Un strop de magie

Cînd dulci colinde cad
Simţim nevoia vie
De-o casă, de un brad
Şi de copilărie.


Afară-i iarnă grea
Ninsoarea e albastră
Iar noi ne vom juca
De-a toată viaţa noastră.

Pe geamuri mîini de sloi
Îşi ţes în gheaţă ia
Noi ne jucăm de-a noi
Şi de-a copilăria.

Ninsori pe care bat
Şi focul mai tresare
Şi am adus un brad
Şi i-am cerut iertare.


Copii, copii frumoşi,
Prefaceţi-vă bine,
Că-l aşteptaţi pe Moş
Şi credeţi că şi vine.

Hai, Moşule, apari
Să-ţi cante vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în altă lume.

 Se arată timpul cînd
Din epoca săracă
Un om pe Moş jucînd
Devine ce se joacă. (A. Paunescu)

   Anii mi-au fost mereu pantecosi, cu zile umplute pana la refuz, cu oameni si fapte ce mereu se-mbulzeau sa prinda loc in fata. Amoruri adolescentine ori zvelte, trufase si mature mi-au sagetat din cand in cand orele si viata si m-au invatat sa spun rugaciuni.

Am nadusit totdeauna simtitor din singurul motiv ce m-a tinut mereu dreapta: de a nu ma lasa mai prejos. In (probabil superficiale) aspecte ale vietii, am exagerat in mod voit doar pentru ca regulile auto-impuse mi-o cereau. M-am vrut mereu constiincioasa, meticuloasa si exigenta doar pentru a ma aseza alaturi de cei pe care mintea ii asezase pe aurite piedestaluri. Umar la umar apoi, aveam sa descopar dedesubturi mai putin profunde si adevaruri mult mai dureroase. N-am judecat, am cautat doar alte zone unde sa-mi aflu rostul. Am fugit de chingile neputintei si m-am incapatanat sa ridic, piatra cu piatra altare de speranta si promisiuni catre mine.
     Timpul, mereu intreg si rotund, a ajuns azi iarasi in halta povestilor care misca inimi, a zapezii sclipind in razele de luna si-a luminii.
Sunt acasa si asta-mi da ragazul acum sa ma opresc putin. Sa accept ca in mine traisc deopotriva  suferinta si
bucuria, furia, gelozia, invidia, dar si placerea si incantarea. Ca si eu, am gustat din tot ce-i omenesc posibil... Ca de unele m-am scuturat si primenit, cu altele am invatat sa vietuiesc. Le dau uneori drumul pe strazi, dar am mereu grija sa le bag la timp la culcare.

Azi nu ma mai grabesc nicaieri. O vreme macar pun lacat la poarta si savurez Craciunul care, la mine,  a avut mereu parfum de scortisoara, de rom si de portocale. De cozonaci si lapte cu caimac. De cafea. De lacrimi de brad si de rasete de copil.

    Cumva, prin toate ceturile pamantului, Craciunul meu a avut mereu un strop de magie.

I Wish You Love

o, yes i do...

Mie imi place sa joc...acasa!

“De Romania nu ma pot satura,

pentru ca Romania face parte din destinul meu”. (Octavian Paler)

Prima oara am iesit din tara in '91. Aveam 15 ani si mergeam la un schimb de experienta intr- o scoala din Elvetia. Fireste ca totul era fascinat si teribil de...colorat pentru niste ochi invatati sa vada permanent bicolor...in alb si negru.

Dar, daca atunci am vazut si savurat prima oara o cafenea si-o librarie adevarate, daca am inteles cum e sa vezi un film intr-un cinematograf civilizat si ce inseamna o biblioteca, tot atunci am simtit prima data ce inseamna sa fii respins doar pentru ca vii dintr-un spatiu complet necunoscut si nesigur. Atunci am vazut cum zambetele generoase de adolesenti se ghebosesc neputincios cand afla cine esti si de unde vii. Si-am simtit atunci gustul nedreptatii. Si al neputintei de a urla ca eu, tot eu sunt, ca bunul simt si caracterul n-au nimic de-a face cu nationalitatea. N-am putut, varsta mi-a inclestat maxilarele, iar rautatea gratuita a arcut doar spancenele.

