Constiinta de sine

                                                                                                 Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...

Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,

  Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele

Doar conştiinţa mişeliei mele.

(Camil Petrescu)

     Am nazuit totdeauna ca oamenii pot sa se schimbe. Ca au forta s-o faca, daca bunavointa le trece pragul, indrazneala e dusa pana la sange, iar lumina le da tarcoale. Am redus rapid la tacere vocile care incercau sa ma convinga taios (si argumentat) de utopia teoriei mele. Chiar si-n cele mai murdare ceasuri ale existentei, mazgalite binisor de minciuni si rautati, am scuturat mintea biciuita de indoieli si-am inceput, iar si iar cruciadele vietii mele. N-am vrut nicio clipa sa cred ca oamenii au sufletele amputate de boli grele ce-i fac sa aleaga haiducia perversa. N-am vrut sa aud ca pot fi atat de hamesiti, cat sa ucida cu  gheare rapanoase, adevarul si m-am incapatanat sa sper naiv in bine, in demnitate,  in cuvant. Am indraznit mereu sa cred ca lumea e facuta din mii de noi mai mici si ca iubirea adevarata, curata, dreapta, nu poate naste la randu-i decat iubire, nadejde si bine. Am strivit sub picior si gand stereotipiile otravite si indaratniciile de a vedea numai aici.

Desi treptat am invatat asemeni micului print ca daca te lasi imblanzit, risti sa si plangi un pic, mi-am zis ca nicio nedreptate cat de mare, nu-i rezista bunului simt, dreptatii, curajului. Si ca adevarul rece, nemilos, crud, e totusi salvator. Ca lucrul bine si sincer facut nu-ti poate darui decat vise implinite si bucurii nemasurate.

Recunosc cu umilinta ca ati avut dreptate si ca nedrept m-am dat zi de zi peste cap in cersul vicios al pacalelilor mele. Ca omului ii e greu sa se dezica de mandria necenzurata si de forta care te face sa vezi virtuti din neizbanzi. Ma plec si admit ca intr-o lume bolnava, curajul de a spune ce simti e o slabiciune, iar forta de a tine mereu spatele drept, naste suspiciune.

Si totusi, pentru ca n-am stiu si nu stiu sa mint, nu sunt farsor si nu stiu jongla mai multe mingi cu o singura mana, iar zambetele false m-au tradat totdeauna, am sa-mi joc sincer rolul de muritor usor naiv pe scena asta uneori splendida, alteori cruda, a lumii.

Campina sau...alba ca zapada

     Din cand in cand merita sa te faci pierdut in multime. Sentimentul libertatii are gust bun. Sambata m-am lasat luata prizoniera de marea de zapada. Trebuia sa ma imprietenesc cu iarna asta care altfel imi da batai de cap pe sosele. Pare de treaba, doar ca mi-a povestit despre raportul de forte.

Auzisem si eu ceva in sensul asta...

A fi sau a nu fi...tu

   "Tind spre exteriorizare oamenii care, in general, nu au ce sa exteriorizeze. Omul substantial este, in general, inhibitiv.”(L. Blaga)

    Totdeauna mi-au fost mai la indemana cuvintele creionate pe hartia alba decat vorbele rostite tare si apasat. M-am descurcat totdeuna binisor la crosetat cu condeiul propozitii si fraze, la brodat scenarii in minte, dar nu mi-a placut sa expun ideile mele subtiri ori marete in piete publice. Asta s-a lasat adesea cu o judecata aspra. Si-a mea, si-a altora. Motive diferite, desigur.

Nu cred ca aveam mai mult de 8 ani, dar stiu sigur ca de  ziua mamei preferam sa scriu mii de biletele pe care apoi, noaptea, cand ea, rapusa de oboseala de peste zi isi odihnea puterile, le lipeam pe toate obiectele pe care stiam ca a doua zi ea avea sa le mangaie cu atingerea ei. Asa stiam eu sa-mi arat pretuirea si sa-i spun "multumesc". Si n-am crezut o clipa ca asta ar putea conta mai putin. Primei iubiri din viata mea i-am urat bun venit, nu strigandu-mi fericirea pe strazi, nu luand-o de mana si urland "te iubesc" din toti rarunchii cum as fi simtit, ci prin misive atent ticluite in ore de nesomn. Prima deznadejde am maturat-o adanc intr-un colt de suflet, nu cu vorbe grele de ocara, nu cu bocet prelung si juraminte de razbunare, ci cu randuri multe, scrise cu furie, fara oprire parca si spalate de ploi sarate ale ochilor mei, in taina.

