GHEORGHE DINICA - Si daca

restul e tacere....

Gheorghe Dinica - Vagabondul vietii mele

Pentru ce tot zbuciumul vietii asteia, cand altele sunt frumusetile ei? Pentru ce toate ravnele subtiri, cand alta ar trebui sa ne fie hrana ? Pentru ce rautatile, neputintele si urile, cand iubirea ar trebui sa ne fie unicul sens in viata?
Asta vreau sa-mi fie singura consistenta, astia oamenii de mangaiat suflete. Restul...e praf in vant!
Drum bun, maestre!

Vorbeste cu ea

Care sunt limitele ratiunii? Ale rabdarii? Ale dragostei? Cine stabileste ce inseamna moral, etic, de-ajuns?
Unde se termina asteptarea infierbantata a sufletului si cand incepe cea ingrijorata? Cat ne da mana sa asteptam fara sa dorim macar o urma de confirmare? O zi? Un an? Toata viata? Cata vreme trebuie sa crosetam povesti frumoase pana se intampla cele adevarate? Cat trebuie sa treaca pentru ca atunci cand vine momentul visat sa fii deja gata stors de la atata asteptare? Cand obosim? Cand ne pierdem grija? Cand nu ne mai doare nici macar ca idee? Dupa cat timp ni se tabaceste sufletul? Dupa cate tristeti dispare interesul? Si daca nu dispare, dupa cat timp se umple durerea…cu nimicuri? Dar regretul? Cand ai constiinta caderii? A esecului?

Intrebari ca astea zac cu miile in mintea si alcatuirea asta stranie a mea si doar atunci cand ma impiedic de praguri neprietenoase imi ingadui ragazul sa le ascult si sa le caut raspunsuri.
Si, mai exista popasuri pe care le fac voit, pentru ca-mi sunt pansament si leacuri in zbaterile care uneori îmi scamoseaza viata. Se-ntâmpla adesea sa las la intratea in mine toate mastile frumos colorate, toate hainele atent alese si sa traversez noaptea cu ochii larg deschişi spre lumea inspaimantator de frumoasa a cartilor si-a filmelor. Sunt de-o lacomie remarcabila, le devorez fara mila. Filmele sunt un viciu senzual, ramas de pe vremea casetelor video, cand infulecam pofticios zeci, unele bune pentru moment, altele de luat alaturi pentru viata.
Ca si cu cartile, filmele mele nu sunt alese dupa cronicile revistelor de specialitate, ci mai degraba dupa forul meu interior. Dupa cum am stiut sa zambesc la un moment dat sau cum am invatat sa ingenunchez, dupa nevoi acute al sufletului sau trebuintele mintii mele, dar stiu ca exista unele pe care le-as căra si-n mormânt cu mine si le-as vedea de mii de ori, asa ca sa mor si sa revin la viata de plăcere după aceea.
Azi mi-am permis reintalnirea cu Almoldovar. Pedro Almoldovar. Il iubesc pur si simplu pentru arhitectura mintii lui! De fapt, cred ca ma atrag mai tare filmele europene decat cele americane, desi recunosc si-ntre cele din urma destule foarte bune. Mi-a fost tare bun la inima Vorbeste cu ea (Hable con ella), pentru ca nu e o poveste, e o radiografie a sufletelor, nu sunt personaje care joaca, sunt oameni cu frici si indrazneli, cu singuratati care dor ingrozitor, cu iubiri avute sau inventate. Un film care nu e nou, dar e teribil de bun, care trebuie vazut, nu pentru nenumăratele premii obţinute, ci pentru forţa lui de a pansa suflete care inca mai cred din toţi rărunchii. Un indemn. O staruita, ca sa nu fie apoi prea tarziu. Un film după care ramai cu gura căscata prosteşte si începi sa înnozi si sa deznozi la întrebări… Si sa-ti spui, aşa ca personajul din film, …"Bine, bine, stiu ca e nevinovat... Da', nevinovat de ce?". E oare posibil sa fii nevinovat de iubire? Un film despre miracole pe care mintea si logica nu le pot dezlega, despre dragoste dincolo de aici si acum, despre viata din moarte, despre destin si despre asumare.

E un film ce nu merita povestit, ci trăit halucinant, cu fiecare secunda.

Marturia aici: http://www.youtube.com/watch?v=-iTkuBdiDnM&feature=related

Sunt multe filme care mi-au oferit nemuriri sub chipuri diverse, dar sunt câteva in care as putea sa mă prefac, după moarte, după viata, după dragoste…

Leac pentru suflet exista?

Habar n-am cum functioneaza medicina asta, moderna ori traditionala, si cine face statistici si liste cu medicamente si boli.
Stiu doar sa alerg la sertarul cu buline tamaduitoare daca vreo durere surda imi sfredeleste tamplele ori imi sfaraie nervii din masele. Pot sa-mi las bataile inimii masurate de aparate tot mai mici, dar teribil de istete cand gheare dusmanoase mi se infig in gat, iar banala respiratie devine o povara. Am invatat ca ceaiul putin rasfatat cu lamaie si miere o sa tavaleasca prin praf raceala si-o sa dea cu ea de pereti. Că picioarele ori mainile rupte se aseaza frumos la locul lor cu putina durere si mult ghips sidefos pe care toata lumea simte ca trebuie sa-si lase amprenata colorata, asa ca sa tii minte perioada cumva rigida a existentei tale.
Bunica imi stivuieste an de an in camară plante aromate de tot felul nascute sa lecuiasca orice suferinta. Le ordoneaza in saculeti de panza si le deseneaza etichete care sa-mi faca cu ochiul cand vreo sclifoseala a vietii imi da tarcoale.
Dar nu pricep de ce nimeni pana acum nu s-a gandit sa treaca dorul pe lista unor boli. De ce se cauta remedii fel si fel pentru orice chin, dar nu si pentru zbaterile inimii. De ce pansamente doar pentru trup, nu si pentru suflet?
Si nu inteleg de ce primesc concediu cand imi frige fruntea ori ma zgaltai de frig, cand nu pot manca ori am insomnii, cand vreo masea nabadaioasa imi umfla si desfigureaza chipul, dar nu pot opri activitati insemnate ori marunte pe motiv de dor sincer, curat.
De ce pot lipsi de la serviciu, pot sa fac bai fierbinti si sa ma tolanesc in pat cand trupul mi-e in suferinta, dar trebuie sa ma conduc spre ale mele, sa alerg in colo si-n coace mereu cu zambet pe buze, sa tin discursuri si sa gesticulez ferm, cand dorul imi nauceste mintile, si sufletul?
De ce n-am voie sa mananc inghetata daca am milioane de ace in gat, de ce accept pesmetii ca unica hrana cand inauntrului nu-i arde de nimic, dar trebuie sa inghit departari cu lacrimi in coltul ochilor si nu pot sa ma ascund in fundul pamantului cand nu mi-e a vorbi ori a zambi?
Cand iti izbeşti tâmpla de slăvile nefericirii trufaşe, ar trebui sa nu ai voie sa conduci, sa te prezinti la examene ori sa operezi, sa tii pledoarii sau sa umbli cu substante toxice, asa ca atunci cand trupul ti-e anesteziat de-un medicament util, dar aspru... De ce sa fii scuzat pentru sfarseala trupeasca, pentru paloarea din obraji si moleseala miscarilor, dar nu si pe motiv de foame sufleteasca? De dor.
De ce medicii sunt oricand gata sa-ti insire sfaturi despre ce e bine sa faci pentru sanatatea trupeasca, sa-ti ofere tratamente vindecatoare, dar niciunul nu-si munceste ascutisul mintii sa gaseasca antidotul pentru suflet? De ce nu inventam paturi groase de învelit sufletul înfrigurat si hapuri care sa ne invete sa uitam neputinţa?
Vreau ceaiuri oricât de amare care sa ştie sa ostoiască aleanul. Si dorul. Şi râvnirea.
Da, cineva ar trebui sa treacă dorul pe lista unor boli!