"Ca să-ajung pana la tine, i-am zis vantului:
- Da-mi mana
Si taraste-mă cu tine pana unde poti patrunde
Pana-n zarea-nsangerata unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cat mai degraba,
Haide, vantule, da-mi mana! ...
Ca sa ajung pana la tine i-am zis mortii:
-Mergi-nainte
Si coseste-mi fara mila tot ce-i viu
Si-mi tine calea...
Netezeste-mi muntii-n zare
Si umple-mi de cadavre valea
Dintre ea si mine-
Haide! Haide, moarte mergi-nainte!..." (I.Minulescu- Romanta fara muzica)
I-a legat tandru fularul la gat si i-a sarutat fruntea usor transpirata. (Era soare, dar avea dinti taiosi, iar vantul sufla a zapada...) I-a mangaiat obrazul brazdat de ani si de ascutisuri nedrepte, asa cum o facuse mereu. I-a zambit cald, iar el a sarutat pamantul cu ochii. Ii facea rau sa-i accepte gesturile, invatat sa sprijine cu umerii sai greutatile lumii intregi, dar incapabil sa alerge spre sine. Macar din cand in cand. Posesorul unei inimi de dat, strain, totusi de exercitiul propriei generozitati.
"Alegem trufas uneori, desi mintea ne ciocane in constiinta, iar inima inclina binisor balanta in celalalt sens. Vietile ne palpita de dorinta, tanjim destoinic la randuirea fericirii in straturi pufoase de suflet, dar ne lasam sufocati de mainile neputintei. Iubirea ne umfla sangele in vene, ganduri amestecate ne albesc noptile, dar piatra aruncata in sotronul vietii...cade cumva mereu in casuta gresita...Nu te teme, macar visele te lasa sa zbori oriunde!..."
Nu i-a mai spus, insa nimic din toate astea. Nu si-a mai putut dezlipi buzele pecetluite. L-a vazut pornind spre niciunde cu ochii licarind a deznadejde...
L-a lasat sa se intoarca pe campul de bataie, el...comandantul ostilor ratacite.
http://www.youtube.com/watch?v=WFoEeAs9jyw
- Da-mi mana
Si taraste-mă cu tine pana unde poti patrunde
Pana-n zarea-nsangerata unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cat mai degraba,
Haide, vantule, da-mi mana! ...
Ca sa ajung pana la tine i-am zis mortii:
-Mergi-nainte
Si coseste-mi fara mila tot ce-i viu
Si-mi tine calea...
Netezeste-mi muntii-n zare
Si umple-mi de cadavre valea
Dintre ea si mine-
Haide! Haide, moarte mergi-nainte!..." (I.Minulescu- Romanta fara muzica)
I-a legat tandru fularul la gat si i-a sarutat fruntea usor transpirata. (Era soare, dar avea dinti taiosi, iar vantul sufla a zapada...) I-a mangaiat obrazul brazdat de ani si de ascutisuri nedrepte, asa cum o facuse mereu. I-a zambit cald, iar el a sarutat pamantul cu ochii. Ii facea rau sa-i accepte gesturile, invatat sa sprijine cu umerii sai greutatile lumii intregi, dar incapabil sa alerge spre sine. Macar din cand in cand. Posesorul unei inimi de dat, strain, totusi de exercitiul propriei generozitati.
"Alegem trufas uneori, desi mintea ne ciocane in constiinta, iar inima inclina binisor balanta in celalalt sens. Vietile ne palpita de dorinta, tanjim destoinic la randuirea fericirii in straturi pufoase de suflet, dar ne lasam sufocati de mainile neputintei. Iubirea ne umfla sangele in vene, ganduri amestecate ne albesc noptile, dar piatra aruncata in sotronul vietii...cade cumva mereu in casuta gresita...Nu te teme, macar visele te lasa sa zbori oriunde!..."
Nu i-a mai spus, insa nimic din toate astea. Nu si-a mai putut dezlipi buzele pecetluite. L-a vazut pornind spre niciunde cu ochii licarind a deznadejde...
L-a lasat sa se intoarca pe campul de bataie, el...comandantul ostilor ratacite.
http://www.youtube.com/watch?v=WFoEeAs9jyw
