miercuri, 31 decembrie 2008

La multi ani!...

Ne nastem intr-o zi si murim intr-alta. Viata, zicea cineva, e calatoria asta intre prima si ultima zi. Dezvoltand ideea, viata e calatoria febrila pe-o sarma subtire, suspendata undeva la inaltime, intre doua punti. Sigur ca nu se putea altfel, calatoria e presarata cu pasi hotarati si dezechilibre, cu zambete si lacrimi scurse, cu coate si impungeri brutale, cu imbratisari calde.
Acum depinde de norocul infundat in buzunarele vietii fiecaruia...poti capata opinci rezistente care sa-ti ajute talpile sa nu primeasca biciuiala rece a sarmei, pudra argintie, sa-ti presari drumul spre dincolo si sa te pazeasca de caderi fatale, baghete magice care sa-ti echilibreze mersul pe sarma, sa fie fara alunecari de-o parte si de alta vietii, cum fac oamenii obisnuiti, plasa asezata sub avantarea ta, gata sa-ti reia caderea, sa te imbratiseze ca sa nu simti duritatea, fruntea zdrobita si genunchii juliti...sau poti fi ca oricare, cu buzunarele goale, iar opincile, plasa, pudra sau bagheta magica sa nu se fi nascut pentru tine, iar inaintarea sa-ti fie mai dorita, asa cu talpile picurand sange pe podele, cu sufletul facut ghem de vesnica instabilitate, de balansul continuu intre fericirea suprema si nenorocul pizmas, si cu permanenta constiinta a caderii...fara plasa, mortala.
Unii inainteaza mereu sprijiniti de ceilalti, ajutati sa mai indrazneasca un pas, sa-si mai permita cand si cand caderea, doar asa, de dragul bratelor care ii vor repune pe sarma, de-acolo de jos din plasa protectoare...
Altii, inainteaza greu cu spatele incarcat de povete, destine, dorinte... se mai apleaca uneori sub sarcina prea grea pentru un trup asa firav, ametesc cand si cand in fata haului imens, li se mai inmoaie din timp in timp genunchii si sansa si viata, dar apoi, ridica povara ca pe un rucsac vechi si ponosit, plin cu cele necesare supravietuirii, o aranjeaza mai bine pe umerii micuti si isi amintesc repede: caderea nu le e permisa... ei sunt atenti, grozavi, isteti. Ei pot. Sunt puternici si destinul care a uitat sa le afunde noroc prin buzunare, a uitat sa strecoare si permisiunea ca macar din cand in cand sa fie si ei neputinciosi, slabi, nevoiasi...macar asa ca sa simta si ei imbratisarea si lacrimile ridicarii...
Viata e o calatorie pe sarma si fara sa stii cand, ajungi la cealalta punte si, inainte de a pasi acolo, mai privesti o data inapoi, prin ani, revezi urcusul, balansul, bujorii din obrajii fericiti, fluturii din stomacul indragostit, ca toata alcatuirea de altfel, ameteala saruturilor, bucuria avantului...greselile si indreptarile.
Nu e ciudat cum toti muribunzi revad si-si amintesc doar frumosul din calatoria asta? Nu e straniu ca unii zambesc impacati cand pasesc dincolo, iar altora le siroiesc lascrimi pe obrajii slabiti de ani si simt apasarea regretului de a nu fi implinit destine?...

Sper ca noul an sa va fie o calatorie calda, ochii sa va scapere scantei de fericire si... sa puteti sa si cadeti cand si cand. Daca bratele care va ridica sunt cele dragi, o sa iubiti mica ezitare. Faceti ca drumul spre puntea cealalta sa fie bland si, la sfarsit, cand veti privi batran inapoi, sa va placa ceea ce vedeti!
La multi ani!