Nu stiu cine a sadit samanta asta in mine si m-a deprins cu linistea, cu ascultatul si vorbitul ...in sopta...despre mine. Nu stiu de ce am fost mereu convinsa ca fapta e mai puternica decat vorba si ca gestul facut e un semn mai adanc decat un cuvant spus, caci n-a fost mereu asa. N-am fost mereu tocmai un animal social si lesne am aflat ca oamenii n-au totdeauna timp sa incerce chei, sa deschida lacate, n-au rabdare sa separe graul de neghina si-si vad de drum. A tacea devine atunci pentru ei sinonim cu a nu avea ce spune. Ori, si mai rau, cu a  nu vrea sa-ti desclestezi falcile prea trufase pentru acest joc.

Ca o masinarie veche, sufletul meu greu a prins grai si-a deprins vorbitul. Greu s-a urnit. Greu a priceput ca e totusi mai sanatos pentru minte si pentru suflet sa arunci decat sa strangi gunoiul.Si-atunci a facut-o stangaci, ca pe-o treaba ceruta, dar de care nu esti pe deplin convins. Sa ne intelegem, discutiile profesionale mi-au facut mereu gura sa turuie fara emotii, dar discutiile cu zambet fals pe gura care totdeauna duc la o scormonire in treburile personale, asta da, ma scoate din fire. Si tac al naibii de mult.

Acum cand vremea importantei privirii lumii spre mine a apus de mult si-s mai atenta la ocheadele mele spre ea, stiu ca ochii ageri stiu vedea pana departe...in suflet. Si ca batutul cu pumnul in piept si urlatul cu mana paravan la gura despre cate ai tu de oferit lumii, nu e totdeauna solutia.

     "Recunoasterea nevoii de singuratate e o problema mai delicata. Socializarea si nevoia de colectiv stau in gena noastra umana si de aceea recunoasterea a ceva care paraseste tiparele prestabilite atrage dupa sine teama de ridicol. Ne e teama sa fim exclusi din randurile majoritatii, dar in acelasi timp ne dorim sa fim unici.

Unicitatea vine din sinceritatea pe care o avem fata de ceilalti, dar in speta, fata de noi insine. Iar in sinceritate se afla si nevoie de singuratate." (O. Paler)

Joc de rol

Ma vanezi. Noapte de noapte iti intinzi arcul, strunesti ascutisul sagetii si tragi. Uneori suieratul ei imi mangaie urechea si cade alaturi. Esti suparat atunci. Nu-ti place sa pierzi. Te incrunti putin, iti dregi apasat glasul si iti incordezi toti muschii...Fixezi din nou vergeaua de lemn, intinzi corda cu toata forta pe care ti-o da barbatia si tragi in nou. Nu mai ratezi. Zambesti satisfacut de reusita, iti asezi fulgerele ramase neatinse inapoi in teaca si-ti domolesti sudoarea de pe frunte.  Privesti tacut spre mine.

Cateodata dorinta te doboara, si nu rabzi sa nu vii sa-ti vezi prada, inmuiata in balta de sange. Si sufletul nu te rabda sa nu-ti oferi sarutul -parinteste-pe frunte.Ochii mei, scaldati iar de apa mortii, nu-ti pot sustine privirea trufasa.

Alteori nu te mai obosesti si, cu lehamitea vanatorului invatat cu victoria, iti vezi de drum. Al tau. Mereu cumva paralel cu al meu.

Ne-am invatat cu vanarea asta...de vant. Si tu, si eu. Si fiecare isi stie si-si joaca cu sfantenie, rolul.

Si azi, ca si maine.

Bun venit, 2010!

      De la o vreme incoace am permanent  senzatia ca timpul se comprima teribil, asa ca o poza uriasa compusa din mii de pixeli inghesuti in aparatul de fotografiat. Cu maini usor obosite adun de prin casa globurile asezate strategic mai ieri, ca sa-i ghideze Mosului drumul. A venit, a rontait pe furis un colt de cozonac ( framantat vartos anul asta de bratele mele), s-a imbujorat putin in obrajii batrani, jenat de indrazneala-i sau poate doar de la caldura din camin, si a zbughit-o. A lasat in urma, nu daruri invelite in foi colorate si funde rosii, ci sufletele tremurand de emotie ca a venit iarasi Craciunul si uite, si anul asta ne-a gasit sanatosi si pe toti aproape.

