joi, 16 iulie 2009

Privind spre inauntru...

Si daca vântul vremii pe coclaur
Le-o spulbera, cu mine, catre vis,
Spuneti asa... ca lumea mea de aur
Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.
(Serghei Esenin - Prezicere)

Ani la rand- incolonati ca niste soldatei teribil de seriosi- am ciocanit cu fruntea asudata de marea fereastra a lumii cerand, implorand momente de liniste si echilibru. De impacare cu lumea si cu mine. De pace cu mine, in mine. Am obligat Inaltul sa-mi traseze linia de plutire. Inutil!
Am facut atunci un exercitiu necesar: cunoasterea de sine. Mi-am tapetat inauntrul cu oglinzi uriase si-am facut apoi un pas in spate. M-am desprins. M-am disecat si analizat cu atentia si rabdarea unui chirurg priceput. Taios si obiectiv. Rece. Cum e alcatuita alcatuirea asta stranie?! M-am invartit in juru-mi cu degetele adanc infipte in obraz si, in final, am cascat ochi exoftalmici si-am strigat ascutit ca pentru altul: Ce utopie! In inocenta mintii de copil, credeam ca egalarea perfecta a talgerelor balantei imi va aduce multumirea de sine. Cu sinele.
Am priceput cu greu ca doar tumultul si clocotul din vine ma face sa simt ca sunt vie. Ca, oricat de sufocant si nociv poate deveni, gustul indoielilor, al problemelor care tanjesc dupa solutii salvatoare, gustul alergarii nebune prin viata, al intoarcerii pe toate fetele a sufletului poate sa ma faca sa simt ca sunt eu. Pentru ca sunt amalgam de indoieli si certitudini, de tradari si credinte, de putere si slabiciune. Am inteles ca mi-s vanzator si vandut in acelasi pachet, ca sunt propriul judecator si acuzat. Calau si osandit.
Am stiut sa nasc idei indraznete doar in nopti de zbucium, am putut sa aduc la lumina vorbe si ganduri doar cand preaplinul meu de viata si dor mi-au asezat condeiul in mana si sufletul in vitrina.

N-am stiut sa visez cu aripile larg deschise decat atunci cand orice speranta mi-a fost tavalita prin praf. Calcata ca pe-un gandac, in picioare. Miracolele mele nu s-au ivit decat in cele mai intunecate nopti fara luna. Fara stele norocoase.
Am indraznit sa fiu cu adevarat femeie numai atunci cand m-au incoltit deziluziile, am fost tare doar cand mi-am admis slabiciunea in bratele omului iubit, surprinzator, dar eu am stiut sa fiu puternica doar cand am fost la pamant.
Nu cer in genunchi victorii muncite, zbateri si iubiri castigate greu, in tiebreak, dar azi nu ma mai revolt in fata a ceea ce sunt.
Nu intrebati, caci azi continui sa repar fericiri defecte, sa bat poteci prin tara minunilor si sa ma predau cand si cand in fata propriului eu.
Dezgolita in fata ochilor mei, azi nu ma mai pot ascunde dupa paravane ieftine de hartie colorata.