Moş Ene învins... de moş Nicolae

Unu…noaptea şi somnul nu vrea deloc să mă viziteze. L-am invitat, i-am pregătit conştiincioasă patul, am pus aşternuturile apretate, parfumate. Nimic. N-a vrut, a refuzat invitaţia. O să-l mai aştept şi mâine noapte, poate azi e prezent altundeva…vizitează alt pat înmiresmat...
Iau cartea de pe noptieră şi o răsfoiesc, dar aici parca nu vreau eu sa fiu. Aici eu fac pe mofturoasa. Şi o închid. O las şi eu pe ea pentru mâine seară sau mâine dimineaţă sau cand o mai fi asta…cândva când sufletul va fi linistit şi mintea goală de tot ca să poată primi.
Ce vreau să fac? Ce mi-ar mulţumi şi satisface starea? Stau cu obrajii în palme şi mă gândesc...închid ochii (sau doar mi s-a părut că-i închid?!) Oricum nu mai sunt aici.Cred că de fapt nu mai eram încă de când moş Ene m-a ocolit...
Deja simt cum vântul îmi gâdilă tâmplele şi răsuceşte şuviţele rebele...Fac ochii mici să-l simt cum intră şi iese...prin mine. Nu ştiu de-i zi ori noapte în povestea mea. Nici nu cred că e foarte important. Picuri mici de ploaie îmi răcoresc faţa înfierbântată. Îi simt cum devin una cu mine. Intră şi se topesc în mine. Întind mâinile şi mă rotesc usor. Zâmbesc. Sunt sigură că asta văd şi simt pe chipul meu: un zâmbet răsfăţat de vânt şi udat de ploaie.
...
Vino! Hai în lumea mea să dansăm împreună! Să te ţin de mână şi să simţi câtă viaţă curge prin mine...Să ne rotim nebuneşte şi să fim una cu ploaia. Să dai vântul la o parte şi te joci tu cu firele mele zănatice de păr. Să te lupti vitejeşte cu el pentru fiecare bucăţică din mine! Să nu-mi spui şi tu că refuzi!...Pe tine te-aştept de-o viaţă şi ea e gata acum. Nu mai e timp de o nouă şansă. Pentru tine m-am pregătit toată. Am muncit cu mine , am strâns din dinţi, am însângerat fiecare greşeală pentru o singură, dar unică secundă de perfecţiune. Secunda Unică! Am urlat în tăcere când a durut, am aşteptat zâmbind şi sperând, am aruncat în lături toată mizeria, tot răul...doar pentru binele din tine. Am căzut,mi-am pansat rănile sufleteşti, am dezinfectat trupul, dar am lăsat neatins spiritul. Doar tu poţi să-l atingi, să-l simţi,să-l guşti, să-l înfăşori în jurul sufletului tău...să-ţi ţină de cald...să-l devorezi de-a întregul...
Mă mai învârtesc o data şi poate găsesc reţeta magică şi reuşesc să te compun din stropii de ploaie...
...
Stau ghemuită în fotoliu, placa se tot învârteşte singură în vechiul pick-up de pe masuţă, dar nu mai cântă nimic. Încerc să-mi dezmorţesc mâinile şi apoi fiecare muşchi care pare atacat de milioane de furnici uriaşe...Plouă afara şi trebuie să mă ridic să închid fereastra. Deja s-a facut frig în cameră şi vântul agită nervos perdeaua fină de voal.
Mă dor oasele şi ochii şi...sufletul . Cred c-am visat. Rugam pe cineva să lupte cu vântul pentru centimetri din pielea, carnea şi sufletul meu. Aşteptam pe cineva. Sunt sigura de asta. Sau aştept? Imposibil...eu nu implor pe nimeni, nu invit pe nimeni la dans.
Trebuie să mă întind în pat. Sunt obosită...atâta tot. E noaptea lui moş Nicolae şi emoţiile, cultivate în primii ani de viaţă se pare că nu mi-au dat pace.
Şi totusi...pe cine doream atât să vină?!...

Punctul acela e zmeul...

Azi sunt şi eu mai însorită, e o zi de toamnă (deşi dacă mă uit în calendar s-ar zice că e de-a dreptul iarnă…) în care îţi vine să te agăţi de ultimele clipe de vară ca de coada unui zmeu…senzaţia aia că dacă te ţii bine o să poţi ajunge în ţara de dincolo de nori, ştii cum e când decolezi de pe câte un aeroport ceţos, sau unul unde plouă tot timpul, Amsterdam, de exemplu, şi după câteva minute treci de plafonul de nori, şi se face soare şi dungile oblice de ploaie de pe geamuri se usucă, şi ai senzaţia că eşti n adâncul cerului, acolo unde nu plouă niciodată, aşa cum în adâncul mării nu e furtună niciodată. Da' trebuie să fie un zmeu destul de mare, sau să fii ca în poveşti, să nu te doară mâinile şi să nu cântăreşti mai mult decât un fulg de zăpadă ...
Azi mi-e soare şi bine, deşi sunt din nou în cutiuţa mea gri, şi am multe de făcut. Am ajuns iar târziu,ca ieri şi mereu… şi mintea mi-e plecată un pic la hoinareală, dar pe dinafară arăt ca de obicei, serioasă şi sobră, veşnic preocupată de ceva important. O să-mi fac un ceai verde, şi o să-l sorb încet, concentrându-mă la zbârnâitul pe care-l face coada zmeului, poate o să mă gândesc un pic la tine, nevăzut şi totuşi ştiut, o să-ţi potrivesc vreun chip sau vreun miros, şi după aia o să le schimb, ca într-un carnaval veneţian în care te joci cu măştile alea perfecte pe dinafară, netede şi lucioase şi colorate, sau o să mă gândesc la Veneţia, pe unde visez să colind într-o zi, sau la şopârla din cioburi de porţelan din parcul Guell din Barcelona, unde n-am ajuns nici anul ăsta, şi, uite, poate c-am să trec fără să mă simţi prin spatele urechii tale stângi, unde se ascund gândurile pe care nu le ştie nimeni, nici măcar tu, şi unde încă miroase un pic a somn şi a noapte, şi unde prefixul încă nu s-a schimbat, ştii e ciudat, prefixul nu ţi se schimbă înăuntru decât când vrei tu, nu când spune calendarul ... O să stau acolo până când o să termin ceaiul, după care o sa cobor din nou în lumea de jos şi o să-mi văd de treburi…
Gata, plec, se înteţeşte vântul şi trebuie să am grijă de zmeu ...
…da,asta e o bucată dintr-o poveste pe care poate o să vi-o spun cândva,când o să fiţi pregătiţi să mă ascultaţi…

Copilul din mine

Vineri, am venit de la scoala pe la 6. Franta. N-au fost multe ore ,dar epuizante. Mereu am zis ca monstruletii astia, copiii, au o tehnica aparte de a stoarce orice energie din om. Uneori sunt incantata de meseria asta…am visat-o de cand ma stiu. Am facut cataloage din blocurile de desen pe care liniam tacticoasa si riguroasa rubricile cu materiile.Apoi imi aliniam papusile care daca nu raspundeau corect la lectie…uuu, erau penalizate cu note mici. Le zambeam si le spuneam ca data viitoare o sa le pun note mai mari...daca merita :) Mazgaleam pe usile sifonierului din camera, cu creta colorata, propozitii ciudate,spre disperarea mamei care ma atentiona mereu. Ma intrebam zilnic cum stie ca am scris acolo, caci aveam grija sa curat locul, ca un criminal, locul faptei…pana mi-a aratat dara subtire de creta ce ramanea jos,pe covor…Am dorit,asadar, din tot sufletul sa fac asta candva…Fara sa stiu cand,m-am trezit acolo,in fata nu a papusilor, ci a copiilor in carne si oase, care nu mai taceau, ci aveau pareri,doleante, zambeau sau se intristau.
E frumos ce fac,stiu, dar meseria si-a pierdut azi din poezie…nu fac pledoaria profesorului,dar ma doare placiditatea, plafonarea la care, din pacate, s-a ajuns. Cateodata zic ca merita,cand le vad chipurile senine si ochii rotunzi, altadata mi se pare ca i-a atins si pe ei microbul indestructibil al superficialitatii.
Poate sunt doar usor obosita azi, poate maine o sa sune altfel vorbele mele. A plouat mult aici zilele astea, iar ceata parca mi-a intrat in oase…
In timp ce copiii lucrau concentrati la o lucrare, stateam asa,cu ochii pironiti pe fereasta la ploaia care curgea in siroaie…si ma tot gandeam la copilul din mine, la fosta mea camaruta si la singurele mele prietene, papusile, singurele care ascultau si acceptau fericirile mele scurte, tristetile nesfarsite...clopotelul mi-a amintit unde sunt si cum trebuie sa fiu. Mi-am reluat masca, am atasat-o chipului meu si mi-am intrat in rol..:)
Maine o sa am alt ton,stiu asta…sunt vesela si vorbareata de obicei, in plus asa cum banuiesti, aici, nu tie, ci mie imi scriu…

De ce blog

un blog ca prelungire a activitatii mele...un mijloc de dialog cu ceilalti...o incercare de evadare din griul cotidian.