Lumea de sus...

... parca toate culorile din lume s-au terminat si n-a ramas decat un gri cafeniu, ca in fotografiile vechi, nuanta se cheama sepia, nu stiu exact de ce ii spune asa, dar acum nu ma mai intreb; unele lucruri nu sunt facute pentru a fi cunoscute ... Din nou ceata, parca merg prin nori ...si nu e la propriu… imi vine in minte olandezul zburator, care nu era om, ci vapor, si nu zbura, ci ... nu se stie exact ce facea, era doar un vas fantoma, poate inota, poate se strecura printre moleculele lumii asteia, in distanta imensa dintre nuclee si electroni, oare ce-as face daca dincolo de ferestrele astea de la etajul 1 as vedea vasul fantoma trecand cu toate panzele umflate, pustiu si colorat in sepia ?...
Nu m-am prostit, e doar sfarsitul unei saptamani destul de anoste, si mi-e dor de lumea de sus. Nu ti-am povestit niciodata despre lumea de sus, n-am avut cand, n-a fost vreme pentru atatea lucruri, poate o sa fie, poate ca nu, oricum, nici nu stiu daca lucrurile neintamplate nu sunt uneori mai importante in marea schema a lucrurilor decat cele intamplate ... Lumea mea de sus e inauntrul meu, acolo unde pot sa fac oricand ploaie sau vreme frumoasa, sau din toate cate un pic, pot sa fac curcubee si uragane, mari si deserturi si orase cu stradute inguste si cu case cu acoperisuri tuguiate. Am cetati si campii, am si un ocean mare de tot, pe care o sa-l traversez odata, si mai am o casa pe plaja, din lemn de corabie pe care l-am gasit dupa o noapte destul de furtunoasa; cam scartaie, mai ales cand bate vantul, si uneori ma gandesc ca vrea sa se intoarca in mare, dar miroase a sare si a alge, si cand dorm acolo, de sub perna parca se aud valuri si tot felul de sunete care cred ca sunt limba delfinilor...
Aici, pot inca sa innod maci si albastrele in coronite de speranta si apoi, cocotata in cel mai inalt copac din univers, sa le arunc in vant pentru zane bune care stiu, fara sa le spun…tot ce vreau.
Cand lumea asta - pe care o numesc "de jos", nu prea stiu de ce, poate doar pentru ca pare mica si indepartata cand sunt dincolo, cand lumea de jos e plicticoasa si neinteresanta, sau cand mi-e dor sa inalt zmeie sau sa ma joc cu pestele de coral care controleaza vremea, atunci plec acolo, si dintr-o data apar culori si mirosuri, orasele si padurile mele, si tot felul de trecatori ciudati, dintre care unii cred ca locuiesc acolo, mai trebuie doar sa-i cunosc. Cei trei magi de la Rasarit cutreiera inca si-mi povestesc ce-au descoperit, printul fericit si Nichita si Lorelei, oameni din carti si din anii ce mi-au trecut, pot sa-i chem pe toti si sa fac lumi in jurul lor, si cand ma plictisesc - o sa-ti spun o taina - pot chiar sa si zbor. Am invatat intr-o noapte, a fost destul de greu, locuiam atunci intr-un copac mare si batran, pe o coasta de deal, si am inceput sa fac cercuri greoaie in jurul lui, trebuia sa fiu foarte concentrata, pentru ca incepeam sa ma prabusesc imediat ce incercam sa ma gandesc la altceva, a fost obositor, dar pana la urma am inceput sa ma obisnuiesc, si atunci am inceput sa fac cercuri din ce in ce mai mari, si pana la urma mi-am luat inima in dinti si am plecat mai departe, catre orasul de la poalele dealului. Dimineata ma dureau umerii si m-am sculat tare obosita, dar imi aduc aminte si acum fiecare clipa din noaptea aia, fiecare tresarire, iar acum, acolo, in lumea de sus, cand ma plictisesc de umblat, uneori zbor si ma intrec cu pescarusii...
Nu stiu de ce iti scriu toate astea. Poate pentru ca nu mai vreau sa scriu despre lumea asta de jos, care e la fel de anosta ca in oricare din zilele celelalte si in care nici azi nu s-a intamplat nimic. Ma gandesc la tine, beau ceai si nisipul scartaie sub picioarele balansoarului, stau in casa de pe plaja, zambesc un pic, fara motiv si fara destinatie, usor trista, usor impacata…si mi-e dor.