“Ce bucurii şi tristeţi misterioase se ascund sub zâmbetul ăsta?” Am ridicat privirea din cartea pe care o răsfoiam şi pentru o clipă mi-am rotit ochii în jur, deşi ştiam că în compartiment nu eram decât eu şi ...el. Într-un fel conştientizam că mie mi s-a adresat, dar voiam să cred altceva şi am simtit cum sângele îmi invadează obrajii şi paloarea dinainte dispare brusc. Mi-am afundat din nou privirea în cartea care mai devreme mă captiva, însă nu ştiu să mai fi reţinut vreun rând sau cuvânt citit. Simţeam încă privirea aceea care mă sfredelea, mă spinteca avidă şi obraznică. Dădeam pagină după pagină după ce calculam meticulos în minte cât timp ar fi trebuit să treacă. Şi bănuiam că el ştie că fac asta. Şi-i bănuiam zâmbetul pe chip.
Am tăcut, iar liniştea îmi chinuia urechile şi-mi împungea timpanele; doar legănatul sacadat al trenului îmi mai amintea unde sunt. Cine se credea să pună întrebări şi mai ales să mă facă să roşesc? Ce-şi imagina? Ce era cu puterea asta asupra mea? ...mă munceam eu în întrebări de tot felul...
Când a trebuit să cobor, mi-am adunat rapid lucrurile ca un copil speriat şi-am vrut s-o zbughesc pe uşă. Pentru o secundă i-am văzut iar chipul şi ochii şi zâmbetul şi în mişcarea mea precipitată i-am simtit mireasma puternică. Felul în care zâmbetul i-a îngheţat o clipă, îmi arata că şi el simţise şi cu trufia femeii care învinge, am întors spatele şi mi-am aranjat o şuviţă rebelă de păr după urechea stângă. Mândră. Am păşit victorioasă afară, deşi eliberarea producea un adânc oftat.
Uitasem întâmplarea prin infinitele momente mici din viaţa mea. Dar azi, când frunzăream un album într-o librarie din oraş, am resimţit acea mireasmă. Şi straniu, a apărut din nou senzaţia că cineva mă priveşte. Părea o tâmpenie, dar mi-am ridicat privirea şi am rotit-o în jur sperând să găsesc ...ce? Înăuntru erau doar doi puşti veseli care încercau nişte CD-uri. Mi s-a părut absurd şi am zâmbit. Ce-mi venise, cum era posibil ca o urmă timidă de parfum să-mi amintească ceva uitat din secunda în care se petrecuse?
Tot drumul spre casă m-am gândit cum ne alegem oamenii din jurul nostru. De ce îi întâlnim şi acceptăm pe unii, de ce îi uităm pe alţii? Ce era cu omul acela care intrase în viaţa mea pentru o secundă? Si cum ştiu că nu el era Acela, însă bizarul situaţiei nu m-a lăsat să văd mai mult? Cum ştiu că, asemeni lui Lorelei, n-am trecut pe lângă el cu dragostea de mână ?...
The Wallet Paranoia
Acum 13 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu