Fir de poveste

Noaptea isi lasa usor cortina peste oras. A cazut prima zapada...Stiu ca maine soarele o va topi, dar azi albul asta imi dilata pupilele...Inauntru miroase a scortisoara si-a mere coapte. E placut. O sa-mi fac un ceai de coacaze si-o sa-l rasfat cu putina miere. Pe el si pe mine.
Ce copil am fost!...
Ochii stinsi mai au puterea sa mai planga... cu lacrimi intre colturile pleoapelor cazute...Umerii coboara istoviti. Priveste in sufletul ei, dar nu desluseste nimic palpabil in marele gol...O sa invat si lectia asta...e ca atunci cand te-nveti sa bei cafeaua fara zahar, sa dormi fara sa visezi si sa te lasi iubita fara sa iubesti...
Cu mainile ce poftesc mângâiere desenează forme ciudate pe geamul aburit. Gandurile-mi iţi pipaie faţa neincetat...te compune si te descumpune deznadajduit.
Mainile scriu...scriu neincetat povestea...povestea care te descrie... povestea care ma consuma...si pe masura ce scriu, tot trupul pare ca se desira... ca un pulover vechi, ţesut din fir de poveste... cu printi si printese, cu inceput, dar mai ales... cu sfarsit.

CHRIS ISAAK - Life will go on...

Pe mine, ma, m

Am obosit ! Da ! Si-am hotarat : vreau vacanta! De la scoala si din agitatia vietii mele!
Vreau mult somn si timp sa fac tot ce imi dicteaza creierul si sufletul. Vreau carti multe pe care sa le asortez cu starile mele, dar si cu o cafea fierbinte cu lapte si miere. Cu biscuiti tolaniti in castronele vesele si patura trasa peste genunchi. Vreau randuri care sa ma adanceasca in ganduri si sa ma rupa brutal, dar definitiv de exterior.
E adevarat simti oaresce satisfactie cand realizezi ca si azi ai dumirit mintile fragede ale copiilor, ca ai netezit ridurile de pe fruntile lor incruntate, ca i-ai ajutat sa iasa la lumina. E placut sentimentul trait cand vezi ca au facut ordine in prea multele feluri de cuvinte sau de propozitii dintr-o fraza, ca pricep scheme complicate si ca apoi, cu ochi mari si senini, afirma incantati....
« Ahaaa, acum intelegem ca principala e propozitia aia mare si puternica, stapana tuturor, pe cand subordonata, de vreme ce e subordonata...trebuie musai sa stea smerita sub papucul celei dintai » Da, recunosc, e fascinant si sunt si zile de-astea cand iti vine sa-ti strigi bucuria pe strazi !
Dar acum, am obosit. Si ma gandeam ca din 24 cate ore are ziua...12 sunt pe drum si 8 le dorm ca sa fac fata. Ce-mi mai ramane dintr-o zi ? 4 ore in care alerg asa bezmetica dintr-o parte in alta incercand sa lungesc timpul, incat cad rapusa mereu. E clar, am nevoie de o viata normala...de timp sa-mi rontai paginile cartii in tihna, sa-mi lipesc toate scoicile adunate in ani de plimbari pe ghivece modelate cu mana mea si-apoi, sa plantez muscate inflacarate pentru ferestrele casutei din visele mele.
Am nevoie de timp cu mine...sa ne sfatuim, sa ne certam, sa tragem concluzii. E un exercitiu care imi lipseste si pe care il practicam candva...
N-am voie sa devin un robot ! N-am dreptul sa-mi calc in picioare sufletul ! Si-am sa ma opresc. Am sa trag aer in piept, am sa adun lacrimi cu mana si-am sa merg inainte...privind mai atent la mine...

Parfum de rai

Cum la meteo au anuntat ca ultima zi frumoasa de toamna pe cea de azi, m-am inarmat cu aparatul foto, fularul la gat, sapca pe cap si zambete pe chip si-am iesit la plimbare. Nu foarte departe de Campina, mai sus de Breaza mai exact, undeva in stanga DN1-ului, e un satuc rupt parca de restul lumii : Talea. Nu stiu daca numele spune ceva, e oricum mai putin cunoscut decat Cornu, Telega sau Brebu unde e deja plin de fite si fitosi care si-au ridicat o viluta...asa cum i-a lasat imaginatia sau zgarcenia s-o faca ( Asta e o alta discutie, despre cum cei grosi la buzunar sunt subtiri la obraz si habar n-au ce inseamna de fapt ideea de casa pe pamant , iar cei care viseaza casute mici si cochete, cu muscate la ferestre, impart inca intimitatea cu vecinul de sus sau de jos). Revin la satucul unde m-am ascuns cateva ore si-am respirat linistea cu toti porii mei. Cald afara, aproape nefiresc pentru o zi de sfarsit de noiembrie si multa pace in jur. Era atata tihna si asezare in locul acela, incat ma simteam cumva vinovata de fosnetul pe care il scoteau pasii mei prin covorul de frunze de-acum moarte ! Cateva batranele sporovaiau soptit pe drumul de intoarcere de la biserica, un cioban ce-si strunea mioarele departe de drum...nimic grav, nimic ostil sau ostentativ. Fara zorzoane de prost gust. Padurea era inca vie...zada facea ape in urcusul meu spre varful dealurilor, devenind cand galbuie ca puful, cand rosie ca focul. As fi ramas acolo poate, daca hamaitul unui dulau nu mi-ar fi dat de veste ca locul meu nu-i acolo. Ca am venit, mi-au acceptat curiozitatea si bucuria savurarii parfumului de rai, dar e timpul sa-mi vad de drumul spre lumea mea...
Cu dragostea de mana, am haladuit o secunda prin gradina raiului ! Iata !

Horatiu Malaele - Sunt un orb

In groapa Marianelor

Ochii mari sa-i casc asa...
si sa-i tin cu mana bine
sunt un orb in fata ta
care uite vezi prin mine
ce e rau si ce e bine...

Seara, intuneric, parca dincolo de geamuri nu mai e nimic, si-mi place sa-mi inchipui ca sunt undeva, pe fundul oceanului, in groapa Marianelor, intr-o mica bula de aer in mijlocul nimicului, singura cu tine, scriindu-ti ca si cum mi-as scrie mie insami...In groapa mea e liniste si intuneric, ziceam... si nimeni nu bate in peretele subtire...probabil de teama sa nu-l sfarseasca pe vecie.
Iar nu stiu cand a trecut ziua asta, invarteli, suceli, intrebari si raspunsuri si ceva dorinta de izbavirea de toate nimicurile care ne umplu zilele cu actiuni usor inutile si cu sensuri pe care numai noi le stim, ca sa nu spun ca toata ziua facem si desfacem lucruri pe care era atat de usor sa le facem bine de la inceput, daca cineva ar fi gandit inainte sa purceada la treaba ... In fine...
E tarziu, si incep sa ma trasform in femeia-dinozaur, care in loc sa prefere farmecul usor rapanos si pauper al lumii zgomotoase de deasupra, viseaza la nopti cu stele si lumi cu zei binevoitori si cam prostuti, care stiu sa faca lucruri interesante, si care pot fi imbunati si cumparati cu zambete si gropite in obraji...si ma gandeam ca de fapt traim fiecare in lumea lui, ca intr-un balon de sapun, vedem ce se intampla afara, auzim zgomotele da' stam inauntru si privim irizatiile de curcubeu si ne gandim ca asa e totul dincolo, multicolor si diafan ... Este ?!...
Hai, scrie-mi, despre aroma cafelei tale de dimineata, despre noptile si zilele tale, despre florile daruite sau pe care ai vrea sa le daruiesti si despre vreme si carti si lucruri si oameni. Despre labirintul sufletului tau. Si despre cum se va iesi la lumina.
Ciocane-mi in perete si-n suflet si hai sa vorbim despre cum am invatat sa dormim linistiti in arena unui circ, cu animale si spectatori si urale, cu acrobati si oameni de serviciu, cu decoruri si cu mizeria din tarcul elefantului ...Eu promit sa spun tot si sa ma predau...Definitiv si fara scapare.
Si maine-i o zi...
si ziua din tine
frumos va zambi
sperantei din mine!...

ENYA - MAY IT BE...

Somn usor...

Vocea ta inca imi suna in ganduri. Abia am inchis telefonul si dorul ma face sa ma mut din nou in lumea mea, in tara mea...de sus.
Ma tot uit imprejur, nadajduind bolnav, dar nu reusesc sa-ti intalnesc ochii. Ma gandesc ca cine stie ce treburi plicticoase te-or tine pe loc, in tara de jos, desi ai vrea sa zbori acum cu mine mult mai sus. Si mult mai departe. Si ma decid sa te caut acolo unde nu dispari niciodata : in mintea mea. In sufletul care tanjeste avid.
Deschid usa incet, cu discretie. Poate dormi si nu vreau sa te trezesc. Tu stii sa dormi atat de frumos...
Aveam dreptate, dormi si nu pot sa nu-ti privesc chipul care acum pare ca si-a gasit, in sfarsit, linistea. Cu mainile inerte, aruncate pe perna pare ca imbratisezi. Putinul si necuprinsul. Sunt inca atasate de tine sau sunt doar semne de aducere-aminte ?...Ma strecor langa tine si-mi lipesc talpile inca reci de trupul fierbinte. Tresari usor, desenezi scantei pe perna si-ti vezi de visele tale. Ma retrag usor, n-as vrea pentru nimic in lume sa-ti distrug puntea spre bine...si raman muta sa contemplu suvitele rebele de pe frunte. Cu degete timide, dar pofticioase le astampar jocul…si sa ma intreb ce lumi oi vizita tu acum. Ceva din adancul meu imi spune ca te stiu si te simt, te pot si te am, dinainte chiar de-a te gusta, de-a te vedea... si chiar inainte de-a te auzi... Te-am dorit dincolo de simturile mele... a fost asa... trans-senzorial... bizara, dar firesca aceasta simetrie nebuna...bucati lipsa, bucati avute... Epuizati de vrut si visat, ne zvacnim dureros...Ne adormim ingemanati intors... in aceasta simetrie nebuna...
Cu fruntea plecata de ganduri, ma intorc in lumea celor de jos...dar o sa revin aici mereu in lumea noastra, de sus, ca sa-ti veghez abisurile si inaltimile, sa-ti domolesc brazdele subtiri de sub ochi si suvitele de par, ca sa-ti sarut visele...pe frunte.
Somn usor !

"Marea iubire a lui Sebastian"

Noapte friguroasa de noiembrie. Aburi grosi ies din sufletele infirbantate de iubiri avute. Si pierdute. Retraite acum prin ochii lor, ale fiintelor firave de pe scena. Da, am avut in seara asta o intalnire de taina. Nu spuneti, va rog, nimanui, dar am fost sa ma vad cu Sebastian. Cum care?!Mihail... steaua fara nume si jocul de-a vacanta. S-a incapatanat sa mi-o prezinte pe Leni Caler si in delicatetea si nobletea lui, sa-mi spuna ca, desi frivola, orgolioasa si nepriceputa in ale iubirii, era "superba...". I-am privit jocul pe scena, l-am lasat sa se amageasca si i-am zambit intruna tamp. Stiam despre ce vorbeste. "Jocul meu in dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fara sens - si totusi nu-mi pot impune o data pentru totdeauna o definitiva renuntare. Stiu ca nu duce la nimic, ca nu poate duce la nimic, ca totul e dinainte sortit celui mai grotesc deznodamint - si totusi de fiecare data ma imbarc in aceeasi ridicola farsa, cu nu stiu ce amestec de impostura si buna credinta, ca si cum ar fi o incercare pe care o fac pentru prima oara. E greu sa fii un om sfirsit - si sa accepti cu seriozitate acest fapt. Ce e mai de neiertat in cazul meu este ca antrenez in situatii atit de false fiinte care n-au nici o vina, decit aceea de a ma cunoaste... Dupa amiaza de azi a fost asa de penibila, ca mi-e sila de mine..." Si-a aprins o tigara, a schimbat pe Mozart cu Nat King Cole si mi-a zis sa bem un vin vechi, asa, pana uitam ca maine trebuie s-o luam de la capat. Si ca asteapta sa se sfarseasca razboiul... "si pe urma? Ce voi astepta pe urma? (...) Vorbesc, vad, ascult, raspund, ma mir, aprob - si dincolo de toata aceasta agitatie de suprafata sint si ramin mereu singur cu irevocabila mea soarta." Il priveam si ma intrebam fara curajul de-a-mi rosti gandurile, despre ce razboi vorbeste omul asta din fata mea?! Si de ce mi se pare atat de clar ca am luptat si eu pe frontul asta?! Ca lupt...
Leni zambea si ea vazandu-l si ii spunea intruna ca-i copil, ca e naiv si ca e prea complicat ca sa-l intaleaga, ea, care e atat de simpla... As fi vrut s-o scutur zdravan si sa-i deschid ochii, sa vada ce om teribil o iubeste si-ar da lumea toata pentru ea. S-o fac sa priceapa ca e acum sau niciodata. Ca o sa sfarseasca singura, desi adulata de toti din jur, trista si neiubita. Glasul meu insa nu trecea dincolo de linistea ascutita din jur. Si gesturile mele, ramaneau acolo, inchise ermetic in sufletul care se zvarcolea in neputinta acum.
El, insa a inteles intentia mea. A suras sfasietor si-a concis:"Nu pricepe nimic si - cu cea mai buna dreptate - asteapta ca acest prea lung joc sa ia sfirsit. Dar pentru mine nu exista decit un sfirsit. Unul singur".
Am inteles. Am acceptat ca exista razboaie pe care le pierzi. Am lasat lacrimile sa danseze pe obrajii truditi. Mi-am infasurat trupul de-acum resemnat in haina groasa, am invartit fularul la gat si-am iesit. Era destul. Mai multa poveste n-am putut. Era destula realitate cat s-o striveasca.
I-am lasat in sala goala sa-si culeaga nostalgiile din par...sa le-mpleteasca si sa le arunce departe, ca nimeni vreodata sa le mai simta gustul ori parfumul...


