Pentru noi, e timp?!...

Când aţi citit ultima carte? Nu pentru că cineva a cerut să faceti asta ori pentru nevoia desluşirii vreunui mister , de altfel plicticos şi efemer, ci aşa din dorinţa de a înota în valurile mării din interiorul vostru, din uriaşa nevoie de a va pierde în voi în timp ce ronţăiţi cu poftă din merele pregătite special pentru marele festin, înveliţi cu pătura moale ce vă desparte definitiv de lumea din jur?!...Când aţi stat ultima dată de vorbă cu…voi?!...
Eu nu mai reuşesc să ies din morişca asta continuă care ne măsoară tuturor destrămarea.
În fiecare dimineaţă îmi intru perfect în propriul rol, asortez haine de preţ cu sentimentul împlinirii totale, cu vanitatea femeii care a reuşit să arate că poate. Îmi zâmbesc mulţumită în oglindă în timp ce-mi înroşesc dezimvoltă buzele şi-mi răsfăţ lobul urechii cu un strop de parfum fin. Arunc priviri mulţumite spre femeia din bucata de sticlă lucioasă şi-apoi, în timp ce alerg grăbită pe scări îmi spun iar că am reuşit să poleiesc încet, dar sigur, toate ascunzişurile vieţii mele.
Şi totusi, în orele lungi din linistea maşinii mele, când noaptea încă n-a plecat spre alte zări, iar ziua încă se strege somnoroasă la ochi, acolo, singură cu mine, când gândul se spală de fardurile scumpe, când totul parcă amuţeşte subit, când poate doar muzica timidă a radioului îmi mai aminteşte unde sunt, mi se face dor cumplit de mine, de cea care sunt înăuntru, de plăcerile alea mărunte care altădată mă făceau să zâmbesc cu adevarat. De candoarea cu care credeam în puterile personajelor din carţile mele de suflet, de bucuria cu care mă trezeam în nopţile de iarnă când cineva parcă îmi şoptea că a căzut prima zăpadă…şi mă-ascundeam apoi sub pătură îmbrăţişandu-l până dimineaţa pe Villon…de anii naivi ai primelor mele iubiri.
Duse sunt acum toate…Sub noianul de taftale şi mătăsuri scumpe s-au cuibărit anii şi cu ei… neîncrederea, tristetea,vanitatea. Singuratatea. Suntem tot mai singuri. Sau însinguraţi. Şi mă tot răscolesc căutând răspunsuri la întrebarea: “De ce nu înţelegem că ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi ?…”
Întoasă din nou acasă, ghemuită în căldura patului meu, găsesc forţa de a-mi uni palmele şi de a ridica ochii spre cer, aşa, fără ca nimeni să vadă ori să ştie, şi să cer Celui puternic şi drept să-mi ia tot ce-am adunat fără noimă şi să-mi redea în schimb naivitatea de a crede că există iubiri de o viaţă, credinţa că eroii nu-s doar în poveşti, că cei buni o scot mereu la capăt. Şi înţelepciunea de a vedea dincolo de hainele scumpe şi maşina sidefată care mă aşteaptă… cum altfel…cuminte în parcare…