Tarziu de toamna

Era destul de rece afara, ploua marunt si cerul parea sa–si doreasca prabusirea definitiva. Umezeala nesuferita rodea pofticios din oase, dar asta n-o impiedica sa se legene in scaunul mai batran decat ea, cu capul rezemat de spatarul sculptat si picioarele invelite in patura groasa. Zambea straniu departarilor si asta facea sa i se adanceasca mai mult ridurile fruntii, atent sculptate in ani. Privea aiurea si asculta muzica picaturilor cazute pe treptele reci de ciment care redesenau totul sub privirile ei. Avute si neavute, iubiri si neiubiri se-nfasurasera strasnic de sufletul ei si-acum faceau gheaţa sa suiere incet. Sa se sparga.
Maini uriase pareau ca-i deschid, fara voia ei, sertarele inauntrului si scot la lumina ani pe care cu greu ii facuse sa nu mai doara. Si sa nu se mai revolte atat in tample.
Revedea zilele rosii in obraji de emotie si minunile ce nasteau lumi cu fiecare secunda. Mersul brat la brat al sufletelor vesnic flamande. Doua inimi devenite una.Si-apoi haul...

...Vreme lunga si posaca n-a mai vrut sa stie, apoi nimic si n-a putut iesi din paralizia aceea, desi zambea prosteste si toti ar fi jurat ca-i cea mai fericita si impacata fiinta din cate exista. Cu ochii rotunzi si umezi, cauta raspunsuri nu in ceilalti, ci in ea.Cu palmele mari isi acoperea de de zi urechile in care rasunau mereu si mereu aceleasi vorbe carora inca nu le gasise intelesul. Nu le pricepea oranduiala.
Nu-si mai amintea cum reusise sa ajunga la capat, unde gasise forta de a privi mereu inainte, dar noptile cand adormea abia spre dimineata, cu perna facuta ghem, spalata in lacrimi, ii erau vii in minte.
Vreme afurisita, cand manca pe apucate si colinda strazile fara tinta. Zile absurde in care se certa zilnic ca n-a facut mai mult si se ascundea in nimicuri frumos colorate. Cauta maruntisuri sa-si umple orele si secundele libere, muncea pe rupte pentru banutii si libertatea ei, orice doar sa nu se mai gandesca, sa nu mai simta dorul...Si nenorocul. Sfarsea lamentabil de fiecare data, sus, cocoţată, nu pe braţul si sufletul dorit, ci pe pervazul ferestrei, cu piciorele încrucişate si genunchii la piept, urmarind forfota de sambata seara de dincolo de gard...sau masinile care urcau si coborau podul de vizavi...cu gandul aiurea. Cate discutii s-au purtat atunci, cate razboaie s-au dus cu “Vecinul de sus”, cate intrebari au stiut sa se nasca!...Cu ochii siroind in lacrimi, cu mainile inclestate in carnea piciorului, si-a jurat atunci ca nimeni vreodata s-o mai faca sa mai simta atata fericire si atata tristete deopotriva, a jurat sa nu mai lase pe nimeni sa-i poarte de grija, nimeni sa-i cunoasca avantarile si caderile, sa-si amputeze bucata de suflet ce te lasa sa fii cel mai iubit, dar si cel mai singur dintre pamanteni. A jurat atunci sa aiba o iubire asezata, linistita, fara fiori in stomac, dar si fara goluri in suflet...fara urcusuri si cobarasuri...o iubire linistita, ca o mare calma. Sa pună lanţuri inimii, sa împiedice dezastrele ei.
A invatat sa mestesugeasca tot felul de lucruri usor plicticoase si neinteresante, cu incapatanarea cu care strabati o carte plicticoasa ca sa nu o lasi la jumatate sau te uiti blegos la un film idiot numai pentru ca vrei sa vezi cum se termina, desi pana si sfarsitul e al dracului de previzibil si nici macar drumul pana acolo nu e prea interesant ...Cu resemnarea cu care faci zi de zi ceva care nu-ti spune mai nimic, cu teama secreta ca daca te apuci de altceva, ajungi in acelasi loc peste un an sau doi, la aceeasi plictiseala, in mijlocul altor oameni, care seamănă teribil de tare cu aia dinainte …
Si-a ridicat treptat cetati de-asediu in juru-i. Nu pentru trup, ci pentru suflet. A evadat aiurea pe strazi cu bratele deschise. Cu aripile-n vant. A trudit necontenit sa ucida toata rea-vointa si sa rada in nas dispretului. Schiopatand, a facut rugaciuni sa ierte pacatul, stiind ca-i intaia pacatoasa: ea, cea mai rationala femeie a lumii, a cedat in fata teribilei ispite, in fata gandului sinucigas...“ ca se poate”.
A decis intr-o zi sa ridice ziduri, sa puna gratii la ferestre. Si sa-si odihnesca zborul. A invatat sa-si puna pe chip o alta rasuflare si, in liniste, sa-si nasca sufletul, din nou...

Era tarziu de-acum. Incepuse sa se inaspreasca vantul si frigul sa intepe. Ploaia parca se mai domolise, lasand in urma doar mirosul de pamant reavan si-un aer teribil de patrunzator. Legata fedeles cu propriile chingi, femeia parea sa nu mai respire, dar nici nu-i mai trebuia. Cu ochii inchisi, renastea imagini-portret ale vietii ei. Iuţeli si caderi, avutii si renuntari, sclipiri de vis si lacrimi siroi…
Cu forte usor domolite, impinse cu calcaiele in podeaua de lemn si se lasa leganata ultima data. Doua degete subtiri aranjara suvita alba de pe frunte, iar ecoul veni din ea ca de pe alta lume: „N-am invatat, nici azi, sa judec cu ochii mintii mele ascutite problemele inimii mele. E tarziu.”