sâmbătă, 27 decembrie 2008

Bilanţ

"Câtă minte ai şi tu, femeie!" zicea adesea bunicul zâmbind în colţul gurii, amuzându-se de tacticile nenumarate şi fanteziste ale bunicii de a ne păstra mereu sub atenta ei supraveghere...
"Armele" ei erau simple pentru cei mari, uluitoare pentru noi, cei 5 pitici mereu pusi pe sotii. Dar bunica avea mereu ac de cojocul nostru. Unul bland, dar ferm.
Prima atractie - o cutie mare, metalica ce purta pe trupu-i dragoni si semne ciudate, adapost pentru zeci de nasturi in culori diferite, mai mari sau mai mici, de plastic ori metalici, impaunati cu stofe pestrite sau piele. Dupa ce rasturna cutia magica, bunica nivela cu palmele-i mari muntele format si-apoi inventa intreceri de sortare sau asortare care ne devorau orele fara sa stim. Si-acum privesc cutia aceia magica cu nostalgie...
O alta imensa bucurie ne producea sacul pantecos din panza alba in care se isi aveau salasul zeci de fasii colorate de stofa, resturi de matasuri, vechi cordoane tarcate, pe care bunica ni-l daruia cand si cand si, mai frumos de-atat, ne "solicita ajutorul" in a potrivi culorile cârpei cu ale atei si ale nasturilor, pentru a da nastere celor mai spectaculoase rochite pentru printesele noastre, papusile... Ore in sir dadeam instructiuni bunicii despre cum am vrea sa fie rochita de vis, iar ea, in timp ce alerga in toate partile cu ale ei, zambea cald, incuviintand docil din cap, pentru ca spre noapte cand noi deja treceam pe taramul celalalt, al viselor cu printi si printese, cu zmei razboinici si cai fermecati, ea se aseza in fata masinii de cusut, baga firul subtire prin urechile acului firav, apasa pedala uriasa de fier si aducea la viata rochitele dorite, visate...Auzeam doar cand si cand, in somnul (linistit pe-atunci) zumzaitul metalic al insectei uriase si zambeam pentru ca stiam ca dimineata vom avea lucrusoarele cerute pentru bunele noastre prietene, papusile, pe care bunica ne invatase sa le iubim si sa le ingrijim , caci sunt aducatoare de noroc si prietenie. Alti copii le suceau mainile la spate, le scoteau capetele "ca sa vada ce au inauntru", ale noastre, insa aveau parte de-o soarta mai buna. Ma rog, pana intr-o zi cand una dintre noi le-a taiat tuturor nasul. "De ce?" a intrebat nedumerita Buna. "Minteau si asa ne-ai spus ca patesc mincinosii"...Da, bunica asezona orice activitate cu povesti, poezii, cantece sau proverbe, iar cea care zapacise mintea de copil fusese una cu « Boierul si Pacala » in care boierul isi primeste pedeapsa – nasul taiat- pentru ca fusese rau si mincinos...Si azi ne amuzam de intamplare cand papusile aliniate ca niste soldatei, cu nasul taiat ce-i drept, inca apara casa bunicilor.
Nicio zi nu era monotona in casa aceea, dimpotriva parca ele se luau la intrecere care sa fie mai spintara, mai vesela ori mai cu zambete buchet. Iar zilele in care deveneam stapane pe un colt de masa unde bunica framanta cozonaci dolofani ori taia fasii delicate de taietei, erau zilele deplinei victorii. Atunci ne simteam « mari », eram ca ea si asta era cel mai frumos cadou. Cu sortulete pe masura noastra in brau (facute, fireste, special tot de ea), cu sucitoare maruntele in mana ( cioplite cu drag de bunicul care vorbea putin, dar ne iubea mult), modelam bucatelele de coca primite de la femeia care nu se supara niciodata cand faina ne pudra binisor fetele, hainele si covoarele ei chiar. Ba mai mult, ne aseza « operele » in tava, langa ale ei si ne promitea premii pentru formele cele mai ciudate...Cum asteptam noi cu ochi rotunzi la geamul cuptorului ca mestereala sa prinda viata, sa creasca burtoasa si oachesa, iar apoi, cand avea sa fie pusa pe masa, bunica sa spuna cu drag « Azi a ta e mai frumoasa ! » Doamne, ce fericire era atunci, ce osanale ii aduceam bucatii staniu impletita, asezata triumfal pe-o farfurie de unde nimeni n-avea voie s-o sustraga, pana intr-o zi cand devenea prea tare ca cineva sa se mai incumete sa-si ostoiasca pofta cu ea ! Atunci venea timpul pentru o alta...creatie !... Premiul era totdeauna ceva pe placul nostru...mai putine linguri de supa, vreo bombonica de « cioco » ori haladuiala prin dulapurile ei unde n-aveam oricand acces.
