La început de an...

Tot caut de ceva vreme, de când zilele mi se scurg printre degete şi nu mai reuşesc deloc să le opresc, să-mi amintesc de un timp, un an, un moment de-atunci, de demult când abia începeam să desluşesc ce-i cu mine în viaţa mea, vorba lui Chilian. Nu reuşesc. Sau poate e doar vina subconştientului ce încă se opune întoarcerii în timp. Îmi pune bariere pe care nici măcar eu nu reuşesc să le trec.
Dacă totuşi ceva îmi apare obsedant în minte, nu e o frântură din timpul ăsta infinit, ci mai degrabă o poveste spusă mereu şi mereu de bunica. Cred că abia azi pricep de ce tot repeta istoria aceea: nu pe mine, ci pe ea voia să se convingă !
Spunea că noi, oamenii, purtăm pe umeri doi îngeri.Unul, cel mare şi mereu pretenţios
( şi printre îngeri sunt aşadar ierarhii ! ) care stă nemişcat, nevăzut pe umărul drept, vrea bunătate, milă, modestie şi în schimb, dăruieşte darul cel mai de preţ: Fericirea!
Mi-a sunat în urechi povestea asta mulţi ani şi-am încercat, atât cât poate un copil să facă, să-i dăruiască îngerului toate cele cerute. Am acceptat în tăcere umilinţa, am strâns din dinţi şi-am învăţat cum trebuie să fie zâmbetul perfect, am iertat lipsa sărutului părintesc pe frunte. Mi-am muncit mintea şi sufletul de copil nopţi întregi încercând să fac mai mult, iar dimineaţa mergeam cu ochii rotunzi şi lucind a fericire la bunica să aflu dacă acum era de-ajuns, dacă acum aveam să primesc. Răspunsul ei era mereu implacabil: ”Mai trebuie!” “Acum ai crescut, trebuie mai mult!”. Am continuat să mă zbat, să caut. M-am forţat să cred că aşa este, că dacă ierţi, eşti iertat, că dacă dăruieşti, primeşti, că nu am dreptul să-mi arăt răutatea, invidia, vanitatea...singurătatea. M-am amăgit apoi că n-o să obosesc niciodată în drumul meu, că n-o să cad niciodată. Mi-am creat în miez de noapte propriile rugăciuni, mi-am impus reguli, norme care azi ar părea utopice şi absurde oricărui om mare. Dar ziua când bunica a spus cu zâmbet trist “Eşti copil? Cum o să existe aşa ceva? Trebuie să faci bine, pentru că trebuie. Restul...e poveste!” a fost cea mai tristă din viaţa mea. Ideea ca orice aş face, n-o să capăt darul promis mi s-a părut înfricoşătoare. Şi m-am trezit...
Am sistat atunci orice căutare, căci mi se părea zadarnică, am încercat să şterg din mintea mea toate planurile atent meşteşugite. Mi-am ţuguiat buzele şi ascuţit privirea spre cer şi am tăcut...mult. Ore, zile, ani...
Azi, cred că mi-am luat atunci o povară uriaşă pe umeri, dar pe care apoi n-am mai ştiut s-o dau jos. S-a făcut, treptat, una cu mine şi eu n-am mai ştiut să trăiesc fără ea. N-am mai ştiut cum e să ai mândria de a te arăta frumoasă, isteaţă, în frunte. N-am mai putut să răspund cu răutate, răutăţilor. Exercitiul acela al tăcerii şi-al iertării, al indulgenţei până la absurd, practicat atâta amar de timp,îmi curgea acum prin vene.
Nu am căutat niciodată vinovaţi. N-am blamat niciodată ziua sau omul care m-a amăgit vorbindu-mi despre îngeri şi fericire. Dar am înţeles atunci, brusc, că dacă îmi doresc ceva, trebuie ca eu însămi să mă ajut, nu e nimeni altcineva s-o facă mai bine! Că dacă am pretenţii, trebuie să am şi forţa de-a obţine. Că nu trebuie să rog, să aştept, să caut, ci să fac, să privesc înainte şi să ţin mereu spatele drept. Am hotărât să mănânc jarul din tipsie şi să mă transform din animalul fricos şi de neluat în seamă, în unul puternic şi viguros, care pentru nimic în lume n-are permisiunea de a-şi arăta slăbiciunile, care e obligat să strângă bine maxilarele şi să muşte cu poftă din trupul, mintea şi sufletul altor fiare !
Am înţeles atunci că am toate drepturile din lume, mai puţin unul: acela de a obosi!...
Atunci a fost momentul în care am învăţat ceva despre care aveam să citesc mult mai târziu, când copilul a devenit unul mare şi l-a descoperit pe marele Paler că... “poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi. “
La început de an, e bine să nu uit pactul cu mine! So be it!
La mulţi ani!...