The Wallet Paranoia
Acum 14 ani
marți, 22 iulie 2008
Cu talpile pe nisip...
Nu aparţin niciunei organizaţii ecologiste, nu-mi plac înregimentările...nu mă alătur acelora care strigă în cor "salvaţi Vama Veche"...vreau doar să spun că dacă ştii să eviţi teribiliştii de toate vârstele, pseudo "vamaioţii" care îşi leagă turbane pe cap şi pietre la gât ca să fie, cum era..."în spiritul vămii":)...dacă poţi să ignori amalgamul de muzici, mâncăruri şi oameni...poţi încă găsi în vechea Vamă locuri în care să fii doar tu, cu tine şi cu marea...poţi să te-nfrupţi din mirosul de sare şi alge...poţi să ghidezi zmeele speranţelor tale cu tălpile înfipte bine în nisipul firbinte.
Am fost, am simţit, m-am bucurat, m-am luptat cu valurile ei şi-am lăsat-o la fel pentru anii ce vin...nemărginită în neliniştea ei...
vineri, 18 iulie 2008
Maktub...
...ma doare nefiinta ta
si nenascutu-ti ochi azi plange
si ma priveste dintr-un loc de unde
tacut-am noi candva...
Acum cand furia si frustrarea s-au risipit spre zari intunecate, cand doar o resemnare trista imi mai mangaie tamplele asudate, privesc totul cu alti ochi. Au fost, nu neg, zambete tampe pe chipul meu schimonosit a neintelegere, clipe de uimire, de regret ca am ascultat, ca am rotunjit ochii in fata posibilului imposibil, ca am ascutit mintea in ganduri sinucigase. Ca am dat aripi sufletului si i-am lasat zbaterile sa ma ravasesca.
Apoi, am zmucit innodarea oaselor mele si-am incercat sa tocesc ascutisul durerii… si am incercat sa uit. Si am uitat, dar doar "timpii morti", normele nemiloase si conventiile tandre. Am scos cu tarie din memorie clipele cand stergeam lacrimile amare de pe chipul meu. Tacerile nedrepte. Suspinele de dor. Atat.
Si-am decis sa-mi ingadui a pastra extazul inimii simtit cand citeam franturi ale timpului tau, sinceritatea cu care zambeam oricui pe strada dupa intalnirile cu tine, nerabdarea de a-ti atinge iar palmele cu degete reci, groaza plecarilor tale si rugaciunile care te intorceau mereu din drum...Am acceptat cu maturitate ca toate astea nu se pot uita!
Mi-am scormonit sufletul sfasiat si-am rugat mintea sa ma ajute acum. Sa-si ajute prietenul insangerat la pamant. Si a facut-o. Mi-a dat taria si luciditatea de-a intelege teribila calitate a unora de a se minti pe ei insisi, uimitoarea forta de a sustine, desi cu sufletul arcuit de singuratate, ca aici e mai bun decat acolo, ca sigurul castiga in fata incertitudinii, am inteles curajul lor de a-si sopti cu buze arse de durere ca iubesc cand niciun rest de fior nu-i mai atinge launtrul…teribila si crunta putere de a trambita ca n-a iubit vreodata inafara, desi sufletul i se prabuseste in abisuri de dor…si de durere..de iubire amara si fara sfarsit. Mintea mi-a deschis ochii si-am reusit sa vad fatarnicia altora de a crede ca prin a tine trupul sub control si viata sub papuc a semenului, reusim sa intram in vise din care de mult ni s-a sters urma…am reusit sa le pricep treptat, neputinta si slabiciunea de a crede ca atat timp cat doar visul celui de langa a luat-o razna, nu-i totul pierdut…
Am admis atunci ca nu “Te urasc!” ar trebui sa spun in final, ci "Multumesc!".
Multumesc pentru ca o vreme am imbatranit de fericire…impreuna , ca am zburat atat de sus fara sa ma mai tem si ma inclin fericita, cu recunostinta pentru caldura glasului, chiar de spunea si minciuni, pentru ca am invatat sa ma prabusesc aproape sinucigas in bratele tale, dar sa zambesc mereu fericita, pentru ca noapte de noapte m-ai invatat ce-i rabdarea smerita, pentru ca am invatat sa nu mai mint…sa nu ma mai mint, pentru ca incercand sa te pastrez langa mine am fost obligata sa raman frumoasa, desteapta, puternica.Vie!
Am consimtit atunci ca nu vorbele mele taioase ar vindeca, ci zambetul de compasiune in fata neputintei…
Ramane totusi regretul ca nu ai fost tu cel care sa imi anunti finalul, ca te-ai ascuns cu incapatanare, ca n-ai crezut in puterea femeii din mine. As fi udat pamantul cu lacrimile mele, as fi incalcat si uitat, neputincioasa toate regulile jocului, dar as fi inteles ca Invingatorul ia totul. Nu stiu sa mint, nu sunt farsor, n-as fi putut ascunde jalea sufletului meu. Dar as fi plecat ochii umila, ca sa nu te simti dator sa mai spui minciuni. Ori sa ramai un timp. As fi avut chiar curajul sa te conduc mandra si sa-ti spun ca…”nu se moare din asta” desi stiam ca sufletul meu zacea acum sfarsit. As fi inteles. Chiar tu spuneai ca zeii nu daruiesc victorii nemuncite. Ca nu exista noroc.
Te rog atat: inchipuieti ca am plecat departe, c-am disparut pe marea atat de mult visata si ca acum inot fericita…cu pestii si ca ma ascund de plasele si navoadele altor pescari …amatori… ori poate c-am murit… si nu ma chema niciodata. Plange-ma sau zguduie-te de rasete perfide, zambeste amar ori aplica exercitiul indiferentei.
Uita-ma in sufletul tau…
Lasa sa treaca timpul peste noi…Apoi hai sa rostim amandoi, de-acolo, din lumi diferite… “Maktub!”…
si nenascutu-ti ochi azi plange
si ma priveste dintr-un loc de unde
tacut-am noi candva...
Acum cand furia si frustrarea s-au risipit spre zari intunecate, cand doar o resemnare trista imi mai mangaie tamplele asudate, privesc totul cu alti ochi. Au fost, nu neg, zambete tampe pe chipul meu schimonosit a neintelegere, clipe de uimire, de regret ca am ascultat, ca am rotunjit ochii in fata posibilului imposibil, ca am ascutit mintea in ganduri sinucigase. Ca am dat aripi sufletului si i-am lasat zbaterile sa ma ravasesca.
Apoi, am zmucit innodarea oaselor mele si-am incercat sa tocesc ascutisul durerii… si am incercat sa uit. Si am uitat, dar doar "timpii morti", normele nemiloase si conventiile tandre. Am scos cu tarie din memorie clipele cand stergeam lacrimile amare de pe chipul meu. Tacerile nedrepte. Suspinele de dor. Atat.
Si-am decis sa-mi ingadui a pastra extazul inimii simtit cand citeam franturi ale timpului tau, sinceritatea cu care zambeam oricui pe strada dupa intalnirile cu tine, nerabdarea de a-ti atinge iar palmele cu degete reci, groaza plecarilor tale si rugaciunile care te intorceau mereu din drum...Am acceptat cu maturitate ca toate astea nu se pot uita!
Mi-am scormonit sufletul sfasiat si-am rugat mintea sa ma ajute acum. Sa-si ajute prietenul insangerat la pamant. Si a facut-o. Mi-a dat taria si luciditatea de-a intelege teribila calitate a unora de a se minti pe ei insisi, uimitoarea forta de a sustine, desi cu sufletul arcuit de singuratate, ca aici e mai bun decat acolo, ca sigurul castiga in fata incertitudinii, am inteles curajul lor de a-si sopti cu buze arse de durere ca iubesc cand niciun rest de fior nu-i mai atinge launtrul…teribila si crunta putere de a trambita ca n-a iubit vreodata inafara, desi sufletul i se prabuseste in abisuri de dor…si de durere..de iubire amara si fara sfarsit. Mintea mi-a deschis ochii si-am reusit sa vad fatarnicia altora de a crede ca prin a tine trupul sub control si viata sub papuc a semenului, reusim sa intram in vise din care de mult ni s-a sters urma…am reusit sa le pricep treptat, neputinta si slabiciunea de a crede ca atat timp cat doar visul celui de langa a luat-o razna, nu-i totul pierdut…
Am admis atunci ca nu “Te urasc!” ar trebui sa spun in final, ci "Multumesc!".
Multumesc pentru ca o vreme am imbatranit de fericire…impreuna , ca am zburat atat de sus fara sa ma mai tem si ma inclin fericita, cu recunostinta pentru caldura glasului, chiar de spunea si minciuni, pentru ca am invatat sa ma prabusesc aproape sinucigas in bratele tale, dar sa zambesc mereu fericita, pentru ca noapte de noapte m-ai invatat ce-i rabdarea smerita, pentru ca am invatat sa nu mai mint…sa nu ma mai mint, pentru ca incercand sa te pastrez langa mine am fost obligata sa raman frumoasa, desteapta, puternica.Vie!
Am consimtit atunci ca nu vorbele mele taioase ar vindeca, ci zambetul de compasiune in fata neputintei…
Ramane totusi regretul ca nu ai fost tu cel care sa imi anunti finalul, ca te-ai ascuns cu incapatanare, ca n-ai crezut in puterea femeii din mine. As fi udat pamantul cu lacrimile mele, as fi incalcat si uitat, neputincioasa toate regulile jocului, dar as fi inteles ca Invingatorul ia totul. Nu stiu sa mint, nu sunt farsor, n-as fi putut ascunde jalea sufletului meu. Dar as fi plecat ochii umila, ca sa nu te simti dator sa mai spui minciuni. Ori sa ramai un timp. As fi avut chiar curajul sa te conduc mandra si sa-ti spun ca…”nu se moare din asta” desi stiam ca sufletul meu zacea acum sfarsit. As fi inteles. Chiar tu spuneai ca zeii nu daruiesc victorii nemuncite. Ca nu exista noroc.
