vineri, 5 februarie 2010

Constiinta de sine

                                                                                                 Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...
Nici flori, nici aur, nu mi-ai pus în smalţ,
  Nici ghiare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele.
(Camil Petrescu)
     Am nazuit totdeauna ca oamenii pot sa se schimbe. Ca au forta s-o faca, daca bunavointa le trece pragul, indrazneala e dusa pana la sange, iar lumina le da tarcoale. Am redus rapid la tacere vocile care incercau sa ma convinga taios (si argumentat) de utopia teoriei mele. Chiar si-n cele mai murdare ceasuri ale existentei, mazgalite binisor de minciuni si rautati, am scuturat mintea biciuita de indoieli si-am inceput, iar si iar cruciadele vietii mele. N-am vrut nicio clipa sa cred ca oamenii au sufletele amputate de boli grele ce-i fac sa aleaga haiducia perversa. N-am vrut sa aud ca pot fi atat de hamesiti, cat sa ucida cu  gheare rapanoase, adevarul si m-am incapatanat sa sper naiv in bine, in demnitate,  in cuvant. Am indraznit mereu sa cred ca lumea e facuta din mii de noi mai mici si ca iubirea adevarata, curata, dreapta, nu poate naste la randu-i decat iubire, nadejde si bine. Am strivit sub picior si gand stereotipiile otravite si indaratniciile de a vedea numai aici.
Desi treptat am invatat asemeni micului print ca daca te lasi imblanzit, risti sa si plangi un pic, mi-am zis ca nicio nedreptate cat de mare, nu-i rezista bunului simt, dreptatii, curajului. Si ca adevarul rece, nemilos, crud, e totusi salvator. Ca lucrul bine si sincer facut nu-ti poate darui decat vise implinite si bucurii nemasurate.
Recunosc cu umilinta ca ati avut dreptate si ca nedrept m-am dat zi de zi peste cap in cersul vicios al pacalelilor mele. Ca omului ii e greu sa se dezica de mandria necenzurata si de forta care te face sa vezi virtuti din neizbanzi. Ma plec si admit ca intr-o lume bolnava, curajul de a spune ce simti e o slabiciune, iar forta de a tine mereu spatele drept, naste suspiciune.
Si totusi, pentru ca n-am stiu si nu stiu sa mint, nu sunt farsor si nu stiu jongla mai multe mingi cu o singura mana, iar zambetele false m-au tradat totdeauna, am sa-mi joc sincer rolul de muritor usor naiv pe scena asta uneori splendida, alteori cruda, a lumii.

4 comentarii:

ChriSmilla spunea...

vai, lasa oamenilor hamesiti si rapanosi suferinta lor, caci ei sunt goi pe dinauntru si pentru asta simt nevoia sa-si inchida "coaja", exteriorul, intr-o "bula" de indiferenta. Ca sa nu stie lumea ca ei pot fi doborati doar printr-o apasare de deget... acesti Hopa-Mitica ai lumii noastre, pe care doar magnetul din coada ii mai tine in picioare.

Crede in iubire cu tot sufletul tau, lasa-te topita si imblanzita, priveste cu inima si bucura-te de visele implinite partial, sau poate doar altfel de cum ne-am fi asteptat.

Eu cred ca lumea e facuta doar din "noi", iar iubirea te umple in primul rand pe tine :)

Te imbratisez, minunato! >:D<

Dana spunea...

@Chris, stii, fain e ca uneori drumurile noastre se intretaie si cu cele ale unor oameni care stiu sa-ti arate ca dincolo de orice nor, tot soarele sta...ca altfel,vezi, pana si minunatelor li se mai intuneca cerul:)

Anna spunea...

Da, e asa de frumos cand "toate stelele iti dau sa bei" si cand unii "pasi te cheama ca o melodie".
Pentru asta merita sa inveti cum e cu baobabii lumii.

Dana spunea...

Iar cand ai priceput ca "limpede nu vezi decat cu inima.Miezul lucrurilor nu poate fi vazut cu ochii"...ai deja un pas in fata!:)