Acum, infasor dupa brat sirul de becutele rosii din fereastra si cu fiecare rotocol dat umarului, imi pun o dorinta pentru fragedul an. Uimita ca un copil pe care parintii au venit prea repede sa-l ia de la joaca, ma intreb si il intreb nedumerita cand a ajuns aici? Nici nu am sfarsit lista cu lucruri de facut, vise de implinit, iubire de dat din anul trecut si deja un altul s-a instalat in viata-mi! Parca ieri tapetam cu promisiuni si angajamente pe raposatul an 2009, faceam juraminte si desenam harti pentru un destin cu iz de-ndestulare, iar plamanii imi tremurau de strigatul fericirii dorite pe strazi.
Azi, ma dezmeticesc dupa o saptamana lunga si plina, dar cu certitudine minunata.
La inceput de vacanta stiam sigur ce vreau: liniste multa, dar si zdranganit de clopotei, rasete si vibratii ale corzii sensibile;
zapada, dar si soare sa ma strapunga, frig sa mi se lipeasca narile si sa-mi curat plamanii, dar si caldurica si parfum de portocale, bunatati felurite servite din palma, dar si grija la caloriile infulecate; prieteni aproape, dar si secunde cu mine si ganduri departe; eram, desigur, foarte decisa in dorintele mele:)

    Ce-a iesit,  acum cand pot sa desenez cu stele norocoase linia de finis? Cand intoasa acasa raman uitata cu ochii lipiti de pozele care imi zic ca da, am fost fericita atunci?
Pai, a iesi ecuatia asta: drum lung, muzica multa, oameni dragi alaturi, balaceala fierbinte printre calcare reci, pahare rasfatate cu felii de lamaie, ingerasi in zapada si bujori de fericire in obraji, un izvor al minunilor in palmele noastre si-un altul nascut in suflete, brazi garboviti de zapada, rasete, iar balaceala si dulce leneveala, pahare facute tandari parca in ciuda lui 2009 ca el se duce, iar noi ramanem sa ne implinim visele ramase corigente; frig, dar soare totusi.
    Luata pe sus de valul noptii si cu traierea frenetica a clipei mereu grabite, am uitat la predarea stafetei dintre ani de sarutul sub vascul norocos, de fundita rosie obligatorie, aducatoate de tresariri in inima, si de lista cu dorinte pentru anul cel nou.
Daca o fac acum in gand si in suflet, se pune?

Carla Bruni - Quelqu'un m'a dit

"Il vous aime, c'est secret, ne lui dites pas que je vous l'ai dit..."
Tu vois quelqu'un qui m'a dit que tu m'aimais encore...

Un strop de magie

Cînd dulci colinde cad
Simţim nevoia vie
De-o casă, de un brad
Şi de copilărie.


Afară-i iarnă grea
Ninsoarea e albastră
Iar noi ne vom juca
De-a toată viaţa noastră.

Pe geamuri mîini de sloi
Îşi ţes în gheaţă ia
Noi ne jucăm de-a noi
Şi de-a copilăria.

Ninsori pe care bat
Şi focul mai tresare
Şi am adus un brad
Şi i-am cerut iertare.


Copii, copii frumoşi,
Prefaceţi-vă bine,
Că-l aşteptaţi pe Moş
Şi credeţi că şi vine.

Hai, Moşule, apari
Să-ţi cante vechiul nume
Copii cu ochii mari
Privind în altă lume.

 Se arată timpul cînd
Din epoca săracă
Un om pe Moş jucînd
Devine ce se joacă. (A. Paunescu)

   Anii mi-au fost mereu pantecosi, cu zile umplute pana la refuz, cu oameni si fapte ce mereu se-mbulzeau sa prinda loc in fata. Amoruri adolescentine ori zvelte, trufase si mature mi-au sagetat din cand in cand orele si viata si m-au invatat sa spun rugaciuni.

Am nadusit totdeauna simtitor din singurul motiv ce m-a tinut mereu dreapta: de a nu ma lasa mai prejos. In (probabil superficiale) aspecte ale vietii, am exagerat in mod voit doar pentru ca regulile auto-impuse mi-o cereau. M-am vrut mereu constiincioasa, meticuloasa si exigenta doar pentru a ma aseza alaturi de cei pe care mintea ii asezase pe aurite piedestaluri. Umar la umar apoi, aveam sa descopar dedesubturi mai putin profunde si adevaruri mult mai dureroase. N-am judecat, am cautat doar alte zone unde sa-mi aflu rostul. Am fugit de chingile neputintei si m-am incapatanat sa ridic, piatra cu piatra altare de speranta si promisiuni catre mine.
     Timpul, mereu intreg si rotund, a ajuns azi iarasi in halta povestilor care misca inimi, a zapezii sclipind in razele de luna si-a luminii.
Sunt acasa si asta-mi da ragazul acum sa ma opresc putin. Sa accept ca in mine traisc deopotriva  suferinta si
bucuria, furia, gelozia, invidia, dar si placerea si incantarea. Ca si eu, am gustat din tot ce-i omenesc posibil... Ca de unele m-am scuturat si primenit, cu altele am invatat sa vietuiesc. Le dau uneori drumul pe strazi, dar am mereu grija sa le bag la timp la culcare.

Azi nu ma mai grabesc nicaieri. O vreme macar pun lacat la poarta si savurez Craciunul care, la mine,  a avut mereu parfum de scortisoara, de rom si de portocale. De cozonaci si lapte cu caimac. De cafea. De lacrimi de brad si de rasete de copil.

