duminică, 24 august 2008

The closest thing to crazy

How can I think I'm standing strong,
Yet feel the air beneath my feet?
How can happiness feel so wrong?
How can misery feel so sweet?

Cineva mi-a batut intr-o zi in fereastra prafuita si demult inchisa, dar mi-a spus sa nu iau gestul...personal. In foarte putine cuvinte, mi-a sugerat sa rad mai mult, sa descretesc fruntea si sa ma joc.
Am ascultat, dar am facut ochii mari cand, nu mult dupa fixarea normelor, insusi profesorul le incalca! Si n-am mai stiut atunci regulile jocului si m-am lasat purtata...
I-am privit gesturile furibunde si i-am lasat sufletul sa-l ia de mana pe al meu si sa-l poarte pe taramul asteptarilor fara rost. I-am ascultat pledoariile si-am rasturnat scenariile lui cu susul in jos, despicand toate firele, nu in patru, ci in milioane de framantari si raspunsuri. Si-am uitat de orice joc sau rol sau figuratie, tot timpul cu ochii la profesorul meu.
Nu se oprea niciodata, nu obosea sa ofere bucati din sine si sa nu ceara nimic la schimb. Nu auzea clopoteii care anuntau cand si cand pauzele de respiro. Se avanta vitejeste si ma tragea dupa el. Zambea fericit in nestire si rupea din el ca sa ma intregeasca...
Nu luam notite in lectiile predate, caci avea grija sa-si imprime increderea mai adanc decat in pielea mea...,dar nu indrazneam niciodata sa-i privesc ochii. Lasam totdeauna privirea in podea cand trupul lui infierbantat arunca sageti piezise. Ma ascundeam, nu din neputinta infruntarii profesorului, o, nu, n-am fost nicicand ceea ce se cheama un elev model – am comentat, m-am razvratit, am intrebat cu indarjire, am gesticulat in toate directiile si cu greu am acceptat teoriile propuse. Crunte razboaie a avut de purtat. – Ma ascundeam, insa din teama ca ar putea vedea in ochii mei acceptul pentru scenariile sale. Si asta era ultima reduta ce-o mai avea de cucerit. Daca pierdeam si asta, eu eram pierduta...
Si-a continuat mult timp tandretea. A exersat-o ore si zile intregi pe sufletul meu pana am ajuns intr-o zi sa refac toate hartile destinului meu, sa remodelez viitorul, sa-l conduc pe drumuri abrupte si riscante, doar pentru ca maestrul imi era aproape. Mergea umar langa umarul meu si sufla incredere si vointa peste puterile mele. Ii admiram forta de a nu se opri din a crede, puterea de a nu renunta, incapatanarea de a-si iubi visele.
Uneori, ridica amenintator o spranceana sau facea pauze scurte si-si dregea glasul. Stiam atunci ca simte coltii neincrederii cum musca din el. Cum i se dau tarcoale. Cum e incoltit. Taceam si-l priveam cum se scutura greu ca de poveri naucitoare si reusea curand sa zambeasca. A iesit din nou la lumina, spuneam si reuseam sa zambesc si eu si sa revin la viata. Invingea umbrele groase ale intunericului si reusea sa vada din nou, calea...
...pana-ntr-o zi cand o ceata groasa si de nepatruns i-a acoperit privirea senina. Si, fara sa stie, norocul. L-am vazut cum se cufunda in abisuri intunecate si nu mai vede in jur. Cum nu mai intinde mana sa opreasca alunecarea. Nu se mai scutura ca-n trecut de umbrele mortii sufletului sau. Si, fara nicio vorba, doar cu o privire tulbure si profund zdruncinata, profesorul a parasit clasa. Jocul care nu mai era joc. Fara sa fi sunat niciun clopotel recreatia...
In fuga lui neputincioasa, n-a mai apucat sa vada mana mea ridicata pentru raspuns. Pentru raspunsul la intrebarile si scenariile sale si a disparut la fel de brusc cum altadata alunga cu ura himerele ucigase si santajele vietii. Si a lasat lectia...de viata ...neterminata. Nu-i urati, profesorii sunt si ei oameni! am spus atunci stins bucatilor mele de suflet facute tandari de pamant, lasand usor mana in jos...si privirea din nou in podea.
