"Ca să-ajung pana la tine, i-am zis vantului:
- Da-mi mana
Si taraste-mă cu tine pana unde poti patrunde
Pana-n zarea-nsangerata unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cat mai degraba,
Haide, vantule, da-mi mana! ...
Ca sa ajung pana la tine i-am zis mortii:
-Mergi-nainte
Si coseste-mi fara mila tot ce-i viu
Si-mi tine calea...
Netezeste-mi muntii-n zare
Si umple-mi de cadavre valea
Dintre ea si mine-
Haide! Haide, moarte mergi-nainte!..." (I.Minulescu- Romanta fara muzica)
I-a legat tandru fularul la gat si i-a sarutat fruntea usor transpirata. (Era soare, dar avea dinti taiosi, iar vantul sufla a zapada...) I-a mangaiat obrazul brazdat de ani si de ascutisuri nedrepte, asa cum o facuse mereu. I-a zambit cald, iar el a sarutat pamantul cu ochii. Ii facea rau sa-i accepte gesturile, invatat sa sprijine cu umerii sai greutatile lumii intregi, dar incapabil sa alerge spre sine. Macar din cand in cand. Posesorul unei inimi de dat, strain, totusi de exercitiul propriei generozitati.
"Alegem trufas uneori, desi mintea ne ciocane in constiinta, iar inima inclina binisor balanta in celalalt sens. Vietile ne palpita de dorinta, tanjim destoinic la randuirea fericirii in straturi pufoase de suflet, dar ne lasam sufocati de mainile neputintei. Iubirea ne umfla sangele in vene, ganduri amestecate ne albesc noptile, dar piatra aruncata in sotronul vietii...cade cumva mereu in casuta gresita...Nu te teme, macar visele te lasa sa zbori oriunde!..."
Nu i-a mai spus, insa nimic din toate astea. Nu si-a mai putut dezlipi buzele pecetluite. L-a vazut pornind spre niciunde cu ochii licarind a deznadejde...
L-a lasat sa se intoarca pe campul de bataie, el...comandantul ostilor ratacite.
http://www.youtube.com/watch?v=WFoEeAs9jyw
- Da-mi mana
Si taraste-mă cu tine pana unde poti patrunde
Pana-n zarea-nsangerata unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cat mai degraba,
Haide, vantule, da-mi mana! ...
Ca sa ajung pana la tine i-am zis mortii:
-Mergi-nainte
Si coseste-mi fara mila tot ce-i viu
Si-mi tine calea...
Netezeste-mi muntii-n zare
Si umple-mi de cadavre valea
Dintre ea si mine-
Haide! Haide, moarte mergi-nainte!..." (I.Minulescu- Romanta fara muzica)
I-a legat tandru fularul la gat si i-a sarutat fruntea usor transpirata. (Era soare, dar avea dinti taiosi, iar vantul sufla a zapada...) I-a mangaiat obrazul brazdat de ani si de ascutisuri nedrepte, asa cum o facuse mereu. I-a zambit cald, iar el a sarutat pamantul cu ochii. Ii facea rau sa-i accepte gesturile, invatat sa sprijine cu umerii sai greutatile lumii intregi, dar incapabil sa alerge spre sine. Macar din cand in cand. Posesorul unei inimi de dat, strain, totusi de exercitiul propriei generozitati.
"Alegem trufas uneori, desi mintea ne ciocane in constiinta, iar inima inclina binisor balanta in celalalt sens. Vietile ne palpita de dorinta, tanjim destoinic la randuirea fericirii in straturi pufoase de suflet, dar ne lasam sufocati de mainile neputintei. Iubirea ne umfla sangele in vene, ganduri amestecate ne albesc noptile, dar piatra aruncata in sotronul vietii...cade cumva mereu in casuta gresita...Nu te teme, macar visele te lasa sa zbori oriunde!..."
Nu i-a mai spus, insa nimic din toate astea. Nu si-a mai putut dezlipi buzele pecetluite. L-a vazut pornind spre niciunde cu ochii licarind a deznadejde...
L-a lasat sa se intoarca pe campul de bataie, el...comandantul ostilor ratacite.
http://www.youtube.com/watch?v=WFoEeAs9jyw
11 comentarii:
Imi place...
@Alina, ma bucur si daca e asa, te mai astept:)
Multumesc mult, Dana, pt comm tale... Te mai astept cu drag...