Banuiesc ca nu e nimic spectaculos in bucatile astea de viata, in bucuria nepotilor de a strapunge paturile bunicilor cu topaiala picioarelor lor, in fericirea lor ca batraneii aceia atat de buni nu interzic asaltul, ci dimpotriva, te tineau de mana sa nu cazi...
Poate nu e nimic iesit din comun in ochii in lacrimi ai bunicului care ne vedea cum crestem frumos, care zambea si indraznea sa viseze ca intr-o zi vom fi …oameni frumosi.
Probabil ca pentru un strain, nu e impresionanta viata aceea plina de povesti, cu oameni gata sa inventeze istorii in serile cu zapada cat casa ori sa ciopleasca jucarii, dar si binele, frumosul, adevarul in trupurile si sufletele noastre. Eu, insa, stiu ca n-as fi fost ce sunt daca zilele acelea ar fi fost altfel. N-as fi stiut acum sa spun povesti, daca nu mi-ar fi fost spuse cu blandete in glas cu mult timp in urma, n-as sti sa citesc in ochii si sufletul cuiva, daca tehnica nu mi-ar fi fost demult insusita... Si acum, de sarbatori, cand am revazut viata din din ochii lor putin obositi de ani, cand am gustat din cozonacul modelat de aceleasi brate atat de dragi, imbatranite acum de vreme, cand am vazut sclipirea din ochii bunicului cand m-a sarutat pe frunte, mi-am amintit ceea ce am stiu mereu : ca asta inseamna iubire. Si viata.
Mi-a trecut, recunosc, prin cap un ghem de intrebari naucitoare... Avem vietile pe care atunci, in anii aceia curati o visam ? Am ales langa noi omul daltuit si visat in noptile acelea indraznete si pure, avem casuta mica, dar cocheta cu muscate purpurii in ferestre, caldura din sufletul celuilalt, sclipirea din ochii lui cand ne are alaturi ? Am invatat sa facem ce ne e drag, asa cum modelam atunci coca docila ori induram cu stoicism totul doar pentru ca viata ne-o cere ? Lasam sa alerge zilele peste noi, asteptam sa treaca viata sau ne zbatem, trepidam asteptand nerabdatori sa vina peste noi cu splendorile ei?
Dintr-un spirit, firesc poate, de conservare, ne-am invatat, pe timp de zi, daca asa intrebari ne intersecteaza vietile, sa dam raspunsurile potrivite. Cu zambete ce ar convinge pe oricine, tinem pledoarii despre cat de bine ne merge, ce bine am reusit in profesie, ce casa plina de iubire ne adaposteste destinele.
In noptile de taina, insa, cand suntem numai noi cu viata noastra, cand mastile cad una cate una si nu mai avem pe cine minti frumos, decat pe noi insine... ne pomenim, singuri, pustii, dezbracati de minciuna, cu chipuri hade de zambetele fortate de peste zi si... in fata unor raspunsuri greu de indurat. Reusim sa adormim decat spre dimineata, abia dupa ce ne-am inventat noi motive de a merge mai departe cu povestile inventate, minciuni proaspete, scuze pentru noi insine, cantece otravite de adormit propria constiinta.
Si ne trezim tarziu, neputinciosi, mahmuri de tristete, resemnati si cinici. La capatul unei vieti de nesomn si intrebari otravite, de zambete false, unde concentratia de intrebari crude si de raspunsuri mincinoase din sange depaseste cota admisa de legile firii.
N-am sa aleg varianta asta, oricat de frumos poleita ar fi... adevarul, oricat de crud, e totdeauna mai bun decat minciuna. Somnul e mai linistit, iar faţa, cu mai putine riduri in lipsa schimonoselii de peste zi... Am sa inchid ochii si-am sa-mi amintesc de inventiile bunicii...nevinovate si pline de iubire. In fond, da, raspunsul e Iubirea.
Incercati exercitiul si, da, priviti atent in oglinda vietii voastre si vedeti daca va place ce vedeti ! E final de an, nu ? Merita un bilant !...

miercuri, 24 decembrie 2008

SO THIS IS CHRISTMAS





Da, e Craciunul...

Fie s-aveti sărbători de poveste, să vi se îndeplinească aproape tot ce vă doriţi, dar să mai rămână ceva de dorit si pentru la anul ca să aveţi la ce să vă gândiţi, la ce sa visati...cu ochii inchisi sau deschisi, să trăiti experiente bune si neasteptate, care să mai pună un strop de culoare în obrajii vieţii voastre care altminteri ar fi usor prafuita!...
Fie să găsiti sub brad in noaptea asta praf de stele, licăriri de fericire în privirile celor pe care ii iubiti si lumină pentru suflete !... La multi ani... celor trecuti, celor prezenti, celor avuti, celor absenti...

marți, 23 decembrie 2008

Aura Urziceanu-Aproape liniste





luni, 22 decembrie 2008

Liniste, aici se moare...

Ceturi groase mi-au gaurit intocmeala si-acum se roaga sa le iert. Ploi reci au spalat clipe-n sir viata mea si-acum...Se vor a fi prietene. Ganduri plumbuite mi-au sfarsit spinarea si tremurul mainilor nimic nu l-a ostoit. Piatra cu piatra am cladit zidurile mele. Amagire cu amagire am construit turnul ce acum ma are. Legata fedeles, nu mai respir, dar nici nu-mi mai trebuie. Cu ochii inchisi, renasc imagini-portret ale vietii mele. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Prizoniera propriilor chingi, numar constiincios, cu fiecare bataie de inima, toate firele de nisip pe care le-am sarutat cu talpile fine, toate scoicile pe care le-am vrut inapoi in mare, toti bulgarii pufosi de nea, modelati in oameni de zapada. Smulg fulgi din aripile dorului si ii suflu spre zari. Sunt gata sa-mi vand carnea, pe bucati, pentru pulberi de suflet si stropi de izbanzi. Ma avant in iertari dureroase si ma apropi de capat de drum...
Faceti liniste, nu se canta, se doarme...adanc, impietrit, de moarte. Pasiti usor, sa nu-l treziti, abia am reusit sa-l amagesc, sa-i sarut ranile si sa-i fur visele. Cu greu l-am invatat sa uite neputinta... Faceti liniste, va rog...

luni, 15 decembrie 2008

Beverly Craven - Lost without you





vineri, 12 decembrie 2008

Nu e bine

Nu e bine ca ma ingrijesc mai mult de trup si mai lenes de suflet.
Nu e bine ca nu dorm deajuns si ca in stropul de odihna regizez in mintea mea stranii alcatuiri...
Nu e bine ca-mi ling cu nepasare degetele inmuiate in rutina comoda, potolita, cioplita naiv.
Nu e bine ca las usi zgomotoase sa se-nchida in urma mea si ca tanjesc sa oblojesc cicatricile adanci produse...
Nu e bine ca las minciuni si rautati si otravuri sa-mi murdareasca ceasurile si zilele si viata. Si sufletul.
Nu e bine ca aplic exercitiul asprimii si al severitatii doar in chenarul destinului meu.
Nu e bine ca ma antrenez in spectacole frivole, chinuite, convulsive, dar lipsite de noroc.
Nu e bine ca tac cand vorbele ar trebui sa taie adanc, ca zdrobesc cand ar trebui sa-mi inghit rautatea si marsavia si ura, ca las imaginatia sa zburde fericita pe inaltimi doar de mine stiute cand ar trebui sa ma leg cu lanturi stasnice de copacii ratiunii mele, ca uit ce ar trebui insemnat cu sangele meu in catastiful vietii...si-al mortii.
Nu e bine ca incerc sa rezolv ecuatii de nerezolvat, ca invii morti din morminte sapate de ei insisi, ca ma impac si iert demonii din mine, in loc sa-i sfasii cu dintii.
Nu e bine ca ma despoi de orice ipocrizie, cand razboaiele se poarta si se castiga cu masti...cu armuri groase, cu ascunzisuri, cu iscodiri sau istorii siropoase.
Nu e bine ca dau negrul pe alb, ca daruiesc mai mult decat se poate primi.
Nu e bine ca nu merg la cursuri de tanguire, de descifrare a alchimiei destinelor... a iubirilor si a neiubirilor.
Nu e bine ca aman esentialul pe bani putini, dar sclipitori...
Nu e bine... am analizat...baletul meu pe sarma etalat zilnic cu toleranta bolnavicioasa.
E bine, insa ca am suflet sa vad asta...

