Pe-un colt de stea...

E cald, e noapte, e liniste, e miros de incins, de uscat, de nervi intinsi. E toropeala lenesa a noptii de vara. Cu trupul imbratisand moliciunea zarilor, imprastii dorinte in vant...sa se-auda...sa fie culese...
Vreau mirosul de sarat in nari, tipatul sfasietor al pescarusilor si mainile lui mari, dar tandre scuturandu-mi blugii de nisip.
Vreau limonada rece din salasul careia sa muste pofticios o felie mare de portocala zambinda.
Vreau ape siroaie pe chip si tunet pe timp de ploaie.
Vreau sa ma fac ce am promis ca o sa fiu cand oi fi mare...musafir si calator. Sa-mi caut mereu si fara de sfarsit locul...si norocul.
Vreau sa ma fac mica, rasucind inele fermecate ca-n filmele copilariei, si sa ma asez domol in palma lui. Sa sufle iubire si sa nu-mi mai fie amar. Si dor.
Vreau sa construiesc pancarte mari pe care sa scriu constiincios "Se cauta printi. Se garanteaza pastrarea. Pe veci...si nu in castele de nisip!"
Vreau sa-mi impletesc un hamac si sa-l leg de marginile lumii...sa ma legan asa pana la adormirea mintii si-a sufletului.
Vreau sa cred ca nimeni n-a trecut intamplator pragul destinului meu. Nici eu pe-al lor.
Vreau sa nu-mi mai impiedic anii si pasii si norocul de deznadejdi si vise spulberate, la ceas de seara. Niciodata.
Vreau nu ORI ORI, ci SI SI.
Vreau urmele noastre prin praful stradutelor, sarutarile noastre trantite de asfalt si mirosul de noi.
Vreau sa adun tot haul de peste zi si sa-l inghesui in capsule. Sa-l iau seara cu apa multa, asa ca pe aspirina cand tamplele zvacnesc tavnos.
Vreau sa visez ca ma trezesc...la viata, la moarte, la ce e... si trezita sa visez ca dorm. O viata. O lume.
Vreau ca in alergare, sa nu ma mai lovesc de propriul trup.
Vreau sa pot sa-mi desprind intr-o zi genunchii din noroi.

M-am asezat pe-un colt de stea si-astept.

Privind spre inauntru...

Si daca vântul vremii pe coclaur

Le-o spulbera, cu mine, catre vis,

Spuneti asa... ca lumea mea de aur

Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.

(Serghei Esenin - Prezicere)

Ani la rand- incolonati ca niste soldatei teribil de seriosi- am ciocanit cu fruntea asudata de marea fereastra a lumii cerand, implorand momente de liniste si echilibru. De impacare cu lumea si cu mine. De pace cu mine, in mine. Am obligat Inaltul sa-mi traseze linia de plutire. Inutil!
Am facut atunci un exercitiu necesar: cunoasterea de sine. Mi-am tapetat inauntrul cu oglinzi uriase si-am facut apoi un pas in spate. M-am desprins. M-am disecat si analizat cu atentia si rabdarea unui chirurg priceput. Taios si obiectiv. Rece. Cum e alcatuita alcatuirea asta stranie?! M-am invartit in juru-mi cu degetele adanc infipte in obraz si, in final, am cascat ochi exoftalmici si-am strigat ascutit ca pentru altul: Ce utopie! In inocenta mintii de copil, credeam ca egalarea perfecta a talgerelor balantei imi va aduce multumirea de sine. Cu sinele.
Am priceput cu greu ca doar tumultul si clocotul din vine ma face sa simt ca sunt vie. Ca, oricat de sufocant si nociv poate deveni, gustul indoielilor, al problemelor care tanjesc dupa solutii salvatoare, gustul alergarii nebune prin viata, al intoarcerii pe toate fetele a sufletului poate sa ma faca sa simt ca sunt eu. Pentru ca sunt amalgam de indoieli si certitudini, de tradari si credinte, de putere si slabiciune. Am inteles ca mi-s vanzator si vandut in acelasi pachet, ca sunt propriul judecator si acuzat. Calau si osandit.
Am stiut sa nasc idei indraznete doar in nopti de zbucium, am putut sa aduc la lumina vorbe si ganduri doar cand preaplinul meu de viata si dor mi-au asezat condeiul in mana si sufletul in vitrina.

N-am stiut sa visez cu aripile larg deschise decat atunci cand orice speranta mi-a fost tavalita prin praf. Calcata ca pe-un gandac, in picioare. Miracolele mele nu s-au ivit decat in cele mai intunecate nopti fara luna. Fara stele norocoase.
Am indraznit sa fiu cu adevarat femeie numai atunci cand m-au incoltit deziluziile, am fost tare doar cand mi-am admis slabiciunea in bratele omului iubit, surprinzator, dar eu am stiut sa fiu puternica doar cand am fost la pamant.
Nu cer in genunchi victorii muncite, zbateri si iubiri castigate greu, in tiebreak, dar azi nu ma mai revolt in fata a ceea ce sunt.
Nu intrebati, caci azi continui sa repar fericiri defecte, sa bat poteci prin tara minunilor si sa ma predau cand si cand in fata propriului eu.
Dezgolita in fata ochilor mei, azi nu ma mai pot ascunde dupa paravane ieftine de hartie colorata.

Vive la France!

   O saptamana la Paris e o doza de rafinament si de romantism insuficienta, dar atat de necesara pentru orice femeie care se incapataneaza sa stea cu mana intinsa la portile fericirii!

Orice despartire de locuri nou descoperite, de experiente ce-au facut ca sangele sa-mi clocoteasca la temperaturi aproape letale, mi-a asternut totdeauna apoi pe chip o melancolie aproape stanjenitoare. Insa desprinderea avionului de taramul lui Baudelaire, Verlaine ori Apollinaire m-a facut sa simt ca ma rup...din mine. A fost ca si cand am gasit in sfarsit taramul-prelungire al fiintei mele si brusc a trebuit sa-l parasesc.

Am savurat prin ani eleganta distanta si coplesitoare a Vienei, mi-am acordat sufletul pe ritmuri de Mozart, am admirat voiosia din ochii si obrajii cehilor, am plecat capul in fata maretiei Alpilor Elvetiei, am ciocnit bucuroasa o halba de bere cu radacini germane, m-am scaldat in marile Greciei, mi-am inmuiat buzele arse de soare in ceaiul de mar verde al turcilor, am admis ca Podul cu Lanturi ce uneste pe veci Buda de Pesta e uimitor, dar nicaieri n-am spus ca acolo as vrea sa-mi depan restul zilelor...

La Paris am simtit asta, am gandit-o si-am spus-o de mii de ori ca pe-o rugaciune catre cei mai buni si darnici zei.

N-as sti sa spun ce e mai facinant in orasul luminilor...muzica strazilor...parfumul...vinul rubiniu...impasibila Sena...sampania naravasa din pahare...magia parcurilor trepidand de viata...grandoarea Arcului de Triumf...privirea lui Ludovic al XIV-lea de staja in poarta Versailles-ului...spendoarea florilor...croissantetele savuroase cu unt...trufele indraznet tolanite in praf de cacao...iubirea din ochii celor care inca mai cred ca totul pe lumea asta depinde de curajul şi de voinţa lor...inima ce-ti tresarea si ea cu mintea aiurea, departe...

...stiu doar atat : cu mainile larg deschise si cu privirea spre cer, am desenat cercuri uriase in aer, am strigat lumii intregi, acolo in inima Parisului “ Poate ca-s mica, dar cat de mare este libertatea mea!” si mi-am jurat c-am sa ma-ntorc...acasa!