La pas, nu-l mai vazusem de mult...
Nevoia de a face oaresce analize medicale, m-a facut sa raman azi acasa. Tare ciudat a fost sa vad orasul in forfota lui de-acum stiuta de sarbatori, ziua-miaza mare, vorba marelui sugubat. Ma uitam la oameni si cladiri cum se uita pruncii la hipopotamul de la zoo...wooow, uite ce a mai aparut aici... Ce staniu mi se parea sa umblu pe strazi cu soarele alaturi !
Duduia de la receptia clinicii unde aveam sa ajung, m-a interpelat imediat ce-am intrat : « Dvs ? » Inghetata de gerul de-afara, cu mana in soldul dureros, ii raspund ce vant ma aduce pe-acolo. Nu mai m-a mirat lipsa ei de considerare... « Aveti bon ? De-ala mic de la medicu’ de familie. » « N-am » « Aaaa, pai atunci poftiti dvs la usa astalalta, unde tre’ sa platiti. »
Mda, fac analiza, platesc bombanind in gand medicul de familie unde trebuie sa stai cu orele sa iei o biata trimitere sau sa te ploconesti simtitor daca vrei sa iei fata babutelor de la usa sau sa suni tu binisor inainte cu multe zile ...ca « d-na, e plecata, are sedinte pe la ploiesti » Superb !... In fine, rezolv si plec nu inainte de a afla ca rezultatele vin in 5 zile « lucratoare d’nsoara, ca doar nu sunteti singura care vrea repede ! » Ma rog, i-as fi zis ca-s doamna de ceva vreme, dar am decis sa nu-i curm autoritatea si asa fragila, de-acolo din fata pacientilor care numai de tavna ei n-aveau chef. Ies si respir aerul rece si fara sa-mi dau seama de ce, zambesc... Desenez semicercuri largi pe chipul meu...Ma simt de parca am scapat acum dintr-o strasnica stransoare si in sfarsit pot sa respir sanatos. Si respir... imi muncesc voiniceste pieptul sa primesc cat mai mult!...
Ce ciudat, in ritmul ametitor al intamplarilor mele, uitasem cum e acasa...in oras...pe lumina. Sa vezi oameni care te saluta si-si vad de ale lor nedumeriti si ei sa te afle hai-hui pe strazi la ora aceea, sa tii isonul tocurilor tale pe cimentul trotoarelor, sa mergi – stranie bucurie, poate, dar de-o vreme incoace, picioarele mele stiu doar cum se penduleaza intre frana-ambreaj si acceleratie si mai putin balansul stang-drept-stangul... sau viceversa...
Desi urechile imi devenisera rosii si dureroase, desi nu eram deloc in cea mai buna forma, nu m-am putut opri din mers, din privitul pofticios...chipuri, oameni, vieti.
Unde ne duce alergarea asta ? Ne grabim zilnic spre ceva nestiut, banuit mai bun, dorit cu indarjire, dar care robotizeaza, impietreste inimi, perverteste minti, coloreaza limbaj, amorteste genunchii. Secatuieste de viata, extirpa bunatatea si zambetele de pe chip. Indarjeste. Inclesteaza. Atrofiaza. Ucide.
Vreau taria de a ma opri la timp ! Stiu ca merit mai mult...
The Wallet Paranoia
Acum 12 ani
