Metamorfoza... impusa

Azi a plouat torential, dar nu-i bai de aici, de jos, ploaia nu se simte. Peste intinderea nesfarsita, picaturile uriase cazute de pe obrajii inaltului nu sunt decat apasari ce deseneaza cercuri perfecte... Doar griul cerului a strabatut pana aici si mi-a infiorat o clipa solzii. Doar in momente de-astea ma revolt zi-mi zic ca niste ploape mi-ar fi fost de folos, m-ar fi ascuns chiar si pentru o clipa de plumburiul asta! In fine, mi-am incordat mustatile si-am pornit in calatoria mea zilnica. Multa agitatie, probabil vanticelul pornit ce-si facea de cap deasupra, agita spiritele si dedesubt. Un calcan botos devora in liniste ceva guvizi naivi ce-i dadeau tarcoale...Prostanacii, atrasi de aparenta lui platitudine se apropiau prea mult... de, asa e peste tot, ce-i mici sunt inghititi repede cand nu-s atenti! Mi-am vazut de drum, stiam ca pana si el are zile mai bune.
Trei scrumbii suple isi etalau stralucirile metalice si discutau de zor despre deficitul de alge savuroase, datorat poluarii tot mai amenintatoare. Incruntate deja, erau decise sa creeze un sindicat, sa faca greva daca e nevoie, dar sa-si salveze caminul. Si urmasii. Atras de discutie, batranul stavrid plutea somptuos spre grup, aducand cu el bancul intreg. Cu totii hotarasc sa deseneze pancarte si sa le poarte in spate in drumul lor spre suprafata...poate daca marea va fi intr-o zi plina de lozinci mieroase, nascute pe luciul apei, cineva va vedea si-i va lasa in pace... Bietii!
Mama delfin nu intra in discutie...joaca ei cu puiul, lectia ce i-o da parea mai atractiva, mai importanta. E felul ei de a salva viitorul. Imi zambeste complice - si pe mine m-a facut candva sa iau viata ca joc...imi zicea sa ma las pe spate, sa privesc cerul tivit cu stele si sa astept ziua cand prima va cadea si mi se va aseza pe frunte...
I-am zambit la randu-mi si-am lasat-o sa nasca alte vise in suflete.
Mi-am aruncat inotatoarele sub cap, am incercat din nou pluta cu fata spre marea de sus... si mi-am amintit de ziua cand m-au primit aici...in lumea din adancuri, cand m-au invatat sa nu ma sufoc fara aer, sa nu cedez fara tot ce stiam ca-i omenesc a avea. Sa nu ma mai tem de cadere. Sa transform plamanii in branhii, sa nasc solzi protectori si sa invat sa tac. Sa inec cuvintele si-apoi sa le sap morminte in nisipul de pe fundul marii. Sa-mi fie dor sfasietor doar de secundele cand ies deasupra si-mi hranesc trupul firav cu stropi de aer, niciodata de fiinte vii! Sa iubesc ecoul chemarilor din adanc, niciodata catrenele perfide venite de deasupra!...
Am lasat terestrul cu nedreptatea lui absurda si-am ales sa plutesc in mari cand calme, cand tulburi... asa in cautarea tihnei vesnice...

Scotocind printre amintiri...

"Ce mi-a placut odata imi place intotdeauna, pentru ca optiunea mea este motivata. Fie ca urasc, fie ca iubesc stiu clar de ce..." (Diderot Scrisori catre Sophie Volland)