Te rog atat: inchipuieti ca am plecat departe, c-am disparut pe marea atat de mult visata si ca acum inot fericita…cu pestii si ca ma ascund de plasele si navoadele altor pescari …amatori… ori poate c-am murit… si nu ma chema niciodata. Plange-ma sau zguduie-te de rasete perfide, zambeste amar ori aplica exercitiul indiferentei.
Uita-ma in sufletul tau…
Lasa sa treaca timpul peste noi…Apoi hai sa rostim amandoi, de-acolo, din lumi diferite… “Maktub!”…
duminică, 6 iulie 2008
Lumea de sus...
... parca toate culorile din lume s-au terminat si n-a ramas decat un gri cafeniu, ca in fotografiile vechi, nuanta se cheama sepia, nu stiu exact de ce ii spune asa, dar acum nu ma mai intreb; unele lucruri nu sunt facute pentru a fi cunoscute ... Din nou ceata, parca merg prin nori ...si nu e la propriu… imi vine in minte olandezul zburator, care nu era om, ci vapor, si nu zbura, ci ... nu se stie exact ce facea, era doar un vas fantoma, poate inota, poate se strecura printre moleculele lumii asteia, in distanta imensa dintre nuclee si electroni, oare ce-as face daca dincolo de ferestrele astea de la etajul 1 as vedea vasul fantoma trecand cu toate panzele umflate, pustiu si colorat in sepia ?...
Nu m-am prostit, e doar sfarsitul unei saptamani destul de anoste, si mi-e dor de lumea de sus. Nu ti-am povestit niciodata despre lumea de sus, n-am avut cand, n-a fost vreme pentru atatea lucruri, poate o sa fie, poate ca nu, oricum, nici nu stiu daca lucrurile neintamplate nu sunt uneori mai importante in marea schema a lucrurilor decat cele intamplate ... Lumea mea de sus e inauntrul meu, acolo unde pot sa fac oricand ploaie sau vreme frumoasa, sau din toate cate un pic, pot sa fac curcubee si uragane, mari si deserturi si orase cu stradute inguste si cu case cu acoperisuri tuguiate. Am cetati si campii, am si un ocean mare de tot, pe care o sa-l traversez odata, si mai am o casa pe plaja, din lemn de corabie pe care l-am gasit dupa o noapte destul de furtunoasa; cam scartaie, mai ales cand bate vantul, si uneori ma gandesc ca vrea sa se intoarca in mare, dar miroase a sare si a alge, si cand dorm acolo, de sub perna parca se aud valuri si tot felul de sunete care cred ca sunt limba delfinilor...
Aici, pot inca sa innod maci si albastrele in coronite de speranta si apoi, cocotata in cel mai inalt copac din univers, sa le arunc in vant pentru zane bune care stiu, fara sa le spun…tot ce vreau.
Cand lumea asta - pe care o numesc "de jos", nu prea stiu de ce, poate doar pentru ca pare mica si indepartata cand sunt dincolo, cand lumea de jos e plicticoasa si neinteresanta, sau cand mi-e dor sa inalt zmeie sau sa ma joc cu pestele de coral care controleaza vremea, atunci plec acolo, si dintr-o data apar culori si mirosuri, orasele si padurile mele, si tot felul de trecatori ciudati, dintre care unii cred ca locuiesc acolo, mai trebuie doar sa-i cunosc. Cei trei magi de la Rasarit cutreiera inca si-mi povestesc ce-au descoperit, printul fericit si Nichita si Lorelei, oameni din carti si din anii ce mi-au trecut, pot sa-i chem pe toti si sa fac lumi in jurul lor, si cand ma plictisesc - o sa-ti spun o taina - pot chiar sa si zbor. Am invatat intr-o noapte, a fost destul de greu, locuiam atunci intr-un copac mare si batran, pe o coasta de deal, si am inceput sa fac cercuri greoaie in jurul lui, trebuia sa fiu foarte concentrata, pentru ca incepeam sa ma prabusesc imediat ce incercam sa ma gandesc la altceva, a fost obositor, dar pana la urma am inceput sa ma obisnuiesc, si atunci am inceput sa fac cercuri din ce in ce mai mari, si pana la urma mi-am luat inima in dinti si am plecat mai departe, catre orasul de la poalele dealului. Dimineata ma dureau umerii si m-am sculat tare obosita, dar imi aduc aminte si acum fiecare clipa din noaptea aia, fiecare tresarire, iar acum, acolo, in lumea de sus, cand ma plictisesc de umblat, uneori zbor si ma intrec cu pescarusii...
Nu stiu de ce iti scriu toate astea. Poate pentru ca nu mai vreau sa scriu despre lumea asta de jos, care e la fel de anosta ca in oricare din zilele celelalte si in care nici azi nu s-a intamplat nimic. Ma gandesc la tine, beau ceai si nisipul scartaie sub picioarele balansoarului, stau in casa de pe plaja, zambesc un pic, fara motiv si fara destinatie, usor trista, usor impacata…si mi-e dor.
Nu m-am prostit, e doar sfarsitul unei saptamani destul de anoste, si mi-e dor de lumea de sus. Nu ti-am povestit niciodata despre lumea de sus, n-am avut cand, n-a fost vreme pentru atatea lucruri, poate o sa fie, poate ca nu, oricum, nici nu stiu daca lucrurile neintamplate nu sunt uneori mai importante in marea schema a lucrurilor decat cele intamplate ... Lumea mea de sus e inauntrul meu, acolo unde pot sa fac oricand ploaie sau vreme frumoasa, sau din toate cate un pic, pot sa fac curcubee si uragane, mari si deserturi si orase cu stradute inguste si cu case cu acoperisuri tuguiate. Am cetati si campii, am si un ocean mare de tot, pe care o sa-l traversez odata, si mai am o casa pe plaja, din lemn de corabie pe care l-am gasit dupa o noapte destul de furtunoasa; cam scartaie, mai ales cand bate vantul, si uneori ma gandesc ca vrea sa se intoarca in mare, dar miroase a sare si a alge, si cand dorm acolo, de sub perna parca se aud valuri si tot felul de sunete care cred ca sunt limba delfinilor...
Aici, pot inca sa innod maci si albastrele in coronite de speranta si apoi, cocotata in cel mai inalt copac din univers, sa le arunc in vant pentru zane bune care stiu, fara sa le spun…tot ce vreau.
Cand lumea asta - pe care o numesc "de jos", nu prea stiu de ce, poate doar pentru ca pare mica si indepartata cand sunt dincolo, cand lumea de jos e plicticoasa si neinteresanta, sau cand mi-e dor sa inalt zmeie sau sa ma joc cu pestele de coral care controleaza vremea, atunci plec acolo, si dintr-o data apar culori si mirosuri, orasele si padurile mele, si tot felul de trecatori ciudati, dintre care unii cred ca locuiesc acolo, mai trebuie doar sa-i cunosc. Cei trei magi de la Rasarit cutreiera inca si-mi povestesc ce-au descoperit, printul fericit si Nichita si Lorelei, oameni din carti si din anii ce mi-au trecut, pot sa-i chem pe toti si sa fac lumi in jurul lor, si cand ma plictisesc - o sa-ti spun o taina - pot chiar sa si zbor. Am invatat intr-o noapte, a fost destul de greu, locuiam atunci intr-un copac mare si batran, pe o coasta de deal, si am inceput sa fac cercuri greoaie in jurul lui, trebuia sa fiu foarte concentrata, pentru ca incepeam sa ma prabusesc imediat ce incercam sa ma gandesc la altceva, a fost obositor, dar pana la urma am inceput sa ma obisnuiesc, si atunci am inceput sa fac cercuri din ce in ce mai mari, si pana la urma mi-am luat inima in dinti si am plecat mai departe, catre orasul de la poalele dealului. Dimineata ma dureau umerii si m-am sculat tare obosita, dar imi aduc aminte si acum fiecare clipa din noaptea aia, fiecare tresarire, iar acum, acolo, in lumea de sus, cand ma plictisesc de umblat, uneori zbor si ma intrec cu pescarusii...
Nu stiu de ce iti scriu toate astea. Poate pentru ca nu mai vreau sa scriu despre lumea asta de jos, care e la fel de anosta ca in oricare din zilele celelalte si in care nici azi nu s-a intamplat nimic. Ma gandesc la tine, beau ceai si nisipul scartaie sub picioarele balansoarului, stau in casa de pe plaja, zambesc un pic, fara motiv si fara destinatie, usor trista, usor impacata…si mi-e dor.
joi, 26 iunie 2008
Tears in heaven
Time can bring you down, time can bend your knees.
Time can break your heart, have you begging please.
...Beyond the door there's peace I'm sure,
And I know there'll be no more tears ïn heaven.
Mi-e somn. Azi-noapte am avut razboaie de purtat...cu mine.
Am desenat figuri stranii cu capul afundat in perne, am numarat necuvantatoarele lumii asteia, am reasezat stelele pe cer. Nimic. Mos Ene mi-a fost dusman de moarte. N-a vrut si n-a vrut sa ma viziteze.