    Cumva, prin toate ceturile pamantului, Craciunul meu a avut mereu un strop de magie.

I Wish You Love

o, yes i do...

Mie imi place sa joc...acasa!

“De Romania nu ma pot satura,

pentru ca Romania face parte din destinul meu”. (Octavian Paler)

Prima oara am iesit din tara in '91. Aveam 15 ani si mergeam la un schimb de experienta intr- o scoala din Elvetia. Fireste ca totul era fascinat si teribil de...colorat pentru niste ochi invatati sa vada permanent bicolor...in alb si negru.

Dar, daca atunci am vazut si savurat prima oara o cafenea si-o librarie adevarate, daca am inteles cum e sa vezi un film intr-un cinematograf civilizat si ce inseamna o biblioteca, tot atunci am simtit prima data ce inseamna sa fii respins doar pentru ca vii dintr-un spatiu complet necunoscut si nesigur. Atunci am vazut cum zambetele generoase de adolesenti se ghebosesc neputincios cand afla cine esti si de unde vii. Si-am simtit atunci gustul nedreptatii. Si al neputintei de a urla ca eu, tot eu sunt, ca bunul simt si caracterul n-au nimic de-a face cu nationalitatea. N-am putut, varsta mi-a inclestat maxilarele, iar rautatea gratuita a arcut doar spancenele.

De-atunci ma gandesc mereu daca e dreapta judecata altora despre romani, daca e justa eticheta pusa si daca e firesc sa se simta nesiguri inconjurati de necistea si ura unora dintre ai nostri.

M-a infiorat, desigur totdeauna mentalitatea resemnata potrivit careia asta ne e soarta si n-avem cum a ne impotrivi, lehamitea celor inca proaspeti la minte si la suflet si rapiditatea cu care se pliaza raului, m-a durut avantul cu care cei destoinici isi cauta linistea prin tari mai asezate. M-au ingrijorat mereu neputinta si petele de pe constiinta unora si-am plans adesea ca exista atata lume si-asa putini oameni...Ma dezgusta, fireste aroganta posesorilor de masini scumpe ce fac cristiane pe sosele si-si arata marinimia pe la colt de stada c-o bancnota aruncata prin fereastra, copiilor cu maneci suflecate de nenoroc.

Nu-mi place promovarea excesiva a falselor modele, nici ca ne ajustam nasul si ne umflam sanii, dar ca uitam sa cioplim rautatea ce ne intuneca uneori privirea. Nu inteleg de fel umflatul inutil in pene si convingerea ca suntem inceputul si sfarsitul lumii, mijlocul universului chiar, ca inteligenta geme in noi, dar nu stim nici propriile vieti sa ni le organizam. Nu pricep de unde grija pentru capra vecinului cand a noastra zbiara de foame in grajd.

Si totusi...nimic nu se compara cu dulceata bunicii pe felia cu unt sau cu zacusca mamei. Niciun parc din lume n-a avut parfumul gradinii cu rosii pantecoase si ardei tavnosi a bunicului. Nicio vara, oricat de departe si de exotica ar fi fost, n-a avut bujorii din obrajii plajei din Vama, nici gustul de porumb perpelit in foc, nici cirese oachese la urechi.

Craciunul n-a fost nicaieri mai tandru ca acasa...bratele mele impiedicandu-le pe ale bunicii care framanta coca docila de cozonac, mirosul de brad si coaja de portocala, lemnele trosninde din camin si copiii nerabdatori pe la ferestre: ne dati ori nu ne dati?

Tihna am simtit-o doar intinsa pe iarba din curtea casei, cu mainile sub cap si cu ochii atintiti spre cer, iar cu Dumnezeu aici am avut prima confruntare.

Pentru ca patul si somnul meu sa fie (aparent) mai moi si incarcate de vise pufoase, gandurile m-au sfredelit cateodata cu intrebari de tipul...de ce sa nu incerc dincolo? pentru ce-as mai incerca -iar si iar- aici?, dar dimineata inima imi arata din nou calea si stia sa-mi spuna ca pentru a atinge cerul, am nevoie de radacini. Si ele imi sunt aici.

M-a incantat sa vad azi ca Protv-ul a putut promova, chiar daca si numai pentru o zi, si alt fel de romani. Adevarati. Modele. Ioan Holender, Silviu Purcarete, Margit Serban, Sanda Weigl, Radu Teodorescu,Razvan Olosu...romani care au crezut atunci cand altii cantau deja prohoade si plecau genunchii.

Pentru unii ca ei am invatat sa-mi port nationalitatea cu mandrie si sa nu mai rosesc in locul altora. Sa privesc patrunzator in ochii suspiciosi de strain si sa arat de ce sunt eu in stare.

Restul e tacere!

GHEORGHE DINICA - Si daca

restul e tacere....