"Marea iubire a lui Sebastian"

Noapte friguroasa de noiembrie. Aburi grosi ies din sufletele infirbantate de iubiri avute. Si pierdute. Retraite acum prin ochii lor, ale fiintelor firave de pe scena. Da, am avut in seara asta o intalnire de taina. Nu spuneti, va rog, nimanui, dar am fost sa ma vad cu Sebastian. Cum care?!Mihail... steaua fara nume si jocul de-a vacanta. S-a incapatanat sa mi-o prezinte pe Leni Caler si in delicatetea si nobletea lui, sa-mi spuna ca, desi frivola, orgolioasa si nepriceputa in ale iubirii, era "superba...". I-am privit jocul pe scena, l-am lasat sa se amageasca si i-am zambit intruna tamp. Stiam despre ce vorbeste. "Jocul meu in dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fara sens - si totusi nu-mi pot impune o data pentru totdeauna o definitiva renuntare. Stiu ca nu duce la nimic, ca nu poate duce la nimic, ca totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodamint - si totusi de fiecare data ma imbarc in aceeasi ridicola farsa, cu nu stiu ce amestec de impostura si buna credinta, ca si cum ar fi o incercare pe care o fac pentru prima oara. E greu sa fii un om sfirsit - si sa accepti cu seriozitate acest fapt. Ce e mai de neiertat in cazul meu este ca antrenez in situatii atit de false fiinte care n-au nici o vina, decit aceea de a ma cunoaste... Dupa amiaza de azi a fost asa de penibila, ca mi-e sila de mine..." Si-a aprins o tigara, a schimbat pe Mozart cu Nat King Cole si mi-a zis sa bem un vin vechi, asa, pana uitam ca maine trebuie s-o luam de la capat. Si ca asteapta sa se sfarseasca razboiul... "si pe urma? Ce voi astepta pe urma? (...) Vorbesc, vad, ascult, raspund, ma mir, aprob - si dincolo de toata aceasta agitatie de suprafata sint si ramin mereu singur cu irevocabila mea soarta." Il priveam si ma intrebam fara curajul de-a-mi rosti gandurile, despre ce razboi vorbeste omul asta din fata mea?! Si de ce mi se pare atat de clar ca am luptat si eu pe frontul asta?! Ca lupt...
Leni zambea si ea vazandu-l si ii spunea intruna ca-i copil, ca e naiv si ca e prea complicat ca sa-l intaleaga, ea, care e atat de simpla... As fi vrut s-o scutur zdravan si sa-i deschid ochii, sa vada ce om teribil o iubeste si-ar da lumea toata pentru ea. S-o fac sa priceapa ca e acum sau niciodata. Ca o sa sfarseasca singura, desi adulata de toti din jur, trista si neiubita. Glasul meu insa nu trecea dincolo de linistea ascutita din jur. Si gesturile mele, ramaneau acolo, inchise ermetic in sufletul care se zvarcolea in neputinta acum.
El, insa a inteles intentia mea. A suras sfasietor si-a concis:"Nu pricepe nimic si - cu cea mai buna dreptate - asteapta ca acest prea lung joc sa ia sfirsit. Dar pentru mine nu exista decit un sfirsit. Unul singur".
Am inteles. Am acceptat ca exista razboaie pe care le pierzi. Am lasat lacrimile sa danseze pe obrajii truditi. Mi-am infasurat trupul de-acum resemnat in haina groasa, am invartit fularul la gat si-am iesit. Era destul. Mai multa poveste n-am putut. Era destula realitate cat s-o striveasca.
I-am lasat in sala goala sa-si culeaga nostalgiile din par...sa le-mpleteasca si sa le arunce departe, ca nimeni vreodata sa le mai simta gustul ori parfumul...


PS : Intalnire stabilita de doamna Rodica Mandache si de Marius Manole, inspirati de jurnalul actritei Leni Caler, "marea iubire a lui Sebastian"...