Mi-am incrucisat mainile sub cap si m-am asezat batraneste pe ganduri. Nu-mi ziceti ca noaptea nu va sageteaza cele mai neobisnuite idei. Ca mintea nu va e invadata de milioane de intrebari..."Unde-am gresit?" "Cand am avut dreptate?"... Am mesterit mult la drumul spre niciunde. Am asezat cu mana mea piatra cu piatra. Am urcat pante abrupte si-am coborat in vaile plangerii. Am innodat lacrimi in barba. Am alergat voiniceste sa prin speranta din urma. Am asudat, dar am inaintat ca un soldat ce-si stie misiunea. N-am stiut, insa sa aleg drumul drept. Sinuosul m-a vrajit de la prima clipire din ochi. Am daltuit abisuri si-am ratacit prin vise ore-n sir. Mi-am lasat sufletul sa nasca note de iubire...
Dar in zadar...Am facut ochii mici, i-am strans cu putere si i-am deschis pofticios, am scuturat strasnic din cap. Nimic. Capatul n-am stiut sa-l vad. Destinatia nu mi-a fost permisa.
Obosita, mi-am strans mainile-a rugaciune sub obrazul stang, mi-am arcuit trupul obosit de-atatea zbateri si m-am cuibarit in vise nevisate inca. Am lasat ochii sa se-nchida anevoie si mi-am zis ca maine- noapte am sa ajung acolo unde azi mi-e interzis a intra...
Si doar cand ieri devenise deja de multa vreme azi... am deschis usa spre lumea viselor.
Time can break your heart, have you begging please.
...Beyond the door there's peace I'm sure,
And I know there'll be no more tears ïn heaven.
Mi-e somn. Azi-noapte am avut razboaie de purtat...cu mine.
Am desenat figuri stranii cu capul afundat in perne, am numarat necuvantatoarele lumii asteia, am reasezat stelele pe cer. Nimic. Mos Ene mi-a fost dusman de moarte. N-a vrut si n-a vrut sa ma viziteze.
Mi-am incrucisat mainile sub cap si m-am asezat batraneste pe ganduri. Nu-mi ziceti ca noaptea nu va sageteaza cele mai neobisnuite idei. Ca mintea nu va e invadata de milioane de intrebari..."Unde-am gresit?" "Cand am avut dreptate?"... Am mesterit mult la drumul spre niciunde. Am asezat cu mana mea piatra cu piatra. Am urcat pante abrupte si-am coborat in vaile plangerii. Am innodat lacrimi in barba. Am alergat voiniceste sa prin speranta din urma. Am asudat, dar am inaintat ca un soldat ce-si stie misiunea. N-am stiut, insa sa aleg drumul drept. Sinuosul m-a vrajit de la prima clipire din ochi. Am daltuit abisuri si-am ratacit prin vise ore-n sir. Mi-am lasat sufletul sa nasca note de iubire...
Dar in zadar...Am facut ochii mici, i-am strans cu putere si i-am deschis pofticios, am scuturat strasnic din cap. Nimic. Capatul n-am stiut sa-l vad. Destinatia nu mi-a fost permisa.
Obosita, mi-am strans mainile-a rugaciune sub obrazul stang, mi-am arcuit trupul obosit de-atatea zbateri si m-am cuibarit in vise nevisate inca. Am lasat ochii sa se-nchida anevoie si mi-am zis ca maine- noapte am sa ajung acolo unde azi mi-e interzis a intra...
Si doar cand ieri devenise deja de multa vreme azi... am deschis usa spre lumea viselor.
joi, 19 iunie 2008
miercuri, 11 iunie 2008
Rasturnare de forte
" Sunteti trista." "Nu sunt." "V-am vazut cand vorbeati la telefon. Aveati vocea soptita si pareati trista. Si v-am vazut ochii." " Esti copil, sunt doar obosita"....si chiar era doar un copil cel care imi adresa intrebarile. Eram surprinsa de spiritul lui de observatie. N-as fi zis ca un pusti de nici 15 ani poate fi atent la reactiile si starile unui adult de care oricum prapastii uriase parea sa-l desparta. Si-am cazut pe ganduri si mi-am tot zis daca varsta are vreo legatura, cat de mica, cu atentia, afectiunea, grija. M-am tot gandit daca noi, "cei mari", mai avem timp de astfel de sesizari. Daca morisca asta uriasa in care ne taram existentele ne mai permite sa-i privim pe ceilalti. Sa simtim tristetea sau fericirea din glasul sau sufletul lor. Daca nu-i privim doar ca pe niste papusi cu care interactionam nevoiti, vezi doamne, sa ne intregram grupului. Si vream sa fim mereu deasupra lor, deasupra lumii.
M-am simtit o clipa mica. Foarte mica. Eu, adultul, profesorul si teoretic modelui celui inca in formare, a trebuit sa recunosc in fata-mi ca am avut orgoliul, lasitatea de a nu recunoaste ce simt. Am mintit, o data in plus, convinsa de ideea prosteasca, dar construita in ani multi , ca nu e in regula sa te arati slab, neputinios ori cazut la pamant. Niciodata. Nimanui.Pentru cateva minute, el, copilul devenise adult si intindea o mana, arata ca vede si ca ii pasa, iar eu, maturul nematurizat, am preferat sa-mi joc rolul, jignita de rasturnarea de forte.
M-am simtit o clipa mica. Foarte mica. Eu, adultul, profesorul si teoretic modelui celui inca in formare, a trebuit sa recunosc in fata-mi ca am avut orgoliul, lasitatea de a nu recunoaste ce simt. Am mintit, o data in plus, convinsa de ideea prosteasca, dar construita in ani multi , ca nu e in regula sa te arati slab, neputinios ori cazut la pamant. Niciodata. Nimanui.Pentru cateva minute, el, copilul devenise adult si intindea o mana, arata ca vede si ca ii pasa, iar eu, maturul nematurizat, am preferat sa-mi joc rolul, jignita de rasturnarea de forte.
duminică, 8 iunie 2008
"Nimicul nepipait sa-l caut vrui/ Am rascolit pulberi de fum..."
Sunt orgolioasa. Am acceptat totdeauna cu greu infrangerile. Am facut cumva sa le transform in victorii. Sau in detalii ieftine, de neluat in seama. Am infruntat cu priviri demonice placerea altora de ma stii cazuta. M-am razvratit si-am vrut mereu mai mult. Am stiut mereu ca am dreptul de a alege si m-am falit cu optiunile mele.
N-am avut niciodata nimic de-a gata, mi-am julit bine trupul prin labirinturile vietii, dar am cautat mereu sa-mi ostoiesc sufletul. Sa distrug sfredelul ce-mi gaurea cugetul...si demnitatea. Am reusit cumva sa inving in bataliile murdare, iar deznadejdea sau tradarea am prefacut-o peste noapte in dorinta si iubire si mai mare. M-am dat de ceasul mortii si-al izbandei sa gasesc solutii. Sa ucid demonii din mine. Si sa continui sa zambesc...
Pentru prima data, azi, ma simt neputincioasa. N-am sa admit nimanui asta, dar mai dureros e, ca azi, ei, ceilalti, nu mai conteaza. Azi am pierdut batalia...cu mine. Azi mie nu-mi mai pot construi turnuri de fildes si nicio unealta, oricat de iscusita, nu ma mai poate duce pe culmile nepasarii. Azi, ma risipesc in amagiri cu gust greu, de moarte. Inapoi nu mai pot merge, lacatele s-au pus deja peste usile putintei. Inainte...niciun drum nu mai duce. Nu mai detin harta destinatiilor mele. Am avut totdeauna totul stiut, stabilit, desenat. Sub control. Doi si cu doi a dat mereu patru. Azi, lucrurile se amesteca si eu, cea mai lucida dintre fiintele pamantului, degust confuzia.
Prinsa in chingile destinului, nu pot decat sa traiesc fiecare secunda cu pofta si aviditatea cancerosului care stie ca maine, poimaine sau saptamana viitoare, va privi lumea de sus. Si, poate, va rasufla usurat....
Azi, nu mai prefac praful in nimic si nu ma mai arat trufasa. Admit ca forta care ma tintuieste asa, e mai puternica decat mine.
Inchid doar ochii, trag aer puternic in nari si in piept... si ma las purtata...
N-am avut niciodata nimic de-a gata, mi-am julit bine trupul prin labirinturile vietii, dar am cautat mereu sa-mi ostoiesc sufletul. Sa distrug sfredelul ce-mi gaurea cugetul...si demnitatea. Am reusit cumva sa inving in bataliile murdare, iar deznadejdea sau tradarea am prefacut-o peste noapte in dorinta si iubire si mai mare. M-am dat de ceasul mortii si-al izbandei sa gasesc solutii. Sa ucid demonii din mine. Si sa continui sa zambesc...
Pentru prima data, azi, ma simt neputincioasa. N-am sa admit nimanui asta, dar mai dureros e, ca azi, ei, ceilalti, nu mai conteaza. Azi am pierdut batalia...cu mine. Azi mie nu-mi mai pot construi turnuri de fildes si nicio unealta, oricat de iscusita, nu ma mai poate duce pe culmile nepasarii. Azi, ma risipesc in amagiri cu gust greu, de moarte. Inapoi nu mai pot merge, lacatele s-au pus deja peste usile putintei. Inainte...niciun drum nu mai duce. Nu mai detin harta destinatiilor mele. Am avut totdeauna totul stiut, stabilit, desenat. Sub control. Doi si cu doi a dat mereu patru. Azi, lucrurile se amesteca si eu, cea mai lucida dintre fiintele pamantului, degust confuzia.
Prinsa in chingile destinului, nu pot decat sa traiesc fiecare secunda cu pofta si aviditatea cancerosului care stie ca maine, poimaine sau saptamana viitoare, va privi lumea de sus. Si, poate, va rasufla usurat....
Azi, nu mai prefac praful in nimic si nu ma mai arat trufasa. Admit ca forta care ma tintuieste asa, e mai puternica decat mine.
Inchid doar ochii, trag aer puternic in nari si in piept... si ma las purtata...
miercuri, 14 mai 2008
I’m not used to get what I want...
