Maktub...

...ma doare nefiinta ta
si nenascutu-ti ochi azi plange
si ma priveste dintr-un loc de unde
tacut-am noi candva...

Acum cand furia si frustrarea s-au risipit spre zari intunecate, cand doar o resemnare trista imi mai mangaie tamplele asudate, privesc totul cu alti ochi. Au fost, nu neg, zambete tampe pe chipul meu schimonosit a neintelegere, clipe de uimire, de regret ca am ascultat, ca am rotunjit ochii in fata posibilului imposibil, ca am ascutit mintea in ganduri sinucigase. Ca am dat aripi sufletului si i-am lasat zbaterile sa ma ravasesca.
Apoi, am zmucit innodarea oaselor mele si-am incercat sa tocesc ascutisul durerii… si am incercat sa uit. Si am uitat, dar doar "timpii morti", normele nemiloase si conventiile tandre. Am scos cu tarie din memorie clipele cand stergeam lacrimile amare de pe chipul meu. Tacerile nedrepte. Suspinele de dor. Atat.
Si-am decis sa-mi ingadui a pastra extazul inimii simtit cand citeam franturi ale timpului tau, sinceritatea cu care zambeam oricui pe strada dupa intalnirile cu tine, nerabdarea de a-ti atinge iar palmele cu degete reci, groaza plecarilor tale si rugaciunile care te intorceau mereu din drum...Am acceptat cu maturitate ca toate astea nu se pot uita!
Mi-am scormonit sufletul sfasiat si-am rugat mintea sa ma ajute acum. Sa-si ajute prietenul insangerat la pamant. Si a facut-o. Mi-a dat taria si luciditatea de-a intelege teribila calitate a unora de a se minti pe ei insisi, uimitoarea forta de a sustine, desi cu sufletul arcuit de singuratate, ca aici e mai bun decat acolo, ca sigurul castiga in fata incertitudinii, am inteles curajul lor de a-si sopti cu buze arse de durere ca iubesc cand niciun rest de fior nu-i mai atinge launtrul…teribila si crunta putere de a trambita ca n-a iubit vreodata inafara, desi sufletul i se prabuseste in abisuri de dor…si de durere..de iubire amara si fara sfarsit. Mintea mi-a deschis ochii si-am reusit sa vad fatarnicia altora de a crede ca prin a tine trupul sub control si viata sub papuc a semenului, reusim sa intram in vise din care de mult ni s-a sters urma…am reusit sa le pricep treptat, neputinta si slabiciunea de a crede ca atat timp cat doar visul celui de langa a luat-o razna, nu-i totul pierdut…
Am admis atunci ca nu “Te urasc!” ar trebui sa spun in final, ci "Multumesc!".
Multumesc pentru ca o vreme am imbatranit de fericire…impreuna , ca am zburat atat de sus fara sa ma mai tem si ma inclin fericita, cu recunostinta pentru caldura glasului, chiar de spunea si minciuni, pentru ca am invatat sa ma prabusesc aproape sinucigas in bratele tale, dar sa zambesc mereu fericita, pentru ca noapte de noapte m-ai invatat ce-i rabdarea smerita, pentru ca am invatat sa nu mai mint…sa nu ma mai mint, pentru ca incercand sa te pastrez langa mine am fost obligata sa raman frumoasa, desteapta, puternica.Vie!
Am consimtit atunci ca nu vorbele mele taioase ar vindeca, ci zambetul de compasiune in fata neputintei…
Ramane totusi regretul ca nu ai fost tu cel care sa imi anunti finalul, ca te-ai ascuns cu incapatanare, ca n-ai crezut in puterea femeii din mine. As fi udat pamantul cu lacrimile mele, as fi incalcat si uitat, neputincioasa toate regulile jocului, dar as fi inteles ca Invingatorul ia totul. Nu stiu sa mint, nu sunt farsor, n-as fi putut ascunde jalea sufletului meu. Dar as fi plecat ochii umila, ca sa nu te simti dator sa mai spui minciuni. Ori sa ramai un timp. As fi avut chiar curajul sa te conduc mandra si sa-ti spun ca…”nu se moare din asta” desi stiam ca sufletul meu zacea acum sfarsit. As fi inteles. Chiar tu spuneai ca zeii nu daruiesc victorii nemuncite. Ca nu exista noroc.
Te rog atat: inchipuieti ca am plecat departe, c-am disparut pe marea atat de mult visata si ca acum inot fericita…cu pestii si ca ma ascund de plasele si navoadele altor pescari …amatori… ori poate c-am murit… si nu ma chema niciodata. Plange-ma sau zguduie-te de rasete perfide, zambeste amar ori aplica exercitiul indiferentei.
Uita-ma in sufletul tau…
Lasa sa treaca timpul peste noi…Apoi hai sa rostim amandoi, de-acolo, din lumi diferite… “Maktub!”…