miercuri, 10 decembrie 2008

Azi mi-am vazut orasul…pe lumina

La pas, nu-l mai vazusem de mult...

Nevoia de a face oaresce analize medicale, m-a facut sa raman azi acasa. Tare ciudat a fost sa vad orasul in forfota lui de-acum stiuta de sarbatori, ziua-miaza mare, vorba marelui sugubat. Ma uitam la oameni si cladiri cum se uita pruncii la hipopotamul de la zoo...wooow, uite ce a mai aparut aici... Ce staniu mi se parea sa umblu pe strazi cu soarele alaturi !

Duduia de la receptia clinicii unde aveam sa ajung, m-a interpelat imediat ce-am intrat : « Dvs ? » Inghetata de gerul de-afara, cu mana in soldul dureros, ii raspund ce vant ma aduce pe-acolo. Nu mai m-a mirat lipsa ei de considerare... « Aveti bon ? De-ala mic de la medicu’ de familie. » « N-am » « Aaaa, pai atunci poftiti dvs la usa astalalta, unde tre’ sa platiti. »

Mda, fac analiza, platesc bombanind in gand medicul de familie unde trebuie sa stai cu orele sa iei o biata trimitere sau sa te ploconesti simtitor daca vrei sa iei fata babutelor de la usa sau sa suni tu binisor inainte cu multe zile ...ca « d-na, e plecata, are sedinte pe la ploiesti » Superb !... In fine, rezolv si plec nu inainte de a afla ca rezultatele vin in 5 zile « lucratoare d’nsoara, ca doar nu sunteti singura care vrea repede ! » Ma rog, i-as fi zis ca-s doamna de ceva vreme, dar am decis sa nu-i curm autoritatea si asa fragila, de-acolo din fata pacientilor care numai de tavna ei n-aveau chef. Ies si respir aerul rece si fara sa-mi dau seama de ce, zambesc... Desenez semicercuri largi pe chipul meu...Ma simt de parca am scapat acum dintr-o strasnica stransoare si in sfarsit pot sa respir sanatos. Si respir... imi muncesc voiniceste pieptul sa primesc cat mai mult!...
Ce ciudat, in ritmul ametitor al intamplarilor mele, uitasem cum e acasa...in oras...pe lumina. Sa vezi oameni care te saluta si-si vad de ale lor nedumeriti si ei sa te afle hai-hui pe strazi la ora aceea, sa tii isonul tocurilor tale pe cimentul trotoarelor, sa mergi – stranie bucurie, poate, dar de-o vreme incoace, picioarele mele stiu doar cum se penduleaza intre frana-ambreaj si acceleratie si mai putin balansul stang-drept-stangul... sau viceversa...
Desi urechile imi devenisera rosii si dureroase, desi nu eram deloc in cea mai buna forma, nu m-am putut opri din mers, din privitul pofticios...chipuri, oameni, vieti.

Unde ne duce alergarea asta ? Ne grabim zilnic spre ceva nestiut, banuit mai bun, dorit cu indarjire, dar care robotizeaza, impietreste inimi, perverteste minti, coloreaza limbaj, amorteste genunchii. Secatuieste de viata, extirpa bunatatea si zambetele de pe chip. Indarjeste. Inclesteaza. Atrofiaza. Ucide.

Vreau taria de a ma opri la timp ! Stiu ca merit mai mult...

sâmbătă, 6 decembrie 2008

“Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e in realitate un plans” ( O. Paler)



Am inchis - ermetic- cercul. Macar turnul e de fildes... si globul penitentei e stralucitor. Pacat ca fata in fata cu mine, toate tot izolare si solitudine semnifica.


Chipul meu surazator pe mine nu ma poate minti.

miercuri, 3 decembrie 2008

Queen - The Great Pretender





Cel mai mare farsor al vietii mele

Pretind in fiecare zi ca ca port la gat cheile fermecate ce deschid ascunzisurile sufletului pereche, cand de fapt siruri nesfarsite de tristeti-nestemate imi paralizeaza suflarea.
Pretind zilnic ca sorb nectaruri miraculoase din pocaluri de argint, cand licori cu aromele fierii imi boteaza adesea, alcatuirea.
Pretind ca sclipirea ochilor mei nu e intunecata de nicio umbra, oricat de adanca, cand nopti sunt zilele mele.
Pretind ca merg prin viata dansand pe ritmuri tandre, dar sunt mai rigida ca oricand.
Pretind ca nu cunosc temeri si frici si ca parfumul a dragoste al sufletului meu naste la randu-i iubire...
Pretind ca imbratisez suflete gemene, cand eu ma prabusesc sinucigas, ma predau neconditionat amaraciunilor fara liman si fantomelor inimii invinse.
Pretind prea multe, nici nu-mi mai amintesc cand am inceput si nu mai stiu unde-am ajuns...pretind atatea, dar nu stiu si n-am stiut nicicand sa pretind ceea ce de drept mi se cuvine. N-am stiut sa condamn la moarte, sa ma proclam apoi vaduva si sa-mi plang, in final, de mila. N-am stiut sa sarut pamantul cu genunchii in implorari sangerande doar ca sa capat ceea ce din naivitate am gandit cu gandul in orele lungi ale insomniilor mele de iarna... de vara... de toamna... N-am deprins arta lamentarii si-a otravirii sufletelor cu rationamente vinovate si potriviri aparent izbavitoare. N-am stiut sa iscodesc soaptele, sa scormonesc devastator si brutal cuferele altuia, sa crosetez cu migala bolnavicioasa nefericiri trufase ale semenului.
Cu voluptate aproape inumana, m-am lasat izbita cu tampla de slavile nefericirii trufase…


Semnat,
eu, cel mai mare farsor al vietii mele…

luni, 1 decembrie 2008

Cruciadele vietii mele

Azi tac de iubire si de neşansa si de nenoroc. Eu, cea plamadita din cuvinte, eu care stiam sa jonglez cu metaforele mai abitir ca clovnul cu portocalele-n arena frematanda-a circului, eu care stiam sa mangai sau sa spintec doar cu vorbele-mi bine strunite, eu...azi tac.
Azi cand toti in jurul meu framanta nazuinte si pun la dospit vise pentru viitorul lor, eu planuiesc cruciadele vietii mele. Desir stransoarea sufletului meu. Desenez tăieturi lungi şi adânci pe albul rozaliu al piptului, inghesui pofticios maini inauntru si-l scot, il azvarl si-l calc in picioare. Il pangaresc cu furie si cu deznadejde. A mai trait asta, nu-i uimit... Acum da, sunt om intreg. Cu forta, cu ratiune, cu echilibru! Fara suflet... Omul cerut, omul dorit.
Nu ma jeliti, nu, n-am murit. Zambesc mai ţanţos ca oricand. Ce daca trist!...
Azi cuvintele nu ma mai vor. Nici nu mai au de unde a se naste. Le-am nascut un timp pe-ale mele si le-am impletit cu ale altora, le-am lasat sa ma poarte desi n-aveau nici umbra de-adevar.
Cuvinte ce propovaduiati iubirea, ce promiteati vieti eterne si chemari avantate, moarte sunteti! Azi am sa gust voluptos din singuratatea lumii. Si a mea. O sa ne-asezam prieteneste pe bordura rece a trotoarului si-o sa stam asa, in asteptare, privind lung pana departe...pana-ntr-o alta zi cand cineva va fi in stare sa adune fasiile de suflet de pe jos, sa topeasca sireturile incorsetarilor mele... si sa ma-ntregeasca.
Daca nu cumva atunci...va fi prea tarziu...