Cum la meteo au anuntat ca ultima zi frumoasa de toamna pe cea de azi, m-am inarmat cu aparatul foto, fularul la gat, sapca pe cap si zambete pe chip si-am iesit la plimbare. Nu foarte departe de Campina, mai sus de Breaza mai exact, undeva in stanga DN1-ului, e un satuc rupt parca de restul lumii : Talea. Nu stiu daca numele spune ceva, e oricum mai putin cunoscut decat Cornu, Telega sau Brebu unde e deja plin de fite si fitosi care si-au ridicat o viluta...asa cum i-a lasat imaginatia sau zgarcenia s-o faca ( Asta e o alta discutie, despre cum cei grosi la buzunar sunt subtiri la obraz si habar n-au ce inseamna de fapt ideea de casa pe pamant , iar cei care viseaza casute mici si cochete, cu muscate la ferestre, impart inca intimitatea cu vecinul de sus sau de jos). Revin la satucul unde m-am ascuns cateva ore si-am respirat linistea cu toti porii mei. Cald afara, aproape nefiresc pentru o zi de sfarsit de noiembrie si multa pace in jur. Era atata tihna si asezare in locul acela, incat ma simteam cumva vinovata de fosnetul pe care il scoteau pasii mei prin covorul de frunze de-acum moarte ! Cateva batranele sporovaiau soptit pe drumul de intoarcere de la biserica, un cioban ce-si strunea mioarele departe de drum...nimic grav, nimic ostil sau ostentativ. Fara zorzoane de prost gust. Padurea era inca vie...zada facea ape in urcusul meu spre varful dealurilor, devenind cand galbuie ca puful, cand rosie ca focul. As fi ramas acolo poate, daca hamaitul unui dulau nu mi-ar fi dat de veste ca locul meu nu-i acolo. Ca am venit, mi-au acceptat curiozitatea si bucuria savurarii parfumului de rai, dar e timpul sa-mi vad de drumul spre lumea mea...
Cu dragostea de mana, am haladuit o secunda prin gradina raiului ! Iata !