Nimicuri valoroase atent stivuite in camara sufletutului, maruntisuri fara pret puse bine in cutii frumos colorate... asta am adunat in ani de mers pe jos prin propria-mi viata.
Nu ma atasez de lucruri fara viata, fapturile mi-s mai dragi, asa cu bunele si cu relele lor, dar scrisori induiosatoare de adolescenti revoltati, flori de colt presate intre foi imaculate candva, ingalbenite azi, carti postale aduse ori primite de prin lume, pagini cu versuri tremurande in fata eului trantit la pamant, proze mazgalite in nopti de nesomn, facute ghem, mangaiate apoi sa se-ndrepte... m-au facut cumva sa le pastrez.
Jurnalele nascute cand inca nici nu ma dezmeticisem bine si nu prea stiam gustul lumii asteia, de fapt niste caiete mici, dictando, imbracate in hartii frumos desenate, in care seara de seara notam vise si teluri pe care juram sa le-ating, destinatii spre care stiam ca-ntr-o zi am sa zbor, rugaciuni de imbunare a destinului, colaje de stihuri ciufulite, si decupaje ciudate...toate dorm acum linistite si-mi zambesc uneori cu intelepciunea cuiva care stia dintr-un inceput ce-avea sa se intample... Nu m-am indurat sa le omor, ci le-am purtat cu mine zi de zi chiar si azi cand tehnologia impune aproape renuntarea la albul foii si albastrul cernelei. Nu! Nimic nu poate atinge sublimul penitei care saruta hartia casta fasaitul usor pe care il lasa in urma...literele care se nasc acum si aici din mana ta... Nicio singuratate n-a fost totala cu ele alaturi. Ele mi-au stiut avanturile, temerile, amorurile si neamorurile, mi-au fost oglinda in care uneori am parut frumoasa si apta de orice, alteori hada si neputincioasa...dar mereu eu, eu cu fetele mele, neslefuite, nelustruite, fete ale omului facut dupa asemanarea divinului, dar doar dupa asemanarea lui...
Ce n-am facut... N-am colectionat nicicand oameni, n-am facut liste pe care sa bifez apoi cu trufie, am adunat in schimb doruri sfasietoare si iubiri traite adanc, himere ale sufletului si pacate de a fi crezut un pic prea mult. Fleacuri care au ivit zambetele pe chipul meu, pasteluri ce-au dat culoare vietii mele uneori usor incolora, firimituri de fericire...
Cutiile tantose cu amintiri stau frumos asezate pe rafturi si din cand in cand imi fac siret cu ochiul si stiu... trebuie sa ne intalnim, sa ne luam de mana si s-o pornim in calatoria spre trecut, spre centrul... Sufletului.
Voi? Ce-ati strans in ani si nu va indurati sa dati de-o parte? Iubiri? Frustrari? Fericiri? Nimicuri colorate ?

Je Suis Malade

Pentru cunoscatori. Pentru iubitori. Pentru iubiti si neiubiti. Pentru indrazneti si capete plecate. Pentru nopti albe si zile negre. Pentru dimineti timpurii in bratele iubirii. Pentru uitare. Pentru lacrimi de sange si zambete vinovate. Pentru incercari si esecuri. Pentru victorii. Pentru visatorii bolnavi si pentru pagmaticii sanatosi. Pentru ridurile de sub ochii tristi. Pentru tamplele ninse. Pentru vocile stinse. Pentru sufletele invinse. Pentru avut si neavut. Pentru moarte. Pentru viata. Pentru curaj si frica. Printru toti "bolnavii" lumii.
Pentru antidotul inca neinventat. Pentru sarea din lacrimi, pentru pelinul din gand.
Pentru oricine stie si intelege ce spun :

http://www.youtube.com/watch?v=jfNQ6mJ6cgE


Pentru linistea spiritului. Pentru pierduti in furtuna. Pentru ceea ce-am fost si ceea ce sunt. Pentru rosul din ura si din iubire.
Inchin!

Trebuie sa existe o cale !

