Tari de poveste

Exista locuri in lume care sunt binecuvantate. Cineva acolo sus le indrageste mai mult, le mangaie blajin umerii puternici, sufla bunatate, prietenie si hotarare peste oamenii ei, netezeste cutele adanci de pe fruntile cerului, pune culoare si viata in obrajii vietii lor. Acum stiu sigur asta.

O saptamana in Alpii Elvetiei, deasupra lumii si-a rautatilor, cu mana streasina la ochi de-atata lumina si curatenie, cu vorbe soptite de teama de a nu curma linistea dumnezeiasca din jur...nu poate fi decat o amintire superba inramata atent si agatata intr-un ascuns ungher de inima.

Cu toata agitatia inerenta unei deplasari cu copii, printe cursuri la scoala din Buchs, patinaj, curling ori hochei in splendidul Wildhaus, degustatul pralinelor fine si-a branzeturilor autohtone, am gasit puterea de a ridica ochii spre albul inaltimilor si de-a fi o clipa doar cu mine. Am gasit ragazul de a trage aerul tare in piept si de a-mi lasa gandurile sa ma poarte in voie.Am topit pe buze si pe limba triunghiuri delicioase de ciocolata si-am zambit cu inteles crestelor pudrate parca cu zahar de maini urise venite din cer.

Desi partea franceza a Elvetiei e mai aproape sufletului meu ( visez inca la atmosfera eleganta si usor aristocrata a Montreux-ului desenat in trepte ce coboara parca spre-a se sfarsi in marele lac Leman, Geneva ori Lausanne cu parcurile sale nesfarsite...), micutul Buchs, cochet si animat, rasfatat din plin de fulgii de nea, pazit cu stasnicie de munti, scaldat de ape de topaz, mi-a masurat cu ceasul sau de buzunar, elvetian, cum altfel?, secundele de dor si fericire...