De-atunci ma gandesc mereu daca e dreapta judecata altora despre romani, daca e justa eticheta pusa si daca e firesc sa se simta nesiguri inconjurati de necistea si ura unora dintre ai nostri.

M-a infiorat, desigur totdeauna mentalitatea resemnata potrivit careia asta ne e soarta si n-avem cum a ne impotrivi, lehamitea celor inca proaspeti la minte si la suflet si rapiditatea cu care se pliaza raului, m-a durut avantul cu care cei destoinici isi cauta linistea prin tari mai asezate. M-au ingrijorat mereu neputinta si petele de pe constiinta unora si-am plans adesea ca exista atata lume si-asa putini oameni...Ma dezgusta, fireste aroganta posesorilor de masini scumpe ce fac cristiane pe sosele si-si arata marinimia pe la colt de stada c-o bancnota aruncata prin fereastra, copiilor cu maneci suflecate de nenoroc.

Nu-mi place promovarea excesiva a falselor modele, nici ca ne ajustam nasul si ne umflam sanii, dar ca uitam sa cioplim rautatea ce ne intuneca uneori privirea. Nu inteleg de fel umflatul inutil in pene si convingerea ca suntem inceputul si sfarsitul lumii, mijlocul universului chiar, ca inteligenta geme in noi, dar nu stim nici propriile vieti sa ni le organizam. Nu pricep de unde grija pentru capra vecinului cand a noastra zbiara de foame in grajd.

Si totusi...nimic nu se compara cu dulceata bunicii pe felia cu unt sau cu zacusca mamei. Niciun parc din lume n-a avut parfumul gradinii cu rosii pantecoase si ardei tavnosi a bunicului. Nicio vara, oricat de departe si de exotica ar fi fost, n-a avut bujorii din obrajii plajei din Vama, nici gustul de porumb perpelit in foc, nici cirese oachese la urechi.

Craciunul n-a fost nicaieri mai tandru ca acasa...bratele mele impiedicandu-le pe ale bunicii care framanta coca docila de cozonac, mirosul de brad si coaja de portocala, lemnele trosninde din camin si copiii nerabdatori pe la ferestre: ne dati ori nu ne dati?

Tihna am simtit-o doar intinsa pe iarba din curtea casei, cu mainile sub cap si cu ochii atintiti spre cer, iar cu Dumnezeu aici am avut prima confruntare.

Pentru ca patul si somnul meu sa fie (aparent) mai moi si incarcate de vise pufoase, gandurile m-au sfredelit cateodata cu intrebari de tipul...de ce sa nu incerc dincolo? pentru ce-as mai incerca -iar si iar- aici?, dar dimineata inima imi arata din nou calea si stia sa-mi spuna ca pentru a atinge cerul, am nevoie de radacini. Si ele imi sunt aici.

M-a incantat sa vad azi ca Protv-ul a putut promova, chiar daca si numai pentru o zi, si alt fel de romani. Adevarati. Modele. Ioan Holender, Silviu Purcarete, Margit Serban, Sanda Weigl, Radu Teodorescu,Razvan Olosu...romani care au crezut atunci cand altii cantau deja prohoade si plecau genunchii.

Pentru unii ca ei am invatat sa-mi port nationalitatea cu mandrie si sa nu mai rosesc in locul altora. Sa privesc patrunzator in ochii suspiciosi de strain si sa arat de ce sunt eu in stare.

Restul e tacere!

GHEORGHE DINICA - Si daca

restul e tacere....

Gheorghe Dinica - Vagabondul vietii mele

Pentru ce tot zbuciumul vietii asteia, cand altele sunt frumusetile ei? Pentru ce toate ravnele subtiri, cand alta ar trebui sa ne fie hrana ? Pentru ce rautatile, neputintele si urile, cand iubirea ar trebui sa ne fie unicul sens in viata?
Asta vreau sa-mi fie singura consistenta, astia oamenii de mangaiat suflete. Restul...e praf in vant!
Drum bun, maestre!

Vorbeste cu ea

Care sunt limitele ratiunii? Ale rabdarii? Ale dragostei? Cine stabileste ce inseamna moral, etic, de-ajuns?
Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa asteptam fara sa dorim macar o urma de confirmare? O zi? Un an? Toata viata? Cata vreme trebuie sa crosetam povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul visat sa fii deja gata stors de la atata asteptare? Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp se umple durerea…cu nimicuri? Dar regretul? Cand ai constiinta caderii? A esecului?

Intrebari ca astea zac cu miile in mintea si alcatuirea asta stranie a mea si doar atunci cand ma impiedic de praguri neprietenoase imi ingadui ragazul sa le ascult si sa le caut raspunsuri.
Si, mai exista popasuri pe care le fac voit, pentru ca-mi sunt pansament si leacuri in zbaterile care uneori îmi scamoseaza viata. Se-ntâmpla adesea sa las la intratea in mine toate mastile frumos colorate, toate hainele atent alese si sa traversez noaptea cu ochii larg deschişi spre lumea inspaimantator de frumoasa a cartilor si-a filmelor. Sunt de-o lacomie remarcabila, le devorez fara mila. Filmele sunt un viciu senzual, ramas de pe vremea casetelor video, cand infulecam pofticios zeci, unele bune pentru moment, altele de luat alaturi pentru viata.
Ca si cu cartile, filmele mele nu sunt alese dupa cronicile revistelor de specialitate, ci mai degraba dupa forul meu interior. Dupa cum am stiut sa zambesc la un moment dat sau cum am invatat sa ingenunchez, dupa nevoi acute al sufletului sau trebuintele mintii mele, dar stiu ca exista unele pe care le-as căra si-n mormânt cu mine si le-as vedea de mii de ori, asa ca sa mor si sa revin la viata de plăcere după aceea.
Azi mi-am permis reintalnirea cu Almoldovar. Pedro Almoldovar. Il iubesc pur si simplu pentru arhitectura mintii lui! De fapt, cred ca ma atrag mai tare filmele europene decat cele americane, desi recunosc si-ntre cele din urma destule foarte bune. Mi-a fost tare bun la inima Vorbeste cu ea (Hable con ella), pentru ca nu e o poveste, e o radiografie a sufletelor, nu sunt personaje care joaca, sunt oameni cu frici si indrazneli, cu singuratati care dor ingrozitor, cu iubiri avute sau inventate. Un film care nu e nou, dar e teribil de bun, care trebuie vazut, nu pentru nenumăratele premii obţinute, ci pentru forţa lui de a pansa suflete care inca mai cred din toţi rărunchii. Un indemn. O staruita, ca sa nu fie apoi prea tarziu. Un film după care ramai cu gura căscata prosteşte si începi sa înnozi si sa deznozi la întrebări… Si sa-ti spui, aşa ca personajul din film, …"Bine, bine, stiu ca e nevinovat... Da', nevinovat de ce?". E oare posibil sa fii nevinovat de iubire? Un film despre miracole pe care mintea si logica nu le pot dezlega, despre dragoste dincolo de aici si acum, despre viata din moarte, despre destin si despre asumare.

E un film ce nu merita povestit, ci trăit halucinant, cu fiecare secunda.

Marturia aici: http://www.youtube.com/watch?v=-iTkuBdiDnM&feature=related

Sunt multe filme care mi-au oferit nemuriri sub chipuri diverse, dar sunt câteva in care as putea sa mă prefac, după moarte, după viata, după dragoste…

Leac pentru suflet exista?

Habar n-am cum functioneaza medicina asta, moderna ori traditionala, si cine face statistici si liste cu medicamente si boli.
Stiu doar sa alerg la sertarul cu buline tamaduitoare daca vreo durere surda imi sfredeleste tamplele ori imi sfaraie nervii din masele. Pot sa-mi las bataile inimii masurate de aparate tot mai mici, dar teribil de istete cand gheare dusmanoase mi se infig in gat, iar banala respiratie devine o povara. Am invatat ca ceaiul putin rasfatat cu lamaie si miere o sa tavaleasca prin praf raceala si-o sa dea cu ea de pereti. Că picioarele ori mainile rupte se aseaza frumos la locul lor cu putina durere si mult ghips sidefos pe care toata lumea simte ca trebuie sa-si lase amprenata colorata, asa ca sa tii minte perioada cumva rigida a existentei tale.
Bunica imi stivuieste an de an in camară plante aromate de tot felul nascute sa lecuiasca orice suferinta. Le ordoneaza in saculeti de panza si le deseneaza etichete care sa-mi faca cu ochiul cand vreo sclifoseala a vietii imi da tarcoale.
Dar nu pricep de ce nimeni pana acum nu s-a gandit sa treaca dorul pe lista unor boli. De ce se cauta remedii fel si fel pentru orice chin, dar nu si pentru zbaterile inimii. De ce pansamente doar pentru trup, nu si pentru suflet?
Si nu inteleg de ce primesc concediu cand imi frige fruntea ori ma zgaltai de frig, cand nu pot manca ori am insomnii, cand vreo masea nabadaioasa imi umfla si desfigureaza chipul, dar nu pot opri activitati insemnate ori marunte pe motiv de dor sincer, curat.
De ce pot lipsi de la serviciu, pot sa fac bai fierbinti si sa ma tolanesc in pat cand trupul mi-e in suferinta, dar trebuie sa ma conduc spre ale mele, sa alerg in colo si-n coace mereu cu zambet pe buze, sa tin discursuri si sa gesticulez ferm, cand dorul imi nauceste mintile, si sufletul?
De ce n-am voie sa mananc inghetata daca am milioane de ace in gat, de ce accept pesmetii ca unica hrana cand inauntrului nu-i arde de nimic, dar trebuie sa inghit departari cu lacrimi in coltul ochilor si nu pot sa ma ascund in fundul pamantului cand nu mi-e a vorbi ori a zambi?
Cand iti izbeşti tâmpla de slăvile nefericirii trufaşe, ar trebui sa nu ai voie sa conduci, sa te prezinti la examene ori sa operezi, sa tii pledoarii sau sa umbli cu substante toxice, asa ca atunci cand trupul ti-e anesteziat de-un medicament util, dar aspru... De ce sa fii scuzat pentru sfarseala trupeasca, pentru paloarea din obraji si moleseala miscarilor, dar nu si pe motiv de foame sufleteasca? De dor.
De ce medicii sunt oricand gata sa-ti insire sfaturi despre ce e bine sa faci pentru sanatatea trupeasca, sa-ti ofere tratamente vindecatoare, dar niciunul nu-si munceste ascutisul mintii sa gaseasca antidotul pentru suflet? De ce nu inventam paturi groase de învelit sufletul înfrigurat si hapuri care sa ne invete sa uitam neputinţa?
Vreau ceaiuri oricât de amare care sa ştie sa ostoiască aleanul. Si dorul. Şi râvnirea.
Da, cineva ar trebui sa treacă dorul pe lista unor boli!

