Am recitit de curând ceva care imi atrasese atenţia inca de la prima lectura… etse un interviu cu Dumnezeu, în care se răspunde la o întrebare simplă şi la care mulţi dintre noi ar vrea să ştie răspunsul : « ce Te surprinde cel mai mult la omenire, Doamne ? » « Că ei trăiesc ca şi când nu vor muri niciodată şi mor ca şi când n-ar fi trăit vreodată ; Că se plictisesc cu copilăria -se grăbesc să crească mari şi apoi iarăşi tânjesc să fie copii ; Că îşi pierd sănătatea ca să facă bani şi apoi îşi cheltuiesc banii ca să-şi refacă sănătatea ». Asta m-a făcut să mă întreb ( mai ales azi, cand am alergat pe role cu copiii prin Herastrau, cand am jucat din nou sotronul dupa ani muuulti de pauza, cand am ras si-am visat cu sufletul pana la urechi!) ... ce e copilăria ? Sau a fi copil ?...
M-am gândit mult, privindu-i agitand cretele colorate in varfurile degetelor si nascand cu imaginatie tablouri fantastice pe aleile gri ale parcului, dar n-am reuşit să dau o definiţie completă şi mai puţin austeră… Tot ce-am reuşit, a fost să-mi amintesc de vremea când credeam că ţin totul în palmă, ca intr-un glob de cristal pe care il fac viu doar prin simpla agitare a bratului, când plângeam şi râdeam în aceeaşi zi fără motive serioase, când baba cloanţa, dar şi Făt-Frumos îmi erau alături la întâlnirea cu Moş Ene.
Am zâmbit la amintirea genunchilor juliţi şi cu gândul la teama de doctor, omul acela în alb are după spusele mamei nu-ţi vrea niciodată răul…Mi-au venit apoi în minte jocurile copilăriei , şotronul şi de-a v-aţi ascunselea când se trişa întotdeauna la numărătoare şi toţi ştiam asta, oamenii de zăpadă şi săniuşul în plină iarnă, de Moşul care avea mereu sacul plin...toate îmi treceau acum pe dinainte, deşi le credeam demult uitate.
Câtă putere avusese o singură întrebare… « Ce e copilăria ? »
Am zâmbit şi am simţit atunci că cineva, poate chiar sufletul meu, îmi dă răspunsul…Copilăria ? Un tărâm magic…nu ştim de unde începe şi când se termină, ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie uneori fără să o fi trăit depin, alteori fără să ne dorim cu adevărat. Am ştiut atunci că ea este lumea fermecată când totul devine posibil doar daca inchizi ochii si alergi cu gandul, e timpul când suntem cel mai aproape de Dumnezeu. Ne facem prieteni din Ilenele Cosânzene sau Feţii-Frumoşi, suntem vrăjitori sau eroi legendari, călătorim oriunde doar prin puterea minţii şi suntem oricând capabili să jurăm că am fost acolo cu adevărat.
Un singur lucru n-am reuşit să înţeleg : când şi unde se termină copilăria ? Cum se face ca la un moment dat devenim extrem de serioşi, că uităm să zâmbim şi să ne bucurăm de lucrurile mărunte, că ni se pare imaturitate adevărata bucurie.
Vă propun un pact, copii şi adulţi, : haideţi ca măcar în luna copilului şi a copilăriei să renunţăm la minele serioase şi mult prea preocupate de « adevăratele » probleme şi să zâmbim aşa…a înţelepciune, în colţul ochilor măcar !...Hai la multi ani bujorilor din obrajii vietii voastre, seninatatii naive si zambetelor jucause de pe buze!...
"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi nevinovată.Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, le ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul sau, gândeşte că se află călare pe un cal din cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ti ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mania în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice."( Ion Creanga)
