit depin, alteori fără să ne dorim cu adevărat. Am ştiut atunci că ea este lumea fermecată când totul devine posibil doar daca inchizi ochii si alergi cu gandul, e timpul când suntem cel mai aproape de Dumnezeu. Ne facem prieteni din Ilenele Cosânzene sau Feţii-Frumoşi, suntem vrăjitori sau eroi legendari, călătorim oriunde doar prin puterea minţii şi suntem oricând capabili să jurăm că am fost acolo cu adevărat.
Un singur lucru n-am reuşit să înţeleg : când şi unde se termină copilăria ? Cum se face ca la un moment dat devenim extrem de serioşi, că uităm să zâmbim şi să ne bucurăm de lucrurile mărunte, că ni se pare imaturitate adevărata bucurie.
Vă propun un pact, copii şi adulţi, : haideţi ca măcar în luna copilului şi a copilăriei să renunţăm la minele serioase şi mult prea preocupate de « adevăratele » probleme şi să zâmbim aşa…a înţelepciune, în colţul ochilor măcar !...Hai la multi ani bujorilor din obrajii vietii voastre, seninatatii naive si zambetelor jucause de pe buze!...

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată.Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."( Ion Creanga)

Inima... nu e de piatra

Inima nu fi de piatra, ca doar tu n-ai fost lasata
Sa vezi dorul cum ma poarta fruza-n vant!
Inima nu fi haina, c-ai si tu un pic de vina
Daca n-am o zi senina pe pamant!
Inima cu ochi ca mura si ca trandafirul gura
Nu-mi da dragostea de-a dura ca-i pacat!
Inima nu fi de gheata,fara zambet cald pe fata
Fara cantec,fara viata doar oftat!...
Doar de dragul tau,raul mie mai rau
Rasul mie mai rar,amarul mai amar
Si tot suspinand ca omul
O sa ma usuc ca pomul
Ce-si da frunzele pe doua lacrime
Inima cu ochi de stele eu ti-am dat visele mele
Tu le-ai ars ca pe surcele intr-o zi
Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea
Imi alung din suflet jalea orice ar fi
De trei primaveri,de trei ierni si veri
De trei toamne-n rand nu mai am un alt gand
Numele-ti rostesc intr-una cat e soarele si luna
Ma duc pe pustii ca tu nu vrei sa stii
Inima nu fi de piatra,pentru ca-n a vietii roata
O sa-ti umble dorul o data ca nauc
Inima de piatra seaca,poate da Domnul sa-mi treaca
Si te las inima acra si ma duc
Inima-mi gasesc eu calea
Chiar de schimb dealul cu valea
Imi alung din suflet jalea orice ar fi
De trei primaveri,de trei ierni si veri
De trei toamne-n rand nu mai am un alt gand
Numele-ti rostesc intr-una cat e soarele si luna
Ma duc pe pustii ca tu nu vrei sa stii
Inima nu fi de piatra,pentru ca-n a vietii roata
O sa-ti umble dorul o data ca nauc
Inima de piatra seaca,poate da Domnul sa-mi treaca
Si te las inima acra si ma duc...

Si daca vreti si muzica... iata: http://www.youtube.com/watch?v=08E-JVrPqQI&feature=related ... interpretarile sunt mai vechi sau mai noi... mesajul e mereu acelasi...

Purtata de vant

Weekend-ul trecut am pus bicicleta pe...roti! Desi mi-era dor de-o hoinareala strasnica, am tot amanat momentul, caci ba mi se parea prea devreme pentru un astfel de rasfat, ba reprizele de soare se luau la intrecere cu cele de ploaie, ba oboseala de peste zi culegea victorii: un somn dulce ori agitat, dar timpuriu!...
Dar am zis "Gata!...E timpul!Trebuie sa-mi dezmortesc oscioarele troglodite, infierate in iarna!
M-am gandit daca sa-mi infig vitejeste minusculele casti in urechi si sa ma rup odata in plus de larma ucigatoare din jur. Am ales sa ma arunc in valtoare, sa-mi deschei sufletul la gat si sa-mi las urechile libere.
Campina e minunata, dar imprejurimile ei sunt uimitoare! Nu stiu cand s-a transformat orasul intr-o gamalie, stiu doar ca muscelul isi ascutea trufas inaltimile si facea prinsori cu ciresii din jur ca n-am sa-i ating culmile. Ca piptisul greoi are sa ma-nfranga. Gresit! Nu stia el cata vointa zace in trupul firav ce-i topea avantarile!
Privit de sus, orasul era acum doar o gargarita prinsa atent la borurile palariei... Pamantului.

Ce bine am decis cand am lasat acasa muzica din masinaria ce stie sa-nghita zeci de melodii! Alta muzica imi umplea acum alcatuirea! Nimeni in jur... Mi-am ingaduit sa privesc cerul intinsa pe iarba, sa zambesc departarilor si sa zburd aiurea cu mintea. Doar vantul, din cand in cand, imi ravasea sprintar suvitele si-mi desena coafuri doar de el stiute. Suiera batran pintre frunze si-mi punea intrebari zapacite. Am tacut si l-am lasat sa se vanture in colo si-n coace, alene ori nervos, pana cand, plictisit, s-a ascuns prin alte salasuri.
Nu stiu cand seara a inceput sa muste pofticios din zi, dar am vazut ca soarele incepe sa caste si-am inteles ca trebuie sa ma desprind, dar am decis sa revin.

E un exercitiu ce face bine sinelui. Incercati!! S-ar putea sa va placa desprinderea de pojghita firava a concretului.
Si nu va lasati sufletul anihilat, claditi caramida cu caramida...la fericirea proprie!
Ei, gata acum...e timpul sa ma pun, din nou, pe...roti!

Iubirea-o zi din saptamana

Iubirea e ca o zi de...
Luni- pentru ca atunci e inceputul. E facerea sufletelor intr-unul. E ziua cand Dumnezeu decide sa uneasca atomii lui cu-ai tai si sa creeze Omul. Pe de-a intregul. E ziua luminii, cand sufletul torturat indelung, tresare si e gata sa-si ragneasca cu forta credinta ca se poate.
Pentru iubire, o zi de luni e tamaduitoare, facatoare de miracole.
Marti- pentru ca atunci apare primul zvacnet perfid al gandului, prima inflexiune a vocii, prima temere ca esti pe muchia subtine a unui hau pofticios. E ziua balansului: te opresti sau iti stergi sudoarea, sfarami neincrederea si mergi inainte? Te cutremuri de frica sau pasesti tantos inainte cu sperantele usor zdrelite si insangerate?...
Miercuri- nu mai e cale de intoarcere. E ziua cand te prabusesti sinucigas in deschiderea bratelor lui, e ziua predarii de buna voie la picioarele unei iubiri din labirintul careia nu mai stii iesi la lumina. Sunt orele in care ne indarjim sa aratam cat de fara margini iubim, cand ademenim spre lumina, spre tihna vesnica suflete deja descurajate de frici. Miercuri e ziua in care, cu manecile suflecate, reusim sa construim din cuvinte punti de legatura.
Joi- e ziua sentintei: condamnarea pe viata, la iubire! E momentul festinului, al degustarii suferintelor fara liman. E ziua cand afli, scuturandu-te de zgura vechii iubiri, ca mai ai un singur drept inainte de implinirea destinului, acela de a pleca. Cu ochii secati de lacrimi, imbarbatam inima pentru marea si definitiva evadare. Brodam rugaciuni umile in nopti istovitoare, sperand naiv ca ziua de maine va fi izbavitoare.
Inutil strigam lumii intregi indiferenta noastra, inutil pedepsim gandul inca vinovat! Joia, singuratatea este implacabila!
Vineri- e ziua Venerei. Acum intelegi ca iubesti tot ce nu ti se ofera, toate cuvintele inca nenascute, tot datul inca nedat. Azi, fara sa mai stii cand ai plecat si unde ai ajuns, esti gata sa ierti fantomele unei iubiri cu prea putin noroc. Azi nu mai condamni cu patima, nu mai blestemi din dragoste, ci, cu ramasite de curaj in glas, iti spui ca, desi te-ai vlaguit in daruiri fara raspuns, totusi ele te-au obligat salvator sa ramai viu, destept, onest. Azi poti sa-ti spui, ca fara caderi nu-s nici ridicari si ca fara goana( desantata aproape) dupa iubire, framantarile inimii ti-ar ramane straine.
Sambata- e o zi trista pentru iubire. E ziua strigatelor sfarsite, din adanc, de moarte.
Fie sa nu cunoasteti aceasta zi, fie sa treceti peste ea asa cum ii sta bine oricarui om grabit, care cu truda, dar temeinic invata sa-si ostoiasca strigatele de durere, sa-si nasca imbratisari mintite si tipete de placere neindragostita doar ca sa inhumeze propria inima zvacninda, vinovata ca vrea.
Fie sa nu va incurcati pasii si destinul in sirul amagitor al margelelor de sticla, unde doar cei ori foarte abili, ori foarte norocosi... ating limanul.
Duminica- nici nu cred ca exista pentru iubire. Daca credeti ca da, scrieti-o voi, cunoscatori desavarsiti ai normelor si daca mintea mea lucida se-ndoieste, plamaditi voi soroacele marilor iubiri! Eu azi ma duc sa ma odihnesc, ca Dumnezeu in ziua a saptea...
Si cand arhitectura vorbelor voastre o fi in stare sa-mi ridice inima si s-o scuture de praf, voi stii ca-s gata sa innod sperante pentru inca o zi de...luni.