luni, 1 decembrie 2008

Cruciadele vietii mele

Azi tac de iubire si de neşansa si de nenoroc. Eu, cea plamadita din cuvinte, eu care stiam sa jonglez cu metaforele mai abitir ca clovnul cu portocalele-n arena frematanda-a circului, eu care stiam sa mangai sau sa spintec doar cu vorbele-mi bine strunite, eu...azi tac.
Azi cand toti in jurul meu framanta nazuinte si pun la dospit vise pentru viitorul lor, eu planuiesc cruciadele vietii mele. Desir stransoarea sufletului meu. Desenez tăieturi lungi şi adânci pe albul rozaliu al piptului, inghesui pofticios maini inauntru si-l scot, il azvarl si-l calc in picioare. Il pangaresc cu furie si cu deznadejde. A mai trait asta, nu-i uimit... Acum da, sunt om intreg. Cu forta, cu ratiune, cu echilibru! Fara suflet... Omul cerut, omul dorit.
Nu ma jeliti, nu, n-am murit. Zambesc mai ţanţos ca oricand. Ce daca trist!...
Azi cuvintele nu ma mai vor. Nici nu mai au de unde a se naste. Le-am nascut un timp pe-ale mele si le-am impletit cu ale altora, le-am lasat sa ma poarte desi n-aveau nici umbra de-adevar.
Cuvinte ce propovaduiati iubirea, ce promiteati vieti eterne si chemari avantate, moarte sunteti! Azi am sa gust voluptos din singuratatea lumii. Si a mea. O sa ne-asezam prieteneste pe bordura rece a trotoarului si-o sa stam asa, in asteptare, privind lung pana departe...pana-ntr-o alta zi cand cineva va fi in stare sa adune fasiile de suflet de pe jos, sa topeasca sireturile incorsetarilor mele... si sa ma-ntregeasca.
Daca nu cumva atunci...va fi prea tarziu...

2 comentarii:

Dream Adicct spunea...

niciodata nu e prea tarziu..

Dana spunea...

cat mi-ar placea sa fie cum spui...
uneori,insa viata nu e ca-n carti...