PS : Intalnire stabilita de doamna Rodica Mandache si de Marius Manole, inspirati de jurnalul actritei Leni Caler, "marea iubire a lui Sebastian"...

Roxette - milk and toast and honey

Cu mustatile pline de lapte...

Oo, da, e tare toamna afara! Ma dor ochii de plumburiul cerului. Cred c-o sa ploua sau poate direct o sa ninga! Ceata asta nu pare sa aduca nimic bun. E derunta, nu schimba realitatea, dar te impiedica ca vezi clar.
Dar sunt acasaa...si inca ma pot bucura de ceasca cu cafea fierbinte si de patul cald. E o dimineata din aia calma si usor blegoasa cand inca mai ai vreme sa-ti ascunzi nasul sub plapuma fiebinte pana se prajeste painea si laptele se incalzeste...si el lenes, in ibric. Poti sa-ti intinzi picioarele pana ajungi in partea cealalta a patului cu cersaf de acum rece, sa motanesti inca putin in satinul lucios al asternutului.
Da, e dimineata ce-mi place.
As mai putea adauga ceva ingrediente ca reteta sa fie completa, dar painea a sarit cat colo din prajitor, iar laptele scoate sunete sfasietoare. Va sarut cu mustatile pline de lapte! :)

Yes We Can.

“Change has come to America”
Primul afro-american la Casa Alba ! Si asta la numai 50 de ani distanta de dispute pentru emanciparea lor ! Uimitoare realizarea unui minoritar ( daca ne gandim ca ei resprezinta doar 11% din populatia SUA). Sa mai indrazneasca cineva sa spuna ca visul american e doar marketing, imagine, promovare. Azi ni s-a aratat ca visul poate deveni realitate.
Da, se poate cand vrei. Omului i-e dat sa poata orice.
Luati de cititi ce zice omul si...luati aminte, voi care aveti urechi de auzit si ...minte de folosit :

"This is our chance to answer that call. This is our moment. This is our time to reclaim the American Dream and reaffirm that fundamental truth - that out of many, we are one; that while we breathe, we hope, and where we are met with cynicism, and doubt, and those who tell us that we can't, we will respond with that timeless creed that sums up the spirit of a people: Yes We Can. "

Interviu unor lor oarecare

Lor : De ce ?
Ea : Pentru ca poate sa incalzeasca palmele fara sa-mi atinga macar degetele reci.
Pentru ca poate sa fie aici chiar cand e acolo.
Pentru cum i se misca aproape imperceptibil sprancenele si buzele cand se preface neatent, dar e mereu la panda.
Pentru cum se intristeaza brusc si ofteaza prelung de parca intreg Universul ar muri curand.
Pentru cum demonteaza vise si apoi zambeste complice lipindu-le la loc, vinovat, desigur, de piesele ramase in plus.
Pentru ca e stangaci, absurd, ireparabil si irepetabil, putin tacut, uneori uituc si nebarbierit, neterminat, neinceput...
Pentru ca poarta valuri mari ca femeile Islamului, nu pe chip, ci pe suflet si asa se simte la adapost.

El : Pentru ca exista.

Ce nu stie ea : ca zilele lui incep cu buna -dimineata pe buze, ca noptile lui sunt bune doar dupa ce sunt si pentru ea.

Ce nu stie el : ca valul care-i acopera sufletul, nu-i val, ci sufletul ei.

Lor : Cui i s-a facut mai frica, cine-a fugit mai sprinten ? Cine a iesit putin din iubire ?
Ei : Hmm, din nou sincronizare perfecta (ascutindu-si iubirea in ochii celuilalt) : amandoi...sau niciunul... Si sa mai spuna cineva ca nu exista suflete pereche...