Referitor la acest articol... este uimitor cat de puternici ne face viata uneori... Tind sa cred ca existenta asa trecatoare a noastra este cel mai dur antrenament pt sufletul uman... Invatam sa zambim fals cand ne plange sufletul, sa iubim si apoi sa uram ce am iubit, sa uitam, da...mai ales sa uitam... si cate altele...
De cate ori nu ai vrea sa strangi in brate persoana de langa tine, de cate ori nu iubesti mai intens in tacere...insa principiile, ratiunea, oamenii, te fac sa te retragi un pas inapoi... Poate e gresit ce spun, acum asa vad eu lucrurile. Ziua de maine are dreptul de a ma contrazice. Ziua de astazi insa este traita de dualitatea : ratiune vs suflet. II spun sufletului sa taca, vb prostii. Ratiunea imi spune sa inchei. ;))
O zi de vis iti doresc!
@Monichina...nu gresesti:) Era si un proverb:"Nu-mi da Doamne cat pot duce...", dar uneori ne da cu varf si indesat.
Nu gresesti si zic ca si tine...dau dreptul zilei de maine sa ma contrazica:)
@Dana & Monichina...
Nu voi face vreo referire la post-ul Danei care, de altfel, este plin de substanta..., ci imi voi spune o parere umila, si voi comenta putin vorbele Monichinei.
M-am intrebat eu insumi, demult, si indraznesc sa intreb acum, daca sufletele noastre invata cu adevarat ce e Iubirea, in trecerea noastra pe acest pamant ? Unii au reusit sa-i gaseasca intelesurile, pentru altii "misterul" se lasa inca nedescoperit.
Legandu-ma de cele spuse de Monichina, veti intelege ca...nu putem pacali sufletul iubind fals, zambind fals, ori traind fals. Tot asa, cum nu putem sa iubim si, apoi, sa uram si sa uitam. Daca ne "antrenam" sufletul cu astfel de experiente, asta nu denota ca ni-l "calim" pentru luptele care or sa vina, ci nu facem altceva decat sa ne mintim continuu ca...traim, desi am murit demult.
Mai cred ca, nu putem sa iubim persoana de langa noi "in tacere", mai ales daca ne este si partener in cuplu, ci eventual putem iubi, in tacere, un(o) prieten(a). Iar vis-a-vis de ratiunea care "ne face sa ne retragem cu un pas inapoi" (ca s-o citez pe Monichina), nu cred ca are ce cauta in acest context, atunci cand iubim cu adevarat, caci nu iubim decat cu...Inima.
Ganduri bune si multa intelepciune,
aleaN
@aleaN ...cine deschide sufletul si e gata sa primeasca, are privilegiul de a gusta Iubirea.
De-aici, depinde de fiecare: unii o savureaza toata viata, o ingrijesc si o fac sa creasca tot mai mare, altora le place atat de mult, incat se sperie de parfumul ce-l simt. Li se pare nefiresc de bine. Si fug. Lasa capul in jos si tac, desi clocoteste viata in ei.
Vezi, e dificil de vorbit despre Iubire. Mai bine traiti-o!...Si nu va mai temeti de ea!
Multumesc pentru gandurile tale mereu bune si pentru intelepciunea ta.
In postul asta cultivi un mit: acela al reintoarcerii la moartea care te-a ocolit de mai multe ori in viata. Comandandul ostilor ratacite e doar o expresie care sincronizeaza mersul inapoi cu moartea. Bine scris.
@Liviu...e bine cand mesajul ajunge corect la receptori. Obiectivul e atins:)
Multumesc pentru opiniile pertinente si te mai astept.
@Liviu:
"Ca sa ajung pana la tine i-am zis calului:
-Gandeste...".
Dar nu prea mult, ca uite la ce mituri ajungem.
(Stiu ca nu poti sa lasi comentariul sa treaca, altfel ai supara receptorul.)
Inchin (cum iti place tie sa spui) un nor fragil pentru iubirile timpurii: http://library.radio3net.ro/playme.php?id=2851&m=p&pp=
@Anonim...cred ca orice om inteligent se poate apara singur, neavand nevoie de protectia mea:)
In plus,"moartea" poate fi si sufleteasca, nu doar a trupului. Despre asta era vorba in propozitie:)
Merci pentru lick...un cantec cu adevarat frumos.
@ Anonim, poate, intr-un sfarsit, ai reusit sa intelegi ce-ai vrut sa spui. Cine stie...
Trimiteți un comentariu