Stiu c-am mai spus ca invingatorul ia totul si ca cel pierdut ramane la marginea vietii si urmareste absent, stupefiat, derularea ei. Stiu. Dar intr-o noapte recenta...cu doua dimineti...am scazut si-am adunat in nestire, am pus punct si semnul intrebarii, am formulat iar si iar interogatii retorice - Cine-a iubit frumos cine-a gresit? Cine-a facut spre noapte primul pas? Cine-a plecat din joc? Cine-a ramas? Cine si-a smuls peretii rand pe rand? Cine s-a intors mereu cu ziua in gand? Cine-a pierdut si cine-a castigat De toate-nlantuit sau dezlegat? Cine-a crezut mai mult in celalalt Sub cerul prea strain sau prea inalt?- si in final, cu fruntea luminata de revelatii, n-am mai fost asa sigura despre cine e in fapt, invingatorul.
Cand incepe sa ploua in vietile noastre, cand ura lupta din toti rarunchii sa ne tapeteze fiecare cotlon al sufletului cu ghearele sale, se recurge la gesturi contestate nu demult la altii. Se gesticuleaza furibund si se propun trocuri fara noroc – suntem gata sa uitam orice inselaciune daca primim la schimb suferinta aproapelui. Am inteles in acea noapte ca, in frustrarea neputincioasa, se alearga haotic sa se recapete pozitia in lumea celui drag, chiar si atunci cand visele lui zboara spre alte piscuri…Si nu se mai vede adevarul...
Se urla animalic lumii intregi ca asemenea tradari nu vor primi iertarea vreodata si se exerseaza santajul pe inima deja sangeranda a aproapelui, sperand ca datoria sa infrunte sufletul. Si sa-l invanga. Am inteles in noaptea aceea ca exista asemenea suflete...Sa accept dreptul lor, zisi si “cei puternici”, de a ma strivi, inseamna sa accept sa fiu strivita.
N-am stiut niciodata foarte multe, n-am pretins nicicand ca as intelege alcatuirea omului si-a lumii asteia, dar am stiut totdeauna ca cei intelepti stiu cand sa renunte, cand sa cedeze. Cand sa presare liniste peste sufletul oricum chinuit al celui iubit. Nu e calitatea omului destept, e virtutea celui care iubeste cu adevarat si care stie ca numai renuntand la a produce suferinta ( doar asa, din orgoliu ranit) celui drag, isi poate arata iubirea. E curajul celui care stie ca nu exista nu pot, exista nu vreau, caci omul e singurul animal ce poate transforma imposibilul in posibil. Dar asta nu se face in genunchi sau cu capul plecat. Asta se face cu demnitate… si curaj!
Poate ploua oricat peste norocul meu, soarele poate intarzia pe strada mea si-o viata de vrea, dar stiu ca nedreptatilor n-am sa le raspund cu alte nedreptati si mai mari, ca n-am sa fac schimburi dureroase pentru cel ce pretind a-mi fi drag. Iubirea, nu se da la schimb!...
Nici pe mesterii lor, pe cioplitorii in suflete, n-am sa-i privesc inversunat, ci am sa le zambesc iertator si-am sa le doresc fericire in…dreptatea lor stramba. Si-n cenusa iubirii in care, neputinciosi, rascolesc acum s-o reaprinda…
…This is the closest thing to crazy I have ever been
Feeling twenty-two, acting seventeen,
This is the nearest thing to crazy I have ever known,
I was never crazy on my own...
And now I know that there's a link between the two,
Being close to craziness and being close to you…
katie melua


4 comentarii:

Life Clone spunea...

nu lasa nicio cupola de minuni sa te striveasca mergi inainte intinde mainile si primeste

Life Clone spunea...

cred ca orice invingator a fost odata invins si a invatat a fost timpul ca si profesorul sa invete pentru a fi din nou profesor dar clasa vietii te asteapta si ti ofera multe lectii deschise..

Life Clone spunea...

in chimia vietii daca pui o lacrima pe o inima rezulta acid de speranta

Dana spunea...

care te arde,da...