Cand se stinge lumina...

Am strigat in mine
“ Heeei!!”
Dar n-a fost nimeni acolo
...sa-mi raspunda...

Rasturnare de forte

" Sunteti trista." "Nu sunt." "V-am vazut cand vorbeati la telefon. Aveati vocea soptita si pareati trista. Si v-am vazut ochii." " Esti copil, sunt doar obosita"....si chiar era doar un copil cel care imi adresa intrebarile. Eram surprinsa de spiritul lui de observatie. N-as fi zis ca un pusti de nici 15 ani poate fi atent la reactiile si starile unui adult de care oricum prapastii uriase parea sa-l desparta. Si-am cazut pe ganduri si mi-am tot zis daca varsta are vreo legatura, cat de mica, cu atentia, afectiunea, grija. M-am tot gandit daca noi, "cei mari", mai avem timp de astfel de sesizari. Daca morisca asta uriasa in care ne taram existentele ne mai permite sa-i privim pe ceilalti. Sa simtim tristetea sau fericirea din glasul sau sufletul lor. Daca nu-i privim doar ca pe niste papusi cu care interactionam nevoiti, vezi doamne, sa ne intregram grupului. Si vream sa fim mereu deasupra lor, deasupra lumii.
M-am simtit o clipa mica. Foarte mica. Eu, adultul, profesorul si teoretic modelui celui inca in formare, a trebuit sa recunosc in fata-mi ca am avut orgoliul, lasitatea de a nu recunoaste ce simt. Am mintit, o data in plus, convinsa de ideea prosteasca, dar construita in ani multi , ca nu e in regula sa te arati slab, neputinios ori cazut la pamant. Niciodata. Nimanui.Pentru cateva minute, el, copilul devenise adult si intindea o mana, arata ca vede si ca ii pasa, iar eu, maturul nematurizat, am preferat sa-mi joc rolul, jignita de rasturnarea de forte.

"Nimicul nepipait sa-l caut vrui/ Am rascolit pulberi de fum..."

Sunt orgolioasa. Am acceptat totdeauna cu greu infrangerile. Am facut cumva sa le transform in victorii. Sau in detalii ieftine, de neluat in seama. Am infruntat cu priviri demonice placerea altora de ma stii cazuta. M-am razvratit si-am vrut mereu mai mult. Am stiut mereu ca am dreptul de a alege si m-am falit cu optiunile mele.
N-am avut niciodata nimic de-a gata, mi-am julit bine trupul prin labirinturile vietii, dar am cautat mereu sa-mi ostoiesc sufletul. Sa distrug sfredelul ce-mi gaurea cugetul...si demnitatea. Am reusit cumva sa inving in bataliile murdare, iar deznadejdea sau tradarea am prefacut-o peste noapte in dorinta si iubire si mai mare. M-am dat de ceasul mortii si-al izbandei sa gasesc solutii. Sa ucid demonii din mine. Si sa continui sa zambesc...
Pentru prima data, azi, ma simt neputincioasa. N-am sa admit nimanui asta, dar mai dureros e, ca azi, ei, ceilalti, nu mai conteaza. Azi am pierdut batalia...cu mine. Azi mie nu-mi mai pot construi turnuri de fildes si nicio unealta, oricat de iscusita, nu ma mai poate duce pe culmile nepasarii. Azi, ma risipesc in amagiri cu gust greu, de moarte. Inapoi nu mai pot merge, lacatele s-au pus deja peste usile putintei. Inainte...niciun drum nu mai duce. Nu mai detin harta destinatiilor mele. Am avut totdeauna totul stiut, stabilit, desenat. Sub control. Doi si cu doi a dat mereu patru. Azi, lucrurile se amesteca si eu, cea mai lucida dintre fiintele pamantului, degust confuzia.
Prinsa in chingile destinului, nu pot decat sa traiesc fiecare secunda cu pofta si aviditatea cancerosului care stie ca maine, poimaine sau saptamana viitoare, va privi lumea de sus. Si, poate, va rasufla usurat....
Azi, nu mai prefac praful in nimic si nu ma mai arat trufasa. Admit ca forta care ma tintuieste asa, e mai puternica decat mine.
Inchid doar ochii, trag aer puternic in nari si in piept... si ma las purtata...

I’m not used to get what I want...

Vreau liniste…in toate sensurile si toate directiile.
Vreau o cafea fierbinte...azi sa fie cu lapte si usor dulceaga. N-o beau de regula indulcita, dar azi mi-e pofta. Si, da, neaparat cu caimac...neaparat pentru mine. A mea.
Vreau soare. Gata cu norii astia zelosi si cu ploaia. Vreau mirosul sarat de mare. Si scoici. Si nisip.
Vreau poate prea multe aici...zilele astea. In general. Dar vreau, caci asa simt ca sunt vie. Si, straniu, nu vreau sa am mereu tot, fiindca incetez sa mai visez si sa vreau. Incetez sa mai fiu.
So, nu-mi da totul. Lasa-mi mereu ceva la care sa mai sper. Si sa visez. Lasa-ma sa tanjesc putin...la toate. Nu stiu sa fiu cand am tot!...

5.45 ...dimineata. Si somn, al naibii de somn imi e. Pana sa deschid ochii si sa opresc taraitul sfredelitor, calculez rapid cate alte dimineati au sa mai vina. Cate pocnituri peste ceasul neprietenos. Cobor din pat, ca sa nu ma sperie rezultatul.
Cu nasucul in aburii de cafea...singura placere de neratat in zori...incerc dezlipirea ochilor. Greu. Si cerul asta care nu se mai limpezeste o data!... Cinci minute mai tarziu, incerc din rasputeri sa imprietenesc perechea asta de pantaloni cu vreo bluza zambareata din dulap. Zadarnic. Par dusmani de moarte. Jos! Alta. Nici oamenii nu-s compatibili toti cu fiecare, daramite vesmintele astea tavnoase. Iar sosetele, ooo, sosetele s-au incapatanat multa vreme sa se imprecheze. Le-am tot explicat ca le sta bine impreuna, ca altfel nu se poate, dar au tinut sa aiba personalitate. O vreme. Le vin, in final, de hac! Arunc picioarele in pantofiorii cuminti de la iesire si fac rugaciuni in gand. Sa nu mai ploua, sa iasa soarele azi, sa nu fie drumul aglomerat, sa nu intarzi, sa fie liniste la serviciu – sperand micile lucruri oarecum prozaice si prezente in mine indiferent de dimineata. Incui si ies grabita, ma ciocnesc de vecinul de deasupra care ma saluta nervos, parca vrand sa-mi zica sa casc ochii, ma urc in masina si pornesc. Nu pare aglomerat, dar pare ca nu m-am trezit, iar de plouat...tot ploua. Nu-i nimic, ziua-i lunga, o sa iasa, poate, si soarele.
Cu toata incapatanarea mea, masinile din jur franeaza suparate si, da, ma opresc. Un minut, doua, zece...ce doamne iarta-ma se intampla iar? Astia nu stiu ca n-am voie sa intarzi? A, da...uitasem de marea asfaltare. Nu-i bai, dam muzica mai tare, respiram adanc si...asteptam. Si asteptam. Si...asteptam. E clar, daca nu apare vreo minune, azi o dau in bara. Si mintea mea incepe sa formuleze discursuri pentru sefi...Dar, culmea, brusc, sarpele urias se pune in miscare. Inaintez.Timid, dar ma dezmortesc, ma misc. Am reusit sa scap din stransoare si trebuie sa incepem marele slalom. Cristianele. Ele ma salveaza intotdeauna. Evit Dacia blegoasa din stanga, ocolesc apoi pe dreapta...si-mi iau avant. Am reusit! Ultimul minut salvator! Pe toti sfintii!... Mi-a iesit si azi!
Inauntru agitatie. Colegii zumzaie nervosi de la prima ora. Sefii impart sarcini. Ridic gulerul hainei si ma pitulez spre o zona mai calma. Prea tarziu, am fost remarcata. “Aa, buna dimineata, chiar te asteptam sa te rugam sa...” “Da, da sa ma rugati, ma asteptati voi pe mine...” . N-am de ales, ma supun mimand incantarea. Aiurea, le aveam pe-ale mele azi. Aveam altele de facut. Schimbare de planuri. Si de activitati. Am inceput sa zumzai si eu nervos. Si eu care speram sa scap!...Si de ce mi se pare ca visez ca suna in continuu telefonul? Oare pentru ca suna? Mda, suna, fara incetare. “ N-ati vrea sa ma slabiti putin?”
Se face timpul de plecare. Dar nuuu, o mica sedinta inainte, nu cade bine? Ba sigur ca da. Chiar asta si visam...De dimineata, inca!
Drumul de intoarcere, e alta poveste, pentru altadata.
S-a facut seara. M-am rasfatat cu o baie fierbinte si-un ceai aromat. Il sorb incet si-mi zic ca mi-s fericita, adormita tare, dar numai un zambet. Inca ploua. Dar acum, chiar imi place. Va las, am vise de visat. Maine stiu ca va fi o zi si mai buna, o simt si-mi vine s-o strang in brate, ca pe omul drag si sa-i spun (ei? , lui?) - mi-era dor, iubire, de tine.

