Dobri den ! Soarele imi saruta tamplele. E timpul s-o pornesc la drum pe aleile pietruite ale orasului cu acoperisuri rosii. Am savurat cafeluta, mi-am incarcat plamanii cu aer proaspat si-am aruncat rucsacul pe spate.
Cu biletele de metrou in buzunar, m-am aruncat vitejeste pe scarile rulante. Uuuu, soc de-a dreptul daca claustrofobia ori teama de mari inaltimi iti da tarcoale. Pare ca ma cobor spre centrul pamantului c-o scara extrem de abrupta si pe mai multe nivele. Senzatie ciudata daca te gandesti ca Vltava e undeva deasupra...
Stam toti insirati pe partea drepta. Doar vreun grabit coboara scarile in fuga pe partea stanga, nestingherit. Nimeni nu se imbulzeste, nu striga, nu e nervos.
Respir usurata cand ajung deasupra dupa aceeasi calatorie acum dinspre abis spre suprafata si dau ochii cu lumina. Si nu stiu incotro sa privesc mai intai. Decid ca prima oprire sa fie Cetatea – Hrad cum o numesc cehii sa pot sa admir totul de sus. Fascinant. Nu e cetate, e oras in toata regula...catedrala, locuinte, gradini etajate de vita-de-vie si trandafiri...Enorm de multa lume in jur...ghizi obositi, dar inca zambitori, isi calauzesc turistii cu cate o umbrela ridicata deasupra capului. Sau o floarea-soarelui. Sau un stegulet.
In fata cetatii un fierar venit parca din alte vremuri se joaca cu fierul inrosit...ii imblanzeste duritatea, il daltuieste si-i ineaca setea in apa rece...potcoave norocoase ies din mainile lui. Zambeste pierdut fascinatiei noastre.
Privind de sus, aleg a doua destinatie: podul vestit despre care citisem atatea la plecare.
Soarele e tot mai semet si topeste incet puterile mele...cobor alene aleile pietruite, admir forta soldatilor care inca pazesc cetatea si caut din priviri apa...Vltava...
Desi mai multe poduri ii unesc malurile, Podul Carol cu zecile lui de statui e unic. Muzicanti ce strunesc viori fermecate, artisti gata sa-ti faca portretul in timp record, maruntisuri colorate, chihlimbaruri de tot felul...lebede ametite de forfota multimii.
Ma retrag timid din puhoiul fara oprire si zabovesc putin pe malul apei. Sa-mi trag sufletul, sa asez in sertarele lui alte spendori. Ca sa pot sa le iau apoi cu mine...si sa le duc acasa celor dragi...
Am colindat mult prin Orasul de Aur...pana soarele sprintar de mai devreme mi-a soptit ca pleca la culcare...atunci am inceput sa-mi simt plumbul din picioare si golul din stomac...Am ales sa ma intorc la hotel, convinsa ca o zi e mult prea putin pentru asa un loc splendid...Si mi-am zis c-o sa revin, candva...si poate atunci am sa-l intalnesc si pe Kafka...era putin plecat acum...si el, tot la odihna...prin vreun locsor racoros...din Praga.
Cu biletele de metrou in buzunar, m-am aruncat vitejeste pe scarile rulante. Uuuu, soc de-a dreptul daca claustrofobia ori teama de mari inaltimi iti da tarcoale. Pare ca ma cobor spre centrul pamantului c-o scara extrem de abrupta si pe mai multe nivele. Senzatie ciudata daca te gandesti ca Vltava e undeva deasupra...
Stam toti insirati pe partea drepta. Doar vreun grabit coboara scarile in fuga pe partea stanga, nestingherit. Nimeni nu se imbulzeste, nu striga, nu e nervos.
Respir usurata cand ajung deasupra dupa aceeasi calatorie acum dinspre abis spre suprafata si dau ochii cu lumina. Si nu stiu incotro sa privesc mai intai. Decid ca prima oprire sa fie Cetatea – Hrad cum o numesc cehii sa pot sa admir totul de sus. Fascinant. Nu e cetate, e oras in toata regula...catedrala, locuinte, gradini etajate de vita-de-vie si trandafiri...Enorm de multa lume in jur...ghizi obositi, dar inca zambitori, isi calauzesc turistii cu cate o umbrela ridicata deasupra capului. Sau o floarea-soarelui. Sau un stegulet.
In fata cetatii un fierar venit parca din alte vremuri se joaca cu fierul inrosit...ii imblanzeste duritatea, il daltuieste si-i ineaca setea in apa rece...potcoave norocoase ies din mainile lui. Zambeste pierdut fascinatiei noastre.
Privind de sus, aleg a doua destinatie: podul vestit despre care citisem atatea la plecare.
Soarele e tot mai semet si topeste incet puterile mele...cobor alene aleile pietruite, admir forta soldatilor care inca pazesc cetatea si caut din priviri apa...Vltava...
Desi mai multe poduri ii unesc malurile, Podul Carol cu zecile lui de statui e unic. Muzicanti ce strunesc viori fermecate, artisti gata sa-ti faca portretul in timp record, maruntisuri colorate, chihlimbaruri de tot felul...lebede ametite de forfota multimii.
Ma retrag timid din puhoiul fara oprire si zabovesc putin pe malul apei. Sa-mi trag sufletul, sa asez in sertarele lui alte spendori. Ca sa pot sa le iau apoi cu mine...si sa le duc acasa celor dragi...
Am colindat mult prin Orasul de Aur...pana soarele sprintar de mai devreme mi-a soptit ca pleca la culcare...atunci am inceput sa-mi simt plumbul din picioare si golul din stomac...Am ales sa ma intorc la hotel, convinsa ca o zi e mult prea putin pentru asa un loc splendid...Si mi-am zis c-o sa revin, candva...si poate atunci am sa-l intalnesc si pe Kafka...era putin plecat acum...si el, tot la odihna...prin vreun locsor racoros...din Praga.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu