Pe mine, ma, m

Am obosit ! Da ! Si-am hotarat : vreau vacanta! De la scoala si din agitatia vietii mele!
Vreau mult somn si timp sa fac tot ce imi dicteaza creierul si sufletul. Vreau carti multe pe care sa le asortez cu starile mele, dar si cu o cafea fierbinte cu lapte si miere. Cu biscuiti tolaniti in castronele vesele si patura trasa peste genunchi. Vreau randuri care sa ma adanceasca in ganduri si sa ma rupa brutal, dar definitiv de exterior.
E adevarat simti oaresce satisfactie cand realizezi ca si azi ai dumirit mintile fragede ale copiilor, ca ai netezit ridurile de pe fruntile lor incruntate, ca i-ai ajutat sa iasa la lumina. E placut sentimentul trait cand vezi ca au facut ordine in prea multele feluri de cuvinte sau de propozitii dintr-o fraza, ca pricep scheme complicate si ca apoi, cu ochi mari si senini, afirma incantati....
« Ahaaa, acum intelegem ca principala e propozitia aia mare si puternica, stapana tuturor, pe cand subordonata, de vreme ce e subordonata...trebuie musai sa stea smerita sub papucul celei dintai » Da, recunosc, e fascinant si sunt si zile de-astea cand iti vine sa-ti strigi bucuria pe strazi !
Dar acum, am obosit. Si ma gandeam ca din 24 cate ore are ziua...12 sunt pe drum si 8 le dorm ca sa fac fata. Ce-mi mai ramane dintr-o zi ? 4 ore in care alerg asa bezmetica dintr-o parte in alta incercand sa lungesc timpul, incat cad rapusa mereu. E clar, am nevoie de o viata normala...de timp sa-mi rontai paginile cartii in tihna, sa-mi lipesc toate scoicile adunate in ani de plimbari pe ghivece modelate cu mana mea si-apoi, sa plantez muscate inflacarate pentru ferestrele casutei din visele mele.
Am nevoie de timp cu mine...sa ne sfatuim, sa ne certam, sa tragem concluzii. E un exercitiu care imi lipseste si pe care il practicam candva...
N-am voie sa devin un robot ! N-am dreptul sa-mi calc in picioare sufletul ! Si-am sa ma opresc. Am sa trag aer in piept, am sa adun lacrimi cu mana si-am sa merg inainte...privind mai atent la mine...