Happy Easter !

Sper ca Pastele sa va fi adus mai mult decat oferte avantajoase in magazine, ospete copioase si zile libere !...

Zău, fă şi tu un efort!...

Îi cunosc dintr-o mie. Îi stiu şi cand nu vreau asta. Le simt mirosul puternic de vulturi. Le recunosc zbaterile puternice din ochi si tremurul usor din coltul buzelor cand se vor zambitori si sinceri. Ştiu, cand, sub aparenta detasare si falsul dezinteres se ascunde curiozitatea mortala...de altul. Le-am invatat bucuriile si m-am deprins cu flecareala lor. Îi recunosc dupa vorba lor dulce si intrebarile mereu indiscrete, dupa jocul ochilor. Dupa surasul tradus prin "asa carevasazica" nu ne povesteti tu, nu vrei sa fii de-a noastra, pai stai asa, ca daca nu ne spui tu, stim noi, aflam si daca nu aflam, inventam. Iţi facem noi viata muuult mai colorata de cat e, biata de ea.
Curiosii, bagaciosii...caci despre ei vorbim aici...stiu totdeauna totul despre oricine. Ce mananci, ce nu, de ce nu...ce-ti place si displace, ce imbraci si de ce, daca ieri te-ai asortat sau ai fost de-a dreptul neglijenta, daca mananci cu coatele pe masa sau stai cocosat, daca roşul de pe buze se potriveste firii tale, ce aventuri mai ai, ei n-ai, sigur ca ai, stim noi ca ai...prea zambesti mult in ultima vreme, prea iti stralucesc ochii, cât costa masina ta, ce graseala ai facut achiziţionand-o, de ce noaptea ai insomnii, da, stiu ca ai si asa ceva...Ei stiu totul.
Ei sunt totul. Inceputul si sfarsitul. Fara ei ai fi, bietul de tine un neajutorat. Noroc cu ei ca iti mai arata cand si cand, adica in fiecare zi, cum stau lucrurile. Sa ai si tu habar pe ce lume traiesti. Nu cumva sa uiti! Si daca ei au o viata searbada, fara culoare, cum indraznesti tu, un biet muritor, sa fii altfel?! Ce, te-ai trezit tu destept sa le dai lor peste nas? Sa le spui ca ar trebui altfel? Si daca ei vor sa fie draguti si sa te ajute sa-ti deschizi ochii, sa stii si tu ce-i cu viata ta, tu te trezesti sa-i refuzi? Dar chiar nu gandesti ca ai nevoie de ei? Si ca i-ai putea jigni? Hmm, zic sa-ti revi, omule si sa-i lasi sa faca scenariile tampe si sa-ti distruga viata. N-o fac decat putin si n-o sa mori daca le lasi si lor aceasta mica placere. Hai, zau, fa un efort si fa si tu niste oameni fericiti!...Doar tu ziceai ca ai mai multa minte!...

Echilibru precar

Ce e mai usor de suportat...povara esecului sau a gandului ca a lipsit curajul de a incerca macar?...
Trecand prin viata, am simtit adesea inclinarea balantei cand intr-un sens cand in altul, in cautarea vesnica a celebrului echilibru. Am indreptat spatele in acord cu principiile moralei si eticii sau am plecat capul spasita si-am ridicat spanceana, critic, in fata ispitei si-a dorintei trufase. Mi-am recunoscut limitele si slabiciunile. Am admis ca spiritul cedeaza uneori...dar mi-am insangerat genunchii in rugaciuni de cainta. Si-am inteles cum se invarte lumea asta...
Am inchis ochii si-am mers mai departe cand trupul a cerut tribut sufletului. Am acceptat infrangerea cu stoicismul celui care stie ca o face pentru o cauza dreapta. Si, halal, nobila !...
Au fost, inevitabil, nopti albe si zile negre cu sufletul haituit de incertitudini si tamplele in palmele reci. Nopti cand nicio cafea, oricat de neagra sau amara nu trezea nimic in mine...si nu oprea cu niciun chip vestejirea viselor. Nopti impinse apoi inainte de zile inrosite de suvoiul cald al sangelului ce clocotea in mine. Amestec de blestem si rugaciune. De satanic si dumnezeiesc.
N-am reusit, oricate sacrificii voite si impuse am facut, sa nu vad cu ochii mintii si-ai sufletului, mai ales, si sa nu bat poteci... spre lume. Sa nu desenez harti, nu cu creioane colorate, ci cu bataile inimii...Si n-am putut niciodata opri mintea sa nu sfredeleasca sufletul cu intrebarea ..."Cum ar fi fost daca...?"

Pe banca, in coltul strazii...

Mi-am innodat bine salul la gat si-am iesit. Nu era prea rece afara, doar vantul adia si aerul proaspat imi perfora plamanii..N-aveam tinta, voiam doar sa ies, sa las peretii albi in urma.Voiam culoare si amestec. Cu restul. Voaim sa ma pierd in multime.
Nu e fascinant ca la tara te temi sa faci ce vrei, sa spui ce gandesti sau sa iei decizii majore de jena ca vei fi stiuta de...”tot satul”? Nu e mai simplu cu forfota orasului in care te ratacesti si nimanui nu-i pasa daca esti la pamant sau in varful piramidei? In fine, asta voiam acum sa bantui pe stazile intesate ...nu de oameni, ci de masti colorate pal sau strident, de haine scumpe sau luate din Obor...
M-am asezat pe banca din coltul strazii si mi-am lasat privirea sa alerge, pe trotare, pe alei... Nu stiu cand mi-am lasat capul intr-o parte incercand sa urmaresc un sacou Boss care tot zambea gales unei rochite rosii sau servieta din piele veritabila care dadea coate pe la semafor... unei posete lacuite. Stiu doar ca sunetul strident al clasonului masinii din intersectie m-a trezit brusc. Cineva tipa isterizat la un batranel, strain parca intreg peisajului, ca el avusese prioritate si ca oricum facea ceva pe “rabla” lui cu care ar fi bine sa “zaca” acasa. Am privit mina bietului om, nedumerita si paralizata de reactia mastii baietelului coborat din masina luata, pesemne, cu banii lu’ taticu...A balbait ceva , si-a indesat ochelarii pe nas si a urcat in masina speriat, rusinat - tot el - de spectacolul la care participase. Am ramas pe banca,urmarind masina care se indeparta usor incercand, stinghera, sa nu ma incurce - si demarajul baietandrului care nu uitase inainte de urcarea-n bolidu-i nervos sa ranjeasca multumit ca fusese “cool” o data in plus...
Incepuse sa se inaspreasca vantul si frigul sa intepe si-am zis ca e timpul sa-mi dezmortesc oasele, sa las strada cu “fascinatia ei” pentru alta zi cand peretii albi mi se vor parea plictisitori...cand o sa mai vreau sa vad palarii zambitoare salutand vesele... saluri bine innodate la gat !...

Gratii la ferestre...

Azi m-am decis : imi ridic cetate de-asediu in juru-mi. Nu pentru trup, ci pentru suflet. Am evadat aiurea pe strazi cu bratele deschise. Cu aripile-n vant. Am zambit necontenit si-am ridicat cazutii de jos. Am ucis toata rea-vointa si-am ras dispretului luandu-mi lumea-n cap. Schiopatand, am facut rugaciuni sa iert pacatul, stiind ca-s intaiul pacatos!...
Dar m-am decis : catusele vremii le-nchid ! Ridic ziduri. Pun gratii la ferestre. Si-mi odihnesc zborul. Imi pun pe chip o alta rasuflare.
Ssss, liniste, azi sufletul meu se naste, din nou. Pe sine...