Pentru ca ultimele postari au vizat invingatori si invinsi, dar mai ales pentru ca tonul era usor pesimist, am fost mustruluita zdravan si trasa de urechi, caci oamenii altfel ma stiu pe mine. Inbox-ul a fost serios hranit cu diverse comentarii si mail-uri din care indraznesc sa citez: "Un invingator infrunta provocarile una cate una, un invins le evita.
Un invingator promite, isi da cuvantul si si-l tine, un invins face promisiuni,dar nu da nicio asigurare, iar cand nu poate, cauta justificari.
Un invingator spune - Trebuie sa existe o cale-, un invins zice -Asa mi s-a intamplat intotdeauna-.
Un invingator este o parte din solutie, un invins e parte din problema..."
Am stat stramb si-am judecat drept: am infruntat bunele, dar mai ales relele cu bratele deschise? Am fost mereu gata s-o pornesc chiar si pe jos spre tintele propuse? M-am julit si m-am ridicat, am pansat si-am mers mai departe? Am strans din dinti si-am luptat fara frica cu neputintele mele? Am acumulat stocuri gigant de speranta si-am aruncat cu noroi in deznadejde? Am crezut?
Luminata de revelatii unice, am zambit in fata celor trecute si mi-am zis atunci ca numai cine n-a vrut, n-a putut, n-a incercat, n-a crezut, n-a luptat... e un invins.
Acum stiu sau mi-am amintit ca iubirea curata, adevarata, neterfelita prin minciuni si neincrederi, nu se lasa invinsa. Acum stiu: caderile nu inseamna neaparat infrangeri, asa cum semetiile nu-s constant victorii. Puterea, taria, valoarea...stau in curajul de a te ridica, de-a crede din nou, de a lupta mai abitir cu propriile neputinte. De-a o lua de la capat cu forte si mai mari...
Nu ma mai tem de nimic din ce mi-ar putea face semenii, si nu ma mai indoiesc de noroc.
In mine e puterea. Trebuie sa existe o cale!

The Winner Takes It All - Meryl Streep

Rugaminte...

The gods may throw a dice
Their minds as cold as ice
And someone way down here
Loses someone dear
The winner takes it all
The loser has to fall
It's simple and it's plain
Why should I complain.
Vedeti, voi, asa e in viata, cazi, te ridici, esti invingator sau ratacesti pe mari de tristete, ai, n-ai, vrei sau e prea mult...asa e-n viata, darul asta primit fara consultari preliminare... Joci roluri sau cartile destinului, cu degetele incrucisate, doar, doar ruga ti-e ascultata de fruntile luminate de mai sus... Te bantuie fantome ale trecutului, te legi la ochi si te-arunci in tumultul care macina...pleci capul pentru greseli fatale, insangerezi genunchii si conturezi matanii largi, iarti dureri fara liman si fara salvare si continui dansul nebunesc...

"Cercetatorii americani lucreaza la un proiect care vizeaza fabricarea unei pastile care poate produce... dragostea! Vom putea cumpara pastile si licori care ne vor face sa simtim aroma dragostei..." Nuuuuuuuu, am strigat in linistea masinii mele si-am strans puternic volanul inghetat, firesc pentru 6 dimineata... Cu tot pelinul si lacuri de lacrimi amare, cu toate zambetele lipite resemnat pe buze, cu toata nefericirea rasucita adanc in inima inocenta odinioara, nu admit surogate care sa-mi produca Iubirea. Vreau senzatia nebuna cand degetele-ti sunt atinse rece ori firebinte de palma mai mare ca a ta...vreau zboruri spre inalt ale fluturilor din stomacul meu si-al lui cand chipurile si fericirile ni se ating...vreau nevinovatia din privirile noastre si bucati de speranta prinse tandru in par, de mana lui. Vreau forta de-a spune lumii intregi " Iubesc, am curaj si mă tem!" Vreau sa cred in pereche si in puterea ce ea ti-o da. Nu vreau pastile sau arome, tincturi sau prafuri magice, gata sa-mi suceasca mintile si sa-mi infloreasca sufletul!
Oameni buni, inventati masini si nave si popoare si ce-oti mai vrea voi, dar lasati-ne darul asta, singurul care ne aminteste, macar din cand in cand, ce inseamna sa fii Om! Lasati-ne sa ne infioram pentru ca asa ne spune sufletelul avid si infometat, nu pentru ne-a fost programata iubirea de-o pastila. Lasati-ne gratia si maretia de a alege singuri, chiar de-ar fi sa si gresim uneori!....Sa fim eroii sau lasii vietii noastre. Noi.

