Discutia devenea morbida de-a dreptul... cu zambetul pe buze fiecare vorbea despre modul in care s-ar sinucide daca vreun motiv solid i-ar taia calea la un moment dat. Sau viata. Ce ar alege spre linistea deplina? Definitiva?...Am tacut mult, mi se parea vinovata fie chiar si doar atingerea subiectului. Apoi, in linistea asurzitoare a inimii mele, am ascutit mintea in ganduri dureroase si-am taiat adanc in mine. Raspunsul a tasnit si mi-a izbit nemilos alcatuirea: insasi faptul ca traiesc cu indarjire viata-mi...e o forma de sinucidere...treceri abrupte de la agonie la extaz, sangerarea pana la limitele fiintei si izbirea violenta de adevaruri ucigatoare, apoi ridicarea din praf. Exercitiu grotesc, dar zilnic.
Nu pot sa aud lama cutitului suierand ascutit pe venele mele, dar stiu sa-mi clocotesc sangele la temperaturi aproape letale...
N-am forta de a ma cufunda in adancurile apelor ori de a-mi sfarama trupul firav de asfalturile reci, dar am invatat cu mult timp in urma gustul abisurilor fara sfarsit si putinta de a-mi face inima tandari in dureri fara margini. Si iubiri fara noroc. Stiu sa car poveri apasatoare pe umerii goi in urcarile mele de Sisif umil.
Nu inghit hapuri ori cianuri sperand la tamaduiri vesnice, dar accept adevaruri mintite venite in pocaluri de argint si vise in rame amagitoare...cu zambetul pe buze.
Cunosc mai bine ca oricine aroma intepatoare a distrugerii. A autodistrugerii. A auto-iluzionarii, a purtarii de valuri, precum Ofelia...Fara oprire. Fara liman.
Stiu sa sfartec fara mila si fara regret orice nazuinta nascuta din cenusa inimii infrante. Ma incapatanez sa ma arunc iar si iar in valurile vietii si sa stau cu mana intinsa la portile fericirii!
Pun pariu ca n-aveti curajul lasitatii mele...
Construiesc pancarte si le pun la ferestre:
" Dau lasitatea sinuciderii mele pe curajul vietii voastre! Voluntari?..."
