Campina sau...alba ca zapada

     Din cand in cand merita sa te faci pierdut in multime. Sentimentul libertatii are gust bun. Sambata m-am lasat luata prizoniera de marea de zapada. Trebuia sa ma imprietenesc cu iarna asta care altfel imi da batai de cap pe sosele. Pare de treaba, doar ca mi-a povestit despre raportul de forte.

Auzisem si eu ceva in sensul asta...

A fi sau a nu fi...tu

   "Tind spre exteriorizare oamenii care, in general, nu au ce sa exteriorizeze. Omul substantial este, in general, inhibitiv.”(L. Blaga)

    Totdeauna mi-au fost mai la indemana cuvintele creionate pe hartia alba decat vorbele rostite tare si apasat. M-am descurcat totdeuna binisor la crosetat cu condeiul propozitii si fraze, la brodat scenarii in minte, dar nu mi-a placut sa expun ideile mele subtiri ori marete in piete publice. Asta s-a lasat adesea cu o judecata aspra. Si-a mea, si-a altora. Motive diferite, desigur.

Nu cred ca aveam mai mult de 8 ani, dar stiu sigur ca de  ziua mamei preferam sa scriu mii de biletele pe care apoi, noaptea, cand ea, rapusa de oboseala de peste zi isi odihnea puterile, le lipeam pe toate obiectele pe care stiam ca a doua zi ea avea sa le mangaie cu atingerea ei. Asa stiam eu sa-mi arat pretuirea si sa-i spun "multumesc". Si n-am crezut o clipa ca asta ar putea conta mai putin. Primei iubiri din viata mea i-am urat bun venit, nu strigandu-mi fericirea pe strazi, nu luand-o de mana si urland "te iubesc" din toti rarunchii cum as fi simtit, ci prin misive atent ticluite in ore de nesomn. Prima deznadejde am maturat-o adanc intr-un colt de suflet, nu cu vorbe grele de ocara, nu cu bocet prelung si juraminte de razbunare, ci cu randuri multe, scrise cu furie, fara oprire parca si spalate de ploi sarate ale ochilor mei, in taina.

Nu stiu cine a sadit samanta asta in mine si m-a deprins cu linistea, cu ascultatul si vorbitul ...in sopta...despre mine. Nu stiu de ce am fost mereu convinsa ca fapta e mai puternica decat vorba si ca gestul facut e un semn mai adanc decat un cuvant spus, caci n-a fost mereu asa. N-am fost mereu tocmai un animal social si lesne am aflat ca oamenii n-au totdeauna timp sa incerce chei, sa deschida lacate, n-au rabdare sa separe graul de neghina si-si vad de drum. A tacea devine atunci pentru ei sinonim cu a nu avea ce spune. Ori, si mai rau, cu a  nu vrea sa-ti desclestezi falcile prea trufase pentru acest joc.

Ca o masinarie veche, sufletul meu greu a prins grai si-a deprins vorbitul. Greu s-a urnit. Greu a priceput ca e totusi mai sanatos pentru minte si pentru suflet sa arunci decat sa strangi gunoiul.Si-atunci a facut-o stangaci, ca pe-o treaba ceruta, dar de care nu esti pe deplin convins. Sa ne intelegem, discutiile profesionale mi-au facut mereu gura sa turuie fara emotii, dar discutiile cu zambet fals pe gura care totdeauna duc la o scormonire in treburile personale, asta da, ma scoate din fire. Si tac al naibii de mult.

Acum cand vremea importantei privirii lumii spre mine a apus de mult si-s mai atenta la ocheadele mele spre ea, stiu ca ochii ageri stiu vedea pana departe...in suflet. Si ca batutul cu pumnul in piept si urlatul cu mana paravan la gura despre cate ai tu de oferit lumii, nu e totdeauna solutia.

     "Recunoasterea nevoii de singuratate e o problema mai delicata. Socializarea si nevoia de colectiv stau in gena noastra umana si de aceea recunoasterea a ceva care paraseste tiparele prestabilite atrage dupa sine teama de ridicol. Ne e teama sa fim exclusi din randurile majoritatii, dar in acelasi timp ne dorim sa fim unici.

Unicitatea vine din sinceritatea pe care o avem fata de ceilalti, dar in speta, fata de noi insine. Iar in sinceritate se afla si nevoie de singuratate." (O. Paler)

Joc de rol

Ma vanezi. Noapte de noapte iti intinzi arcul, strunesti ascutisul sagetii si tragi. Uneori suieratul ei imi mangaie urechea si cade alaturi. Esti suparat atunci. Nu-ti place sa pierzi. Te incrunti putin, iti dregi apasat glasul si iti incordezi toti muschii...Fixezi din nou vergeaua de lemn, intinzi corda cu toata forta pe care ti-o da barbatia si tragi in nou. Nu mai ratezi. Zambesti satisfacut de reusita, iti asezi fulgerele ramase neatinse inapoi in teaca si-ti domolesti sudoarea de pe frunte.  Privesti tacut spre mine.

Cateodata dorinta te doboara, si nu rabzi sa nu vii sa-ti vezi prada, inmuiata in balta de sange. Si sufletul nu te rabda sa nu-ti oferi sarutul -parinteste-pe frunte.Ochii mei, scaldati iar de apa mortii, nu-ti pot sustine privirea trufasa.

Alteori nu te mai obosesti si, cu lehamitea vanatorului invatat cu victoria, iti vezi de drum. Al tau. Mereu cumva paralel cu al meu.

Ne-am invatat cu vanarea asta...de vant. Si tu, si eu. Si fiecare isi stie si-si joaca cu sfantenie, rolul.

Si azi, ca si maine.

Bun venit, 2010!

      De la o vreme incoace am permanent  senzatia ca timpul se comprima teribil, asa ca o poza uriasa compusa din mii de pixeli inghesuti in aparatul de fotografiat. Cu maini usor obosite adun de prin casa globurile asezate strategic mai ieri, ca sa-i ghideze Mosului drumul. A venit, a rontait pe furis un colt de cozonac ( framantat vartos anul asta de bratele mele), s-a imbujorat putin in obrajii batrani, jenat de indrazneala-i sau poate doar de la caldura din camin, si a zbughit-o. A lasat in urma, nu daruri invelite in foi colorate si funde rosii, ci sufletele tremurand de emotie ca a venit iarasi Craciunul si uite, si anul asta ne-a gasit sanatosi si pe toti aproape.

Acum, infasor dupa brat sirul de becutele rosii din fereastra si cu fiecare rotocol dat umarului, imi pun o dorinta pentru fragedul an. Uimita ca un copil pe care parintii au venit prea repede sa-l ia de la joaca, ma intreb si il intreb nedumerita cand a ajuns aici? Nici nu am sfarsit lista cu lucruri de facut, vise de implinit, iubire de dat din anul trecut si deja un altul s-a instalat in viata-mi! Parca ieri tapetam cu promisiuni si angajamente pe raposatul an 2009, faceam juraminte si desenam harti pentru un destin cu iz de-ndestulare, iar plamanii imi tremurau de strigatul fericirii dorite pe strazi.
Azi, ma dezmeticesc dupa o saptamana lunga si plina, dar cu certitudine minunata.
La inceput de vacanta stiam sigur ce vreau: liniste multa, dar si zdranganit de clopotei, rasete si vibratii ale corzii sensibile;
zapada, dar si soare sa ma strapunga, frig sa mi se lipeasca narile si sa-mi curat plamanii, dar si caldurica si parfum de portocale, bunatati felurite servite din palma, dar si grija la caloriile infulecate; prieteni aproape, dar si secunde cu mine si ganduri departe; eram, desigur, foarte decisa in dorintele mele:)

    Ce-a iesit,  acum cand pot sa desenez cu stele norocoase linia de finis? Cand intoasa acasa raman uitata cu ochii lipiti de pozele care imi zic ca da, am fost fericita atunci?
Pai, a iesi ecuatia asta: drum lung, muzica multa, oameni dragi alaturi, balaceala fierbinte printre calcare reci, pahare rasfatate cu felii de lamaie, ingerasi in zapada si bujori de fericire in obraji, un izvor al minunilor in palmele noastre si-un altul nascut in suflete, brazi garboviti de zapada, rasete, iar balaceala si dulce leneveala, pahare facute tandari parca in ciuda lui 2009 ca el se duce, iar noi ramanem sa ne implinim visele ramase corigente; frig, dar soare totusi.
    Luata pe sus de valul noptii si cu traierea frenetica a clipei mereu grabite, am uitat la predarea stafetei dintre ani de sarutul sub vascul norocos, de fundita rosie obligatorie, aducatoate de tresariri in inima, si de lista cu dorinte pentru anul cel nou.
Daca o fac acum in gand si in suflet, se pune?