Vedeti, voi, asa suntem noi uneori... naivi sa credem ca daca joci dupa reguli oneste si clare, castigul ti-e asigurat, ca iubirea naste iubiri si mai mari, ca dragostea aceea, unica si curata, nu se lasa invinsa de neputinte, terfelita de trufii si rautati, calcata de picioare straine ei... asa suntem noi, neputinciosi uneori, mareti altadata...
Cu toate riscurile, insa, cu tot noroiul aruncat in fata, cu tot veninul din pocale...lasati-ma sa cred ca Iubirea e ceva ce ne apartine... ce-mi apartine... ca e secretul ce macar din vreme in vreme, ne lasa sa atingem gratia divina...

A fost luat destul, de data asta, nu admit sa se mai ia totul !!!

The judges will decide
The likes of me abide
Spectators of the show
Always staying low
The game is on again
A lover or a friend
A big thing or a small
The winner takes it all...

Pariul cu mine

Ma joc de-a viata. Si de-a moartea. Ma joc zilnic innodand taceri si zbierete sfasietoare. Forte si slabiciuni femeiesti. Cu arcuri frumos lustruite, vanez viata, bat din picior si oblig destinul sa ma faca fericita.
Eu, "animalul ganditor", femeia prea realista sa spere, dar prea optimista sa n-o faca, renunt sa-mi mai ignor intelepciunea inimii si promit ca intr-o zi sa-mi calc pe mandrie si pe suflet si sa admit in fata lumii jupuite de alb si puritate ca iubirea nu-i asa rea, nu-i de lepadat si nu te face vulnerabil, mic si neputincios.
Promit sa otravesc neputinta de a mai vrea si sa accept inacceptabilul.
Sa daruiesc cupoane de penitenta celor cu inima sugrumata de furii si frici. Sa-i las pe ei sa se priveasca cu capul plecat in oglinda, iar eu sa stau dreapta in fata anilor si inimii mele...
Sa fiu prima intemnitata din cauza de necredinta si temere.
Sa-mi iert toate secundele in care mi-am sarbatorit suficienta, in care am ridicat statui lucitoare, dar false in cinstea ideei ca sunt indeajuns de buna.
Sa-mi incetinesc putin avanturile si ascutisurile vointei si sa ma las ridicata de jos si purtata pe brate. Ajutata, acceptata, adorata pentru arhitectura inimii mele. Nu-i rau ca macar din timp in timp sa fii cel salvat...

Acum, la inceput de an si de drum...vreau puterea sa „ caut un drum intre naivitatea de-a iubi totul si nenorocirea de-a nu iubi nimic”... Atat.

La multi ani!...

Ne nastem intr-o zi si murim intr-alta. Viata, zicea cineva, e calatoria asta intre prima si ultima zi. Dezvoltand ideea, viata e calatoria febrila pe-o sarma subtire, suspendata undeva la inaltime, intre doua punti. Sigur ca nu se putea altfel, calatoria e presarata cu pasi hotarati si dezechilibre, cu zambete si lacrimi scurse, cu coate si impungeri brutale, cu imbratisari calde.
Acum depinde de norocul infundat in buzunarele vietii fiecaruia...poti capata opinci rezistente care sa-ti ajute talpile sa nu primeasca biciuiala rece a sarmei, pudra argintie, sa-ti presari drumul spre dincolo si sa te pazeasca de caderi fatale, baghete magice care sa-ti echilibreze mersul pe sarma, sa fie fara alunecari de-o parte si de alta vietii, cum fac oamenii obisnuiti, plasa asezata sub avantarea ta, gata sa-ti reia caderea, sa te imbratiseze ca sa nu simti duritatea, fruntea zdrobita si genunchii juliti...sau poti fi ca oricare, cu buzunarele goale, iar opincile, plasa, pudra sau bagheta magica sa nu se fi nascut pentru tine, iar inaintarea sa-ti fie mai dorita, asa cu talpile picurand sange pe podele, cu sufletul facut ghem de vesnica instabilitate, de balansul continuu intre fericirea suprema si nenorocul pizmas, si cu permanenta constiinta a caderii...fara plasa, mortala.
Unii inainteaza mereu sprijiniti de ceilalti, ajutati sa mai indrazneasca un pas, sa-si mai permita cand si cand caderea, doar asa, de dragul bratelor care ii vor repune pe sarma, de-acolo de jos din plasa protectoare...
Altii, inainteaza greu cu spatele incarcat de povete, destine, dorinte... se mai apleaca uneori sub sarcina prea grea pentru un trup asa firav, ametesc cand si cand in fata haului imens, li se mai inmoaie din timp in timp genunchii si sansa si viata, dar apoi, ridica povara ca pe un rucsac vechi si ponosit, plin cu cele necesare supravietuirii, o aranjeaza mai bine pe umerii micuti si isi amintesc repede: caderea nu le e permisa... ei sunt atenti, grozavi, isteti. Ei pot. Sunt puternici si destinul care a uitat sa le afunde noroc prin buzunare, a uitat sa strecoare si permisiunea ca macar din cand in cand sa fie si ei neputinciosi, slabi, nevoiasi...macar asa ca sa simta si ei imbratisarea si lacrimile ridicarii...
Viata e o calatorie pe sarma si fara sa stii cand, ajungi la cealalta punte si, inainte de a pasi acolo, mai privesti o data inapoi, prin ani, revezi urcusul, balansul, bujorii din obrajii fericiti, fluturii din stomacul indragostit, ca toata alcatuirea de altfel, ameteala saruturilor, bucuria avantului...greselile si indreptarile.
Nu e ciudat cum toti muribunzi revad si-si amintesc doar frumosul din calatoria asta? Nu e straniu ca unii zambesc impacati cand pasesc dincolo, iar altora le siroiesc lascrimi pe obrajii slabiti de ani si simt apasarea regretului de a nu fi implinit destine?...

Sper ca noul an sa va fie o calatorie calda, ochii sa va scapere scantei de fericire si... sa puteti sa si cadeti cand si cand. Daca bratele care va ridica sunt cele dragi, o sa iubiti mica ezitare. Faceti ca drumul spre puntea cealalta sa fie bland si, la sfarsit, cand veti privi batran inapoi, sa va placa ceea ce vedeti!
La multi ani!

