Zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge…

Noaptea deasa brodeaza himere la fereastra mea. In linistea ascutita din jur se aude doar aprinderea chibritului meu. Nu vreau sa fumez, desi am auzit ca asta ar linisti spiritele - de-ar fi asa usor, am fi toti impacati cu noi insine, pentru ca am fi niste fumatori inraiti - vreau doar sa vad scurgerea luminii prin tutunul uscat. Naiva, nu stie ca in arderea ei vijelioasa se apropie tot mai mult de moarte!- mi-am zis urmarind victoria scrumului asupra existentei.
Ies afara sa ma infrupt pofticioasa din aerul devenit rece. Cu capul lasat pe spate, ucid balauri monstruosi de pe cer si indrug cuvinte alambicate pentru atragerea norocului. O stea cazatoare lumineaza o clipa cerul intunecat. Moare cineva sau e timpