Dragobetele meu, Valentina mea...

Prima cerere in... nu, nu in casatorie, in…prietenie, a fost prin clasa a VII-a.
Ziua aceea nu era deloc vreuna care sa anunte intamplari nemaivazute, tocmai de aceea nu pricepeam o iota din agitatia colegului meu de banca, de cate ori dadea cu nasul de mine. Ne stiam deja de aproape 3 ani, il bateam pe umar si-l luam in ras cand venea la mine cu povestioare naive despre fete. Se amuza de abordarea mea ...tovaraseasca...si ma lasa sa-i fiu camarad. Pe terenul de sport, in pauze, pe drumul spre casa. A lui, ca a mea era la mare distanta si trebuia sa iau zilnic autobuzul. Intr-o zi chiar a incercat sa intrebe daca e cazul sa ma conduca, dar privirea mea taioasa i-a domolit avantul pionieresc. Mi-a aruncat un “ stiu, te descurci si singura” si a cotit-o spre casa lui.

Probabil ca asta il facea sa fie in ziua aceea mai fastacit ca de obicei. Stia ce fulgere avea sa primeasca in dar!

A asteptat toata ziua, s-a perpelit, ba incepea fraze pe care uita sa le termine, ba ma ignora cu un aer superior al celui care nu-si pierde vremea cu orice fleac. Era clar, ma scotea din rabdari cu purtarea lui pueril-baieteasca si am decis sa-l las in voie. Chiar si la testul de literatura unde stiam ca face eforturi sa nu ma intrebe ceva. Mintea lui insira cu usurinta cifre, le strunea dupa voia-i, le innoda si le insira inapoi, iar formulele matematice i se pareau cele mai frumoase declaratii. Cu brodatul cuvintelor statea mai prost si mereu ma intreba cum de-mi croiesc eu drumul spre lumina in nabadaioasele compuneri date de “Botoroaga”...adica admirabila profa de romana, pe care chiar si el o admira. In fine, in ziua aceea cred ca a muscat serios din buze, a strans din dinti, dar n-a suflat o vorba la testare. Mi-a intors galant spatele si s-a pus pe scris. Ei, na, te pomenesti ca azi il viziteaza vreo muza si imi face-n ciuda! Foarte bine, ne vedem la liman, mon ami! Am sa-ti fac cu mana! Si mi-am vazut si eu de ganduri, mai decisa ca oricand sa-l intrec.

Abia la finalul zilei cand mi-am adunat nervoasa cartile din banca (nervoasa, pentru ca impotriva oricarei traditii, el nu ma asteptase in ziua aceea), am vazut hartia pe care, cu mult curaj, desigur, scrisese...Ai vrea sa fim prieteni? Ce naiba e cu el, mi-am zis, ca doar noi suntem prieteni, dar gandul n-a ajuns la capat, ca am lasat foaia alba cu doar un rand scris, sa-mi cada din mana. Prieteni, adica...prieteni? Cu tinut de mana si condus acasa? Cred ca m-am inrosit-albastrit pana in varful urechilor, m-am uitat in jur sa vad daca cineva vazuse stupida (gandeam atunci) intamplare si imi faceam cruci in gand ca sunt singura in clasa mare, si ca mai ales el imi daduse aceasta sansa.

Am bagat totul iute in ghiozdan, mi-am aruncat haina pe mine si am fugit pe usa ca un hot care era gata-gata sa fie prins. Acasa mi-am dat seama ca lasasem biletul in clasa, pe jos.

Fireste ca in noaptea aceea n-am inchis un ochi la gandul ca cineva intrase acolo si banuieste deja cui ii este adresata intrebarea, dar mai ales imaginea mea a doua zi alaturi de el in banca imi dadea fiori. Cum sa-l privesc? Cum sa mai intru in clasa in care cu siguranta (aiurea!) toata lumea stie? Cum sa-l mai bat prieteneste pe umar si sa-l intreb cine a castigat la fotbal? Eram iremediabil pierduta!

E de la sine inteles ca in dimineata urmatoare eram moarta de somn si de ingrijorare, ma rugam sa intarzie autobuzul sau sa faca vreo pana sau si mai bine sa nu vina deloc, iar drumul spre scoala l-am parcurs in ritm de...melc. Poate nu apare el azi la scoala, doamne ce salvare, si peste vreo zi- doua uita!

Dar, evident, era la scoala. Cred ca astepta sa apar, caci aproape a tresarit cand am intrat in clasa. Ma scotea din minti atitudinea asta noua si (gandeam eu) de-a dreptul nepotrivita, a lui. Devenea vizibila emotia lui si asta ma enerva cumplit. Cred, de fapt ca nu nervi erau, ci emotii si mai mari, dar atunci nimic nu m-ar fi facut sa recunosc asta.

Evident, l-am ignorat toata ziua, dar stiam sa vad cu coada ochiului cum aproape ca implora un raspuns, un gest, ceva din care sa priceapa ceva. Orice. Dar eu am fost mai impasibila ca oricand si mai atrasa de discutiile cu...fetele ca niciodata. (Totdeauna prieteniile mele cele mai sincere au fost cu baietii, habar n-am de ce). Radeam zgomotos si gesticulam fara sa-i dau vreo secunda ocazia sa se apropie. Aproape transpirasem la finalul zilei dupa atata incordare si-mi venea sa-mi sterg fruntea ca sa ma eliberez de stransoare. Si sa respir usurata.

A doua zi, cand am ajuns in clasa, evident cu aceeasi inexpresie pe chip, nu mai era in banca noastra. Se mutase in spate cu un coleg inalt si foarte slab caruia toti ii ziceam vlajganul si cu care altminteri nu prea avea ce vorbi.

Daca ieri faceam eforturi sa par distanta si neatenta la nevoia lui, azi nu mai era necesar...el era absolut absent si, cocotat pe spatarul noii lui banci, facea glume inconjurat de baietii din clasa. Nu parea sa mai am ce cauta in grupul lor si nici nu parea necesara abordarea rece.

De atunci drumurile noastre au devenit paralele. Spre casa mergeam singura sau cu vreo colega, iar el ramanea mai tot timpul pe terenul de sport dupa ore. Nu mai eram camaradul lui, deci nici acces la gandurile si glumele lui nu mai aveam.

Nu as fi admis ca am gresit nici daca tot universul mi-ar fi cerut-o, dar in sinea mea stiam ca-mi lipseste rasul lui, bomboanele de ciocolata pe care le scotea din buzunar inainte de vreo lucrare sa mai indulcim putin momentul, felul in care stia sa paseze mingea de baschet ca eu sa inscriu, prietenia lui.

La final de gimnaziu mi-a strans mana ca oricarei colege, mi-a urat succes la examenul pentru liceu si a disparut pentru totdeauna in lumea lui.

Mult mai tarziu am aflat ca de fapt ramanea pe terenul de fotbal doar cateva minute, sa-l stiu acolo, apoi pleca pe stradute paralele cu drumul meu si astepta cuminte in autogara sa vada ca am ajuns. Ca sunt bine. Ca renuntase la baschet pentru fotbal, pentru ca nu voia sa mai lase nicio fata sa inscrie in locul sau, iar bomboanele de ciocolata le avea, dar le dadea la finalul zilei lui tanti Maria, femeia intre doua varste care ne matura clasa, ne aranja cartile razvratite din banci si ne zicea buna dimineta in fiecare zi.

Viata nu mi-a dat sansa sa plec fruntea si sa ma amuz cu el de mandria mea naiva, dar mi-a dat sansa sa traiesc, mai tarziu, umilinta lui. Sa gust din dorinta de a sti ce simte cel ales, dar sa ma perpelesc fara speranta de a afla. Sa urmaresc si sa fiu urmarita fara sa ating adevarul. Si cred ca abia atunci am inteles ca nu e gresit si nici umilitor sa spui, sa accepti sa primesti. Sa-ti permiti sa simti. Sa admiti ca pana si inima ta vibreaza.

Ba dimpotriva.