Trufie învinsă

“ Nu te mai iubesc. ” N-am nevoie de dragostea ta fărâmată” . “ Pot trăi fără tine!” i-am strigat din toţi rărunchii ! Să ştie, să audă...să aud. “Nu te mai vreau” “Pot mai mult”am urlat ca o nebună, m-am zvârcolit, apoi l-am înjunghiat cu privirea de mii de ori încercând să scot şi stropul acela de suflet din el. Aşa voiam, să-l secătuiesc aşa cum o făcuse cu mine. Să rămână gol, aşa cum ştiam că aveam să rămân după alungarea lui. Să nu-l mai guste nimeni, niciodată. Puţinul acela nu putea fi împărţit. Măcar atât meritam să păstrez.
M-am retras apoi cuminte în sinea-mi şi am început să caut sălbatic neprotriviri, imposibilităţi, ca să mă conving că oricum sfârşitul fusese mereu aproape. Mi-am ascuţit mintea în încercarea de a găsi vinovaţi şi vinovăţii. Am zâmbit perfid şi straniu până şi pentru mine şi mi-am zis mijind ochii că avusesem dreptate! Că îndoielile mele, ce-i drept niciodată probate nu puteau fi doar inventate. Că prea eu iubeam dimineţile, iar el prea se grabea în noapte ! Mi-am otrăvit sufletul cu infinite bănuieli, trăgând cu dinţii pentru găsirea unor dovezi izvorâte din vreun gest trecut, de-al lui. Mi-am spus trufaşă că intuiţia nu m-a înşelat niciodată, nu o putea face tocmai acum, tocmai cu el.
Am repetat apoi de mii de ori în gând sau şoptit că l-am ucis în inima mea, că nu mai există. L-am jelit puţin şi l-am îngropat adânc în sufletul meu.
Am pretins, în final, cu mândria femeii rănite că pot trăi fără el. Că sfârşitul venise ca unică soluţie. Salvare,chiar.
Dar, când târziu, când dimineaţa mijea şi ea, când sufletul împietrise de durere şi neputinţă, când toata trufia, disperarea şi nebunia au dispărut ca luate de o mână magică, am simtit un gol fără margini. Pustietatea aceea muşca acum sălbatic din sufletul meu. Şi râdea cu poftă. Îi simţeam şi-i vedem rânjetul.
Şi-atunci m-am prăbuşit. Am admis că mi-e dor, dar mai ales că vreau să-mi fie dor şi îngenunchiată am întins mâinile frânte spre cerul blamat mai devreme şi-am cerut ca unică dorinţă o dragoste mare, împlinită, profundă. Mai ştiu că înainte de căderea totală, am admis că dacă va fi să nu existe aşa ceva, accept să primesc şi frânturi, momente dulci-amărui, amăgiri care să-mi ude ochii secaţi acum. Că dacă va fi să nu existe prinţi ca-n poveşti şi cai cu stele în frunte, accept şi-un om care să-mi dea măcar o iubire minţită şi fără noroc, dar care să mă învie şi-apoi să mă păstreze puternică, atentă, deşteaptă.
Să mă ţină vie...