Rasturnare de forte

" Sunteti trista." "Nu sunt." "V-am vazut cand vorbeati la telefon. Aveati vocea soptita si pareati trista. Si v-am vazut ochii." " Esti copil, sunt doar obosita"....si chiar era doar un copil cel care imi adresa intrebarile. Eram surprinsa de spiritul lui de observatie. N-as fi zis ca un pusti de nici 15 ani poate fi atent la reactiile si starile unui adult de care oricum prapastii uriase parea sa-l desparta. Si-am cazut pe ganduri si mi-am tot zis daca varsta are vreo legatura, cat de mica, cu atentia, afectiunea, grija. M-am tot gandit daca noi, "cei mari", mai avem timp de astfel de sesizari. Daca morisca asta uriasa in care ne taram existentele ne mai permite sa-i privim pe ceilalti. Sa simtim tristetea sau fericirea din glasul sau sufletul lor. Daca nu-i privim doar ca pe niste papusi cu care interactionam nevoiti, vezi doamne, sa ne intregram grupului. Si vream sa fim mereu deasupra lor, deasupra lumii.
M-am simtit o clipa mica. Foarte mica. Eu, adultul, profesorul si teoretic modelui celui inca in formare, a trebuit sa recunosc in fata-mi ca am avut orgoliul, lasitatea de a nu recunoaste ce simt. Am mintit, o data in plus, convinsa de ideea prosteasca, dar construita in ani multi , ca nu e in regula sa te arati slab, neputinios ori cazut la pamant. Niciodata. Nimanui.Pentru cateva minute, el, copilul devenise adult si intindea o mana, arata ca vede si ca ii pasa, iar eu, maturul nematurizat, am preferat sa-mi joc rolul, jignita de rasturnarea de forte.