Am revenit, ma mai primiti?

Da, m-am pierdut, iartati-ma, m-am luat cu viata si n-am mai stiut de alte lucruri. N-am mai deschis fereastra asta un timp. Dar acum am revenit, macar un pic. Mi-e rusine ca nu am mai scris, ca ma tot pierd in mrejele vietii si uit de ce-mi place mai mult.
Si mi-ar placea sa ma primiti inapoi, intre cei carora le zambiti cand ii vedeti, sau ii auziti sau la care va ganditi…nici eu nu mai stiu cum sa descriu vizitele astea facute din cuvinte ...
Dupa un inceput furtunos, ziua s-a desfasurat pana acum cu toata maiestatea unui sarpe boa care a inghitit un elefant. Mi-am facut un ceai de buruieni si m-am gandit la ciudata noastra fascinatie a lucrului inceput. Tot felul de oameni care trag zi dupa zi de cate o treaba plicticoasa si neinteresanta, din cauza ca e mai greu sa faci schimbari decat sa continui ce ai inceput ... Incapatanarea cu care strabati o carte plicticoasa ca sa nu o lasi la jumatate sau te uiti blegos la un film idiot numai pentru ca vrei sa vezi cum se termina, desi pana si sfarsitul e al dracului de previzibil si nici macar drumul pana acolo nu e prea interesant ... Sau resemnarea cu care faci zi de zi ceva care nu-ti spune mai nimic, cu teama secreta ca daca te apuci de altceva, ajungi in acelasi loc peste un an sau doi, la aceeasi plictiseala, in mijlocul altor oameni, care seamana teribil de tare cu aia dinainte ... Culmea ca nu sunt deloc plictisita, am doar un moment de desprindere, beau ceai si ma uit in jur ca la un film prost, sau nu prost, doar banal si care cam treneaza ...Vijelia de-afara ma face sa ma simt ca o mica firimitura in marea schema a lucrurilor peste care aproape s-a facut februarie…
Nu stiu daca mi-ar placea sa locuiesc intr-un loc fara anotimpuri, unde sa fie mereu cald si sa nu ploua niciodata, si zapada sa fie ceva pe care-l vezi la televizor ... Probabil ca nu, uite, acum parca mi-e dor de un pic de ploaie, mi-e dor de o ploaie pe un camp verde si intins, peste care sa vad, pana departe, numai perdelele de apa, sa tune si sa fulgere si sa aud ploaia pe acoperisul de sindrila, sa fie racoare si apa sa fasaie, sa simt greierii cum se pitesc pe sub bulgarii de pamant asteptand sa treaca inundatia, si gardul din bete de brad decojite sa straluceasca stins in timp ce toate relele se spala si se duc catre mare, unde picaturile sunt inghitite de un peste pe care-l inghite un peste si mai mare, pe care-l inghite o balena, chiar daca balenele nu mananca peste, unde se face, cu timpul, un strat gros de regrete si pareri de rau si ganduri trecute fara sa le bage nimeni in seama. Dar casa cu ploaia si cu gardul de brad exista, undeva, intre niste dealuri, o vad chiar acum, in timp ce va scriu, am visat-o cand eram mica si de atunci o mai visez din cand in cand, uneori cand dorm, alteori cand beau ceai in mijlocul unei zile. Si cred ca la un moment dat o sa plec de tot acolo, sau in casa de pe plaja - am si o casa pe o plaja - e o casa din lemn de corabie scufundata, cu scoici incrustate in el, cu felinar la fereastra si cu o girueta in forma de cocos, care-mi spune cand si de unde bate vantul, sau cat de repede merg daca la un moment dat casa se va transforma din nou in corabie si va porni asa, intr-o noapte cu stele, printre doua ape, spre orasul scufundat din povestirea lui Marquez. O sa va povestesc despre orasul scufundat, dar acum e zi, si astea sunt povesti de spus pe inserat, pe intuneric, cu orasul departe si cu cineva aproape... Mai am un pic de ceai, e cam rece, dar inca miroase a buruieni, am stat cu voi vreun sfert de ora, acum plec, nu vreau sa devin plicticoasa, mai trec, daca ma mai primiti in casele voastre cu lumanare in fereastra, atunci cand aveti chef de musafiri ...