Vreau liniste…in toate sensurile si toate directiile.
Vreau o cafea fierbinte...azi sa fie cu lapte si usor dulceaga. N-o beau de regula indulcita, dar azi mi-e pofta. Si, da, neaparat cu caimac...neaparat pentru mine. A mea.
Vreau soare. Gata cu norii astia zelosi si cu ploaia. Vreau mirosul sarat de mare. Si scoici. Si nisip.
Vreau poate prea multe aici...zilele astea. In general. Dar vreau, caci asa simt ca sunt vie. Si, straniu, nu vreau sa am mereu tot, fiindca incetez sa mai visez si sa vreau. Incetez sa mai fiu.
So, nu-mi da totul. Lasa-mi mereu ceva la care sa mai sper. Si sa visez. Lasa-ma sa tanjesc putin...la toate. Nu stiu sa fiu cand am tot!...
Vreau o cafea fierbinte...azi sa fie cu lapte si usor dulceaga. N-o beau de regula indulcita, dar azi mi-e pofta. Si, da, neaparat cu caimac...neaparat pentru mine. A mea.
Vreau soare. Gata cu norii astia zelosi si cu ploaia. Vreau mirosul sarat de mare. Si scoici. Si nisip.
Vreau poate prea multe aici...zilele astea. In general. Dar vreau, caci asa simt ca sunt vie. Si, straniu, nu vreau sa am mereu tot, fiindca incetez sa mai visez si sa vreau. Incetez sa mai fiu.
So, nu-mi da totul. Lasa-mi mereu ceva la care sa mai sper. Si sa visez. Lasa-ma sa tanjesc putin...la toate. Nu stiu sa fiu cand am tot!...
miercuri, 7 mai 2008
5.45 ...dimineata. Si somn, al naibii de somn imi e. Pana sa deschid ochii si sa opresc taraitul sfredelitor, calculez rapid cate alte dimineati au sa mai vina. Cate pocnituri peste ceasul neprietenos. Cobor din pat, ca sa nu ma sperie rezultatul.
Cu nasucul in aburii de cafea...singura placere de neratat in zori...incerc dezlipirea ochilor. Greu. Si cerul asta care nu se mai limpezeste o data!... Cinci minute mai tarziu, incerc din rasputeri sa imprietenesc perechea asta de pantaloni cu vreo bluza zambareata din dulap. Zadarnic. Par dusmani de moarte. Jos! Alta. Nici oamenii nu-s compatibili toti cu fiecare, daramite vesmintele astea tavnoase. Iar sosetele, ooo, sosetele s-au incapatanat multa vreme sa se imprecheze. Le-am tot explicat ca le sta bine impreuna, ca altfel nu se poate, dar au tinut sa aiba personalitate. O vreme. Le vin, in final, de hac! Arunc picioarele in pantofiorii cuminti de la iesire si fac rugaciuni in gand. Sa nu mai ploua, sa iasa soarele azi, sa nu fie drumul aglomerat, sa nu intarzi, sa fie liniste la serviciu – sperand micile lucruri oarecum prozaice si prezente in mine indiferent de dimineata. Incui si ies grabita, ma ciocnesc de vecinul de deasupra care ma saluta nervos, parca vrand sa-mi zica sa casc ochii, ma urc in masina si pornesc. Nu pare aglomerat, dar pare ca nu m-am trezit, iar de plouat...tot ploua. Nu-i nimic, ziua-i lunga, o sa iasa, poate, si soarele.
Cu toata incapatanarea mea, masinile din jur franeaza suparate si, da, ma opresc. Un minut, doua, zece...ce doamne iarta-ma se intampla iar? Astia nu stiu ca n-am voie sa intarzi? A, da...uitasem de marea asfaltare. Nu-i bai, dam muzica mai tare, respiram adanc si...asteptam. Si asteptam. Si...asteptam. E clar, daca nu apare vreo minune, azi o dau in bara. Si mintea mea incepe sa formuleze discursuri pentru sefi...Dar, culmea, brusc, sarpele urias se pune in miscare. Inaintez.Timid, dar ma dezmortesc, ma misc. Am reusit sa scap din stransoare si trebuie sa incepem marele slalom. Cristianele. Ele ma salveaza intotdeauna. Evit Dacia blegoasa din stanga, ocolesc apoi pe dreapta...si-mi iau avant. Am reusit! Ultimul minut salvator! Pe toti sfintii!... Mi-a iesit si azi!
Inauntru agitatie. Colegii zumzaie nervosi de la prima ora. Sefii impart sarcini. Ridic gulerul hainei si ma pitulez spre o zona mai calma. Prea tarziu, am fost remarcata. “Aa, buna dimineata, chiar te asteptam sa te rugam sa...” “Da, da sa ma rugati, ma asteptati voi pe mine...” . N-am de ales, ma supun mimand incantarea. Aiurea, le aveam pe-ale mele azi. Aveam altele de facut. Schimbare de planuri. Si de activitati. Am inceput sa zumzai si eu nervos. Si eu care speram sa scap!...Si de ce mi se pare ca visez ca suna in continuu telefonul? Oare pentru ca suna? Mda, suna, fara incetare. “ N-ati vrea sa ma slabiti putin?”
Se face timpul de plecare. Dar nuuu, o mica sedinta inainte, nu cade bine? Ba sigur ca da. Chiar asta si visam...De dimineata, inca!
Drumul de intoarcere, e alta poveste, pentru altadata.
S-a facut seara. M-am rasfatat cu o baie fierbinte si-un ceai aromat. Il sorb incet si-mi zic ca mi-s fericita, adormita tare, dar numai un zambet. Inca ploua. Dar acum, chiar imi place. Va las, am vise de visat. Maine stiu ca va fi o zi si mai buna, o simt si-mi vine s-o strang in brate, ca pe omul drag si sa-i spun (ei? , lui?) - mi-era dor, iubire, de tine.
Cu nasucul in aburii de cafea...singura placere de neratat in zori...incerc dezlipirea ochilor. Greu. Si cerul asta care nu se mai limpezeste o data!... Cinci minute mai tarziu, incerc din rasputeri sa imprietenesc perechea asta de pantaloni cu vreo bluza zambareata din dulap. Zadarnic. Par dusmani de moarte. Jos! Alta. Nici oamenii nu-s compatibili toti cu fiecare, daramite vesmintele astea tavnoase. Iar sosetele, ooo, sosetele s-au incapatanat multa vreme sa se imprecheze. Le-am tot explicat ca le sta bine impreuna, ca altfel nu se poate, dar au tinut sa aiba personalitate. O vreme. Le vin, in final, de hac! Arunc picioarele in pantofiorii cuminti de la iesire si fac rugaciuni in gand. Sa nu mai ploua, sa iasa soarele azi, sa nu fie drumul aglomerat, sa nu intarzi, sa fie liniste la serviciu – sperand micile lucruri oarecum prozaice si prezente in mine indiferent de dimineata. Incui si ies grabita, ma ciocnesc de vecinul de deasupra care ma saluta nervos, parca vrand sa-mi zica sa casc ochii, ma urc in masina si pornesc. Nu pare aglomerat, dar pare ca nu m-am trezit, iar de plouat...tot ploua. Nu-i nimic, ziua-i lunga, o sa iasa, poate, si soarele.
Cu toata incapatanarea mea, masinile din jur franeaza suparate si, da, ma opresc. Un minut, doua, zece...ce doamne iarta-ma se intampla iar? Astia nu stiu ca n-am voie sa intarzi? A, da...uitasem de marea asfaltare. Nu-i bai, dam muzica mai tare, respiram adanc si...asteptam. Si asteptam. Si...asteptam. E clar, daca nu apare vreo minune, azi o dau in bara. Si mintea mea incepe sa formuleze discursuri pentru sefi...Dar, culmea, brusc, sarpele urias se pune in miscare. Inaintez.Timid, dar ma dezmortesc, ma misc. Am reusit sa scap din stransoare si trebuie sa incepem marele slalom. Cristianele. Ele ma salveaza intotdeauna. Evit Dacia blegoasa din stanga, ocolesc apoi pe dreapta...si-mi iau avant. Am reusit! Ultimul minut salvator! Pe toti sfintii!... Mi-a iesit si azi!
Inauntru agitatie. Colegii zumzaie nervosi de la prima ora. Sefii impart sarcini. Ridic gulerul hainei si ma pitulez spre o zona mai calma. Prea tarziu, am fost remarcata. “Aa, buna dimineata, chiar te asteptam sa te rugam sa...” “Da, da sa ma rugati, ma asteptati voi pe mine...” . N-am de ales, ma supun mimand incantarea. Aiurea, le aveam pe-ale mele azi. Aveam altele de facut. Schimbare de planuri. Si de activitati. Am inceput sa zumzai si eu nervos. Si eu care speram sa scap!...Si de ce mi se pare ca visez ca suna in continuu telefonul? Oare pentru ca suna? Mda, suna, fara incetare. “ N-ati vrea sa ma slabiti putin?”
Se face timpul de plecare. Dar nuuu, o mica sedinta inainte, nu cade bine? Ba sigur ca da. Chiar asta si visam...De dimineata, inca!
Drumul de intoarcere, e alta poveste, pentru altadata.
S-a facut seara. M-am rasfatat cu o baie fierbinte si-un ceai aromat. Il sorb incet si-mi zic ca mi-s fericita, adormita tare, dar numai un zambet. Inca ploua. Dar acum, chiar imi place. Va las, am vise de visat. Maine stiu ca va fi o zi si mai buna, o simt si-mi vine s-o strang in brate, ca pe omul drag si sa-i spun (ei? , lui?) - mi-era dor, iubire, de tine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)