A fost o vreme când credeam că totul pe lumea asta depinde de curajul şi de voinţa mea. Ca orice copil naiv, credeam că totul în jur se naşte şi moare odată cu mine. Crescută cu mintea şi inima ameţite de poveşti cu zâne, de invenţii utopice ale altor suflete cautătoare de fericire, am învăţat să cred ca toţi avem , în final, gramul nostru de noroc. Am alergat ani la rând prin labirinturi abrupte cu speranţa că lumina şi capătul sunt aproape...
...dar nimeni nu mi-a vorbit vreodată despre eşec. Despre întuneric. Şi despre singuratate. Despre jocurile încâlcite şi dureroase ale destinului. Nimeni n-a avut curajul să-mi spună despre neiubire. Şi despre nenoroc.
Inima s-a încăpăţânat să mă bată la cap vreme multă că se poate...că pot. Dar treptat am aflat gustul umilinţei în care cerşeşti şi te târăşti prin noroaie pentru încă o atingere a omului iubit. Pentru încă o clipa în care îţi ia obrajii în mâini şi-ţi promite soarele . Şi luna. Şi imperii neaflate încă. Pentru încă o secundă de iluzii scornite şi minciuni asumate...de teamă că lipsa lor, vor face din tine nefemeie. Din aceeaşi naivitate de-nceput care nu te lasă să-ţi vezi iubirea clădită pe nisipuri mişcătoare...
Ascunsă de ochii lumii, am încă forţa de a mă privi în oglinda vieţii şi a morţii şi de a zâmbi neîmplinirilor sculptate pe chip şi sufletului învins de propriile vise...şi minţii ascuţite de-acum care se-ndoieste de iubirea născută sub stele de noroc.
Da. Singură pentru că n-am învăţat încă strategiile meschine de a ţine pe cel iubit aproape altfel decât iubind...şi crezând cu tărie în forţa “iubirii de basm” care să mă facă să cred că toate trăirile de pînă la ea nu au fost decît o etapă pregătitoare prin care să recuperez toate înserările de vară cînd sufletul meu ar fi zburat alaturi de un altul şi toate dimineţile ploioase în care m-am trezit fără nimeni alături...
Dar mi se pare tîrziu să mai încerc să aplic păcăleli de copilă.
Cine poartă povara acestei dureri? Cine poartă vina? De ce şcoala nu inventează o materie, atât de utilă, în care să învăţam cum e cu găsirea şi, mai ales, cu păstrarea marilor iubiri? De ce părinţii se încăpăţânează să insiste să excelezi la carte, fără să accepte că asta înseamnă să te-arunce în prapastia îndoielilor? Şi-a rigorilor cu tine?!
Cu palmele fierbinţi pe genunchi, zâmbesc. Iată popasurile inimii tale …îmi spun. Pleacă-ţi o clipă privirea peste singuratatea mea şi ridică-mi privirea din pământ…îi spun.
N-am să strig, n-am sa cer nimic de-ar fi să mă prăbuşesc fără liman. Dar dacă vreodată furtuna se va abate şi peste viaţa mea şi dragostea va cădea din cer ca un fulger…am sa ridic privirea…şi-am să întind, din nou, mâna spre tine.
Rănită în prea multe bătălii, ridic totuşi inima din praf, adun speranţele din margini înnoptate de drum şi găsesc puterea să întreb : dacă ne vom reîntîlni, după atîta luptă şi zbatere, după atîta nădejde şi deznădejde, după atît noroc si nenoroc, după ce ne vom fi uscat toate lacrimile, după ce ne vom fi iertat toate trădările, după ce ne vom fi uitat toate ezitările, si neputintele, si insangerarile, nu-i aşa că nu ne vom mai despărţi niciodată?
...dar nimeni nu mi-a vorbit vreodată despre eşec. Despre întuneric. Şi despre singuratate. Despre jocurile încâlcite şi dureroase ale destinului. Nimeni n-a avut curajul să-mi spună despre neiubire. Şi despre nenoroc.
Inima s-a încăpăţânat să mă bată la cap vreme multă că se poate...că pot. Dar treptat am aflat gustul umilinţei în care cerşeşti şi te târăşti prin noroaie pentru încă o atingere a omului iubit. Pentru încă o clipa în care îţi ia obrajii în mâini şi-ţi promite soarele . Şi luna. Şi imperii neaflate încă. Pentru încă o secundă de iluzii scornite şi minciuni asumate...de teamă că lipsa lor, vor face din tine nefemeie. Din aceeaşi naivitate de-nceput care nu te lasă să-ţi vezi iubirea clădită pe nisipuri mişcătoare...
Ascunsă de ochii lumii, am încă forţa de a mă privi în oglinda vieţii şi a morţii şi de a zâmbi neîmplinirilor sculptate pe chip şi sufletului învins de propriile vise...şi minţii ascuţite de-acum care se-ndoieste de iubirea născută sub stele de noroc.
Da. Singură pentru că n-am învăţat încă strategiile meschine de a ţine pe cel iubit aproape altfel decât iubind...şi crezând cu tărie în forţa “iubirii de basm” care să mă facă să cred că toate trăirile de pînă la ea nu au fost decît o etapă pregătitoare prin care să recuperez toate înserările de vară cînd sufletul meu ar fi zburat alaturi de un altul şi toate dimineţile ploioase în care m-am trezit fără nimeni alături...
Dar mi se pare tîrziu să mai încerc să aplic păcăleli de copilă.
Cine poartă povara acestei dureri? Cine poartă vina? De ce şcoala nu inventează o materie, atât de utilă, în care să învăţam cum e cu găsirea şi, mai ales, cu păstrarea marilor iubiri? De ce părinţii se încăpăţânează să insiste să excelezi la carte, fără să accepte că asta înseamnă să te-arunce în prapastia îndoielilor? Şi-a rigorilor cu tine?!
Cu palmele fierbinţi pe genunchi, zâmbesc. Iată popasurile inimii tale …îmi spun. Pleacă-ţi o clipă privirea peste singuratatea mea şi ridică-mi privirea din pământ…îi spun.
N-am să strig, n-am sa cer nimic de-ar fi să mă prăbuşesc fără liman. Dar dacă vreodată furtuna se va abate şi peste viaţa mea şi dragostea va cădea din cer ca un fulger…am sa ridic privirea…şi-am să întind, din nou, mâna spre tine.
Rănită în prea multe bătălii, ridic totuşi inima din praf, adun speranţele din margini înnoptate de drum şi găsesc puterea să întreb : dacă ne vom reîntîlni, după atîta luptă şi zbatere, după atîta nădejde şi deznădejde, după atît noroc si nenoroc, după ce ne vom fi uscat toate lacrimile, după ce ne vom fi iertat toate trădările, după ce ne vom fi uitat toate ezitările, si neputintele, si insangerarile, nu-i aşa că nu ne vom mai despărţi niciodată?