Bilanţ

"Câtă minte ai şi tu, femeie!" zicea adesea bunicul zâmbind în colţul gurii, amuzându-se de tacticile nenumarate şi fanteziste ale bunicii de a ne păstra mereu sub atenta ei supraveghere...
"Armele" ei erau simple pentru cei mari, uluitoare pentru noi, cei 5 pitici mereu pusi pe sotii. Dar bunica avea mereu ac de cojocul nostru. Unul bland, dar ferm.
Prima atractie - o cutie mare, metalica ce purta pe trupu-i dragoni si semne ciudate, adapost pentru zeci de nasturi in culori diferite, mai mari sau mai mici, de plastic ori metalici, impaunati cu stofe pestrite sau piele. Dupa ce rasturna cutia magica, bunica nivela cu palmele-i mari muntele format si-apoi inventa intreceri de sortare sau asortare care ne devorau orele fara sa stim. Si-acum privesc cutia aceia magica cu nostalgie...
O alta imensa bucurie ne producea sacul pantecos din panza alba in care se isi aveau salasul zeci de fasii colorate de stofa, resturi de matasuri, vechi cordoane tarcate, pe care bunica ni-l daruia cand si cand si, mai frumos de-atat, ne "solicita ajutorul" in a potrivi culorile cârpei cu ale atei si ale nasturilor, pentru a da nastere celor mai spectaculoase rochite pentru printesele noastre, papusile... Ore in sir dadeam instructiuni bunicii despre cum am vrea sa fie rochita de vis, iar ea, in timp ce alerga in toate partile cu ale ei, zambea cald, incuviintand docil din cap, pentru ca spre noapte cand noi deja treceam pe taramul celalalt, al viselor cu printi si printese, cu zmei razboinici si cai fermecati, ea se aseza in fata masinii de cusut, baga firul subtire prin urechile acului firav, apasa pedala uriasa de fier si aducea la viata rochitele dorite, visate...Auzeam doar cand si cand, in somnul (linistit pe-atunci) zumzaitul metalic al insectei uriase si zambeam pentru ca stiam ca dimineata vom avea lucrusoarele cerute pentru bunele noastre prietene, papusile, pe care bunica ne invatase sa le iubim si sa le ingrijim , caci sunt aducatoare de noroc si prietenie. Alti copii le suceau mainile la spate, le scoteau capetele "ca sa vada ce au inauntru", ale noastre, insa aveau parte de-o soarta mai buna. Ma rog, pana intr-o zi cand una dintre noi le-a taiat tuturor nasul. "De ce?" a intrebat nedumerita Buna. "Minteau si asa ne-ai spus ca patesc mincinosii"...Da, bunica asezona orice activitate cu povesti, poezii, cantece sau proverbe, iar cea care zapacise mintea de copil fusese una cu « Boierul si Pacala » in care boierul isi primeste pedeapsa – nasul taiat- pentru ca fusese rau si mincinos...Si azi ne amuzam de intamplare cand papusile aliniate ca niste soldatei, cu nasul taiat ce-i drept, inca apara casa bunicilor.
Nicio zi nu era monotona in casa aceea, dimpotriva parca ele se luau la intrecere care sa fie mai spintara, mai vesela ori mai cu zambete buchet. Iar zilele in care deveneam stapane pe un colt de masa unde bunica framanta cozonaci dolofani ori taia fasii delicate de taietei, erau zilele deplinei victorii. Atunci ne simteam « mari », eram ca ea si asta era cel mai frumos cadou. Cu sortulete pe masura noastra in brau (facute, fireste, special tot de ea), cu sucitoare maruntele in mana ( cioplite cu drag de bunicul care vorbea putin, dar ne iubea mult), modelam bucatelele de coca primite de la femeia care nu se supara niciodata cand faina ne pudra binisor fetele, hainele si covoarele ei chiar. Ba mai mult, ne aseza « operele » in tava, langa ale ei si ne promitea premii pentru formele cele mai ciudate...Cum asteptam noi cu ochi rotunzi la geamul cuptorului ca mestereala sa prinda viata, sa creasca burtoasa si oachesa, iar apoi, cand avea sa fie pusa pe masa, bunica sa spuna cu drag « Azi a ta e mai frumoasa ! » Doamne, ce fericire era atunci, ce osanale ii aduceam bucatii staniu impletita, asezata triumfal pe-o farfurie de unde nimeni n-avea voie s-o sustraga, pana intr-o zi cand devenea prea tare ca cineva sa se mai incumete sa-si ostoiasca pofta cu ea ! Atunci venea timpul pentru o alta...creatie !... Premiul era totdeauna ceva pe placul nostru...mai putine linguri de supa, vreo bombonica de « cioco » ori haladuiala prin dulapurile ei unde n-aveam oricand acces.
Banuiesc ca nu e nimic spectaculos in bucatile astea de viata, in bucuria nepotilor de a strapunge paturile bunicilor cu topaiala picioarelor lor, in fericirea lor ca batraneii aceia atat de buni nu interzic asaltul, ci dimpotriva, te tineau de mana sa nu cazi...
Poate nu e nimic iesit din comun in ochii in lacrimi ai bunicului care ne vedea cum crestem frumos, care zambea si indraznea sa viseze ca intr-o zi vom fi …oameni frumosi.
Probabil ca pentru un strain, nu e impresionanta viata aceea plina de povesti, cu oameni gata sa inventeze istorii in serile cu zapada cat casa ori sa ciopleasca jucarii, dar si binele, frumosul, adevarul in trupurile si sufletele noastre. Eu, insa, stiu ca n-as fi fost ce sunt daca zilele acelea ar fi fost altfel. N-as fi stiut acum sa spun povesti, daca nu mi-ar fi fost spuse cu blandete in glas cu mult timp in urma, n-as sti sa citesc in ochii si sufletul cuiva, daca tehnica nu mi-ar fi fost demult insusita... Si acum, de sarbatori, cand am revazut viata din din ochii lor putin obositi de ani, cand am gustat din cozonacul modelat de aceleasi brate atat de dragi, imbatranite acum de vreme, cand am vazut sclipirea din ochii bunicului cand m-a sarutat pe frunte, mi-am amintit ceea ce am stiu mereu : ca asta inseamna iubire. Si viata.
Mi-a trecut, recunosc, prin cap un ghem de intrebari naucitoare... Avem vietile pe care atunci, in anii aceia curati o visam ? Am ales langa noi omul daltuit si visat in noptile acelea indraznete si pure, avem casuta mica, dar cocheta cu muscate purpurii in ferestre, caldura din sufletul celuilalt, sclipirea din ochii lui cand ne are alaturi ? Am invatat sa facem ce ne e drag, asa cum modelam atunci coca docila ori induram cu stoicism totul doar pentru ca viata ne-o cere ? Lasam sa alerge zilele peste noi, asteptam sa treaca viata sau ne zbatem, trepidam asteptand nerabdatori sa vina peste noi cu splendorile ei?
Dintr-un spirit, firesc poate, de conservare, ne-am invatat, pe timp de zi, daca asa intrebari ne intersecteaza vietile, sa dam raspunsurile potrivite. Cu zambete ce ar convinge pe oricine, tinem pledoarii despre cat de bine ne merge, ce bine am reusit in profesie, ce casa plina de iubire ne adaposteste destinele.
In noptile de taina, insa, cand suntem numai noi cu viata noastra, cand mastile cad una cate una si nu mai avem pe cine minti frumos, decat pe noi insine... ne pomenim, singuri, pustii, dezbracati de minciuna, cu chipuri hade de zambetele fortate de peste zi si... in fata unor raspunsuri greu de indurat. Reusim sa adormim decat spre dimineata, abia dupa ce ne-am inventat noi motive de a merge mai departe cu povestile inventate, minciuni proaspete, scuze pentru noi insine, cantece otravite de adormit propria constiinta.
Si ne trezim tarziu, neputinciosi, mahmuri de tristete, resemnati si cinici. La capatul unei vieti de nesomn si intrebari otravite, de zambete false, unde concentratia de intrebari crude si de raspunsuri mincinoase din sange depaseste cota admisa de legile firii.
N-am sa aleg varianta asta, oricat de frumos poleita ar fi... adevarul, oricat de crud, e totdeauna mai bun decat minciuna. Somnul e mai linistit, iar faţa, cu mai putine riduri in lipsa schimonoselii de peste zi... Am sa inchid ochii si-am sa-mi amintesc de inventiile bunicii...nevinovate si pline de iubire. In fond, da, raspunsul e Iubirea.
Incercati exercitiul si, da, priviti atent in oglinda vietii voastre si vedeti daca va place ce vedeti ! E final de an, nu ? Merita un bilant !...

SO THIS IS CHRISTMAS