Cel mai mare farsor al vietii mele

Pretind in fiecare zi ca ca port la gat cheile fermecate ce deschid ascunzisurile sufletului pereche, cand de fapt siruri nesfarsite de tristeti-nestemate imi paralizeaza suflarea.
Pretind zilnic ca sorb nectaruri miraculoase din pocaluri de argint, cand licori cu aromele fierii imi boteaza adesea, alcatuirea.
Pretind ca sclipirea ochilor mei nu e intunecata de nicio umbra, oricat de adanca, cand nopti sunt zilele mele.
Pretind ca merg prin viata dansand pe ritmuri tandre, dar sunt mai rigida ca oricand.
Pretind ca nu cunosc temeri si frici si ca parfumul a dragoste al sufletului meu naste la randu-i iubire...
Pretind ca imbratisez suflete gemene, cand eu ma prabusesc sinucigas, ma predau neconditionat amaraciunilor fara liman si fantomelor inimii invinse.
Pretind prea multe, nici nu-mi mai amintesc cand am inceput si nu mai stiu unde-am ajuns...pretind atatea, dar nu stiu si n-am stiut nicicand sa pretind ceea ce de drept mi se cuvine. N-am stiut sa condamn la moarte, sa ma proclam apoi vaduva si sa-mi plang, in final, de mila. N-am stiut sa sarut pamantul cu genunchii in implorari sangerande doar ca sa capat ceea ce din naivitate am gandit cu gandul in orele lungi ale insomniilor mele de iarna... de vara... de toamna... N-am deprins arta lamentarii si-a otravirii sufletelor cu rationamente vinovate si potriviri aparent izbavitoare. N-am stiut sa iscodesc soaptele, sa scormonesc devastator si brutal cuferele altuia, sa crosetez cu migala bolnavicioasa nefericiri trufase ale semenului.
Cu voluptate aproape inumana, m-am lasat izbita cu tampla de slavile nefericirii trufase…

Semnat,
eu, cel mai mare farsor al vietii mele…