Tarziu de toamna

Era destul de rece afara, ploua marunt si cerul parea sa–si doreasca prabusirea definitiva. Umezeala nesuferita rodea pofticios din oase, dar asta n-o impiedica sa se legene in scaunul mai batran decat ea, cu capul rezemat de spatarul sculptat si picioarele invelite in patura groasa. Zambea straniu departarilor si asta facea sa i se adanceasca mai mult ridurile fruntii, atent sculptate in ani. Privea aiurea si asculta muzica picaturilor cazute pe treptele reci de ciment care redesenau totul sub privirile ei. Avute si neavute, iubiri si neiubiri se-nfasurasera strasnic de sufletul ei si-acum faceau gheaţa sa suiere incet. Sa se sparga.
Maini uriase pareau ca-i deschid, fara voia ei, sertarele inauntrului si scot la lumina ani pe care cu greu ii facuse sa nu mai doara. Si sa nu se mai revolte atat in tample.
Revedea zilele rosii in obraji de emotie si minunile ce nasteau lumi cu fiecare secunda. Mersul brat la brat al sufletelor vesnic flamande. Doua inimi devenite una.Si-apoi haul...

...Vreme lunga si posaca n-a mai vrut sa stie, apoi nimic si n-a putut iesi din paralizia aceea, desi zambea prosteste si toti ar fi jurat ca-i cea mai fericita si impacata fiinta din cate exista. Cu ochii rotunzi si umezi, cauta raspunsuri nu in ceilalti, ci in ea.Cu palmele mari isi acoperea de de zi urechile in care rasunau mereu si mereu aceleasi vorbe carora inca nu le gasise intelesul. Nu le pricepea oranduiala.
Nu-si mai amintea cum reusise sa ajunga la capat, unde gasise forta de a privi mereu inainte, dar noptile cand adormea abia spre dimineata, cu perna facuta ghem, spalata in lacrimi, ii erau vii in minte.
Vreme afurisita, cand manca pe apucate si colinda strazile fara tinta. Zile absurde in care se certa zilnic ca n-a facut mai mult si se ascundea in nimicuri frumos colorate. Cauta maruntisuri sa-si umple orele si secundele libere, muncea pe rupte pentru banutii si libertatea ei, orice doar sa nu se mai gandesca, sa nu mai simta dorul...Si nenorocul. Sfarsea lamentabil de fiecare data, sus, cocoţată, nu pe braţul si sufletul dorit, ci pe pervazul ferestrei, cu piciorele încrucişate si genunchii la piept, urmarind forfota de sambata seara de dincolo de gard...sau masinile care urcau si coborau podul de vizavi...cu gandul aiurea. Cate discutii s-au purtat atunci, cate razboaie s-au dus cu “Vecinul de sus”, cate intrebari au stiut sa se nasca!...Cu ochii siroind in lacrimi, cu mainile inclestate in carnea piciorului, si-a jurat atunci ca nimeni vreodata s-o mai faca sa mai simta atata fericire si atata tristete deopotriva, a jurat sa nu mai lase pe nimeni sa-i poarte de grija, nimeni sa-i cunoasca avantarile si caderile, sa-si amputeze bucata de suflet ce te lasa sa fii cel mai iubit, dar si cel mai singur dintre pamanteni. A jurat atunci sa aiba o iubire asezata, linistita, fara fiori in stomac, dar si fara goluri in suflet...fara urcusuri si cobarasuri...o iubire linistita, ca o mare calma. Sa pună lanţuri inimii, sa împiedice dezastrele ei.
A invatat sa mestesugeasca tot felul de lucruri usor plicticoase si neinteresante, cu incapatanarea cu care strabati o carte plicticoasa ca sa nu o lasi la jumatate sau te uiti blegos la un film idiot numai pentru ca vrei sa vezi cum se termina, desi pana si sfarsitul e al dracului de previzibil si nici macar drumul pana acolo nu e prea interesant ...Cu resemnarea cu care faci zi de zi ceva care nu-ti spune mai nimic, cu teama secreta ca daca te apuci de altceva, ajungi in acelasi loc peste un an sau doi, la aceeasi plictiseala, in mijlocul altor oameni, care seamănă teribil de tare cu aia dinainte …
Si-a ridicat treptat cetati de-asediu in juru-i. Nu pentru trup, ci pentru suflet. A evadat aiurea pe strazi cu bratele deschise. Cu aripile-n vant. A trudit necontenit sa ucida toata rea-vointa si sa rada in nas dispretului. Schiopatand, a facut rugaciuni sa ierte pacatul, stiind ca-i intaia pacatoasa: ea, cea mai rationala femeie a lumii, a cedat in fata teribilei ispite, in fata gandului sinucigas...“ ca se poate”.
A decis intr-o zi sa ridice ziduri, sa puna gratii la ferestre. Si sa-si odihnesca zborul. A invatat sa-si puna pe chip o alta rasuflare si, in liniste, sa-si nasca sufletul, din nou...

Era tarziu de-acum. Incepuse sa se inaspreasca vantul si frigul sa intepe. Ploaia parca se mai domolise, lasand in urma doar mirosul de pamant reavan si-un aer teribil de patrunzator. Legata fedeles cu propriile chingi, femeia parea sa nu mai respire, dar nici nu-i mai trebuia. Cu ochii inchisi, renastea imagini-portret ale vietii ei. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Cu forte usor domolite, impinse cu calcaiele in podeaua de lemn si se lasa leganata ultima data. Doua degete subtiri aranjara suvita alba de pe frunte, iar ecoul veni din ea ca de pe alta lume: „N-am invatat, nici azi, sa judec cu ochii mintii mele ascutite problemele inimii mele. E tarziu.”

Taxi - Cineva inaintea ta

Taxi - Cineva inaintea ta, 2002
Vezi mai multe video din Muzica

...multumesc si pentru deznadejde...

"Ce e rau in incercarea de a scoate un pic de praf din astre?"(O.Paler)

00.01... noapte rosiatica de octombrie...

E naucitor de tarziu pentru cineva care masoara secundele de somn si de nesomn cu incretiri de frunte. E inca devreme pentru suflat in lumanari si trimis dorinte pe fereastra, spre zari doar de ele stiute...

Vinul rosu danseaza tangouri in paharele zvelte si-mi garanteaza vise rotunde, intregi, neciobite...Departe de casa, dar aproape de mine, pot face analize riguroase, muncite si promisiuni sfinte. Cu mainile impreunate sub cap, fagaduiesc sa-mi rostogolesc de-acum viata mai atent, mai cercetator, mai pregatita de strapuns neadevaruri frumos ambalate. Sa nu mai fac insemnari pentru mai tarziu pe propriul destin...mai tarziu care sa nu mai stie drumul spre mine niciodata. Sa randuiesc mai atent himerele si, cu maini sigure, sa le descos de vitregii. Sa invat constiincios sa iubesc mai mult aproapele si mai putin departele. Promit ca nadejdile mele sa fie dezgolite doar in ochii celor dupa chipul si asemanarea mea. Dupa putinta si neputinta mea. Dupa sufletul si iubirea mea.

...Dimineata sosita prea devreme, calda si insorită pe la colturi, aduce cu ea indarjirea mea de a ma bucura si de acest rasarit...ca de fiecare.

Nazdravanii mei de la scoala, asa cum doar copiii pot, stiu sa comploteze frumos, sa nasca emotii ascunse dupa baloane colorate si torturi savuroase de fructe.

...florile imbujorate vin de ici, de colo, dar nu de peste tot... inocenta mea crede inca in sinceritatea tuturor imbratisarilor, desi mintea stie sa aleaga bobul de neghina...buzele mele saruta zarile, iar glasul striga in soapta rugaciuni...

Durdulie zi aniversara, doldora de senzatii amestecate si vise de-mplinit!

Plec capul inaintea sufletelor ce-au vibrat azi cu mine si-mi spun ca doar cine a vrut si-a stiut a facut asta. Si a fost, cumva, alaturi.

“Cad in genunchi si-ti multumesc, iubire, pentru inaltul pact ce ne uneste, Timbrat de-a fericirii stea subtire, -Si-ti multumesc si pentru deznadejde” – Nina Cassian