Ma joc de-a viata. Si de-a moartea. Ma joc zilnic innodand taceri si zbierete sfasietoare. Forte si slabiciuni femeiesti. Cu arcuri frumos lustruite, vanez viata, bat din picior si oblig destinul sa ma faca fericita.
Eu, "animalul ganditor", femeia prea realista sa spere, dar prea optimista sa n-o faca, renunt sa-mi mai ignor intelepciunea inimii si promit ca intr-o zi sa-mi calc pe mandrie si pe suflet si sa admit in fata lumii jupuite de alb si puritate ca iubirea nu-i asa rea, nu-i de lepadat si nu te face vulnerabil, mic si neputincios.
Promit sa otravesc neputinta de a mai vrea si sa accept inacceptabilul.
Sa daruiesc cupoane de penitenta celor cu inima sugrumata de furii si frici. Sa-i las pe ei sa se priveasca cu capul plecat in oglinda, iar eu sa stau dreapta in fata anilor si inimii mele...
Sa fiu prima intemnitata din cauza de necredinta si temere.
Sa-mi iert toate secundele in care mi-am sarbatorit suficienta, in care am ridicat statui lucitoare, dar false in cinstea ideei ca sunt indeajuns de buna.
Sa-mi incetinesc putin avanturile si ascutisurile vointei si sa ma las ridicata de jos si purtata pe brate. Ajutata, acceptata, adorata pentru arhitectura inimii mele. Nu-i rau ca macar din timp in timp sa fii cel salvat...
Acum, la inceput de an si de drum...vreau puterea sa „ caut un drum intre naivitatea de-a iubi totul si nenorocirea de-a nu iubi nimic”... Atat.
The Wallet Paranoia
Acum 13 ani
