sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Vorbeste cu ea

Care sunt limitele ratiunii? Ale rabdarii? Ale dragostei? Cine stabileste ce inseamna moral, etic, de-ajuns?
Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa asteptam fara sa dorim macar o urma de confirmare? O zi? Un an? Toata viata? Cata vreme trebuie sa crosetam povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul visat sa fii deja gata stors de la atata asteptare? Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp se umple durerea…cu nimicuri? Dar regretul? Cand ai constiinta caderii? A esecului?

Intrebari ca astea zac cu miile in mintea si alcatuirea asta stranie a mea si doar atunci cand ma impiedic de praguri neprietenoase imi ingadui ragazul sa le ascult si sa le caut raspunsuri.
Si, mai exista popasuri pe care le fac voit, pentru ca-mi sunt pansament si leacuri in zbaterile care uneori îmi scamoseaza viata. Se-ntâmpla adesea sa las la intratea in mine toate mastile frumos colorate, toate hainele atent alese si sa traversez noaptea cu ochii larg deschişi spre lumea inspaimantator de frumoasa a cartilor si-a filmelor. Sunt de-o lacomie remarcabila, le devorez fara mila. Filmele sunt un viciu senzual, ramas de pe vremea casetelor video, cand infulecam pofticios zeci, unele bune pentru moment, altele de luat alaturi pentru viata.
Ca si cu cartile, filmele mele nu sunt alese dupa cronicile revistelor de specialitate, ci mai degraba dupa forul meu interior. Dupa cum am stiut sa zambesc la un moment dat sau cum am invatat sa ingenunchez, dupa nevoi acute al sufletului sau trebuintele mintii mele, dar stiu ca exista unele pe care le-as căra si-n mormânt cu mine si le-as vedea de mii de ori, asa ca sa mor si sa revin la viata de plăcere după aceea.
Azi mi-am permis reintalnirea cu Almoldovar. Pedro Almoldovar. Il iubesc pur si simplu pentru arhitectura mintii lui! De fapt, cred ca ma atrag mai tare filmele europene decat cele americane, desi recunosc si-ntre cele din urma destule foarte bune. Mi-a fost tare bun la inima Vorbeste cu ea (Hable con ella), pentru ca nu e o poveste, e o radiografie a sufletelor, nu sunt personaje care joaca, sunt oameni cu frici si indrazneli, cu singuratati care dor ingrozitor, cu iubiri avute sau inventate. Un film care nu e nou, dar e teribil de bun, care trebuie vazut, nu pentru nenumăratele premii obţinute, ci pentru forţa lui de a pansa suflete care inca mai cred din toţi rărunchii. Un indemn. O staruita, ca sa nu fie apoi prea tarziu. Un film după care ramai cu gura căscata prosteşte si începi sa înnozi si sa deznozi la întrebări… Si sa-ti spui, aşa ca personajul din film, …"Bine, bine, stiu ca e nevinovat... Da', nevinovat de ce?". E oare posibil sa fii nevinovat de iubire? Un film despre miracole pe care mintea si logica nu le pot dezlega, despre dragoste dincolo de aici si acum, despre viata din moarte, despre destin si despre asumare.
E un film ce nu merita povestit, ci trăit halucinant, cu fiecare secunda.

Sunt multe filme care mi-au oferit nemuriri sub chipuri diverse, dar sunt câteva in care as putea sa mă prefac, după moarte, după viata, după dragoste…