Ceasurile care tac...

Mi-e ciudă şi sunt usor botoasă din cauză că uite, iar a mai trecut o zi şi parcă n-am făcut mai nimic din toate lucrurile importante, sau măcar importante pentru mine, m-am tot agitat cu tot felul de prostii sterile şi mi-a venit la un moment dat să le dau naibii pe toate şi să plec să beau o cafea undeva unde să nu cunosc pe nimeni. Şi brusc am vizualizat radiografia lumii mele: puţine lucruri importante, puţini oameni importanţi, o zona de confort în jurul lor, cu cărţi şi muzică şi câţiva prieteni sau prietene, destul de puţini, din ăia care rămân acolo chiar dacă nu le scrii în fiecare zi :-), iar în rest ... senzaţia că am învăţat să dorm liniştită în arena unui circ, cu animale şi spectatori şi urale, cu acrobaţi şi oameni de serviciu, cu decoruri şi cu mizeria din ţarcul elefantului ...
E frig, zăpada căzută azi-noapte a îngheţat în forme ciudate. Azi, toată lumea din jur era răcită. Şi eu vorbeam puţin pe nas. Nimeni n-avea chef de muncă De, era vineri, se apropie sărbătorile, vacanţa e aproape şi nu te poţi aştepta la prea mult elan şi energie ...
Acum s-a făcut seară, de fapt e întuneric ca noaptea, nici nu ştiu când a trecut ziua, nici nu ştiu când a trecut săptămâna asta, luna asta, hai să nu zic anul ăsta deşi pot numara pe degete zilele rămase.
E linişte, am încetat o clipă să mai apas tastele, şi s-a lăsat liniştea, parcă se aud clipele trecând. Da, ceasurile de azi nu mai ticăie, timpul parcă se furişează, nu-ţi mai spune că trece. S-a făcut pe nesimţite iarnă. Poate dacă aveam un ceas care ticăia şi care bătea orele, şi sferturile, şi jumătăţile, poate că atunci aş fi simtit că vine vremea asta, aş fi luat măsuri, aş fi ajuns în vara asta să văd Parisul şi domul din Koln, aş fi scris mai mult şi v-aş fi asediat cu tot felul de articole şi scrisori, nu ştiu de ce, aşa, ca să ştiu că pot scrie oricând şi orice.
Uite, o să caut o pendula, una din aia bătrână şi fumurie, cu geamul înceţoşat de alte timpuri şi de alte încăperi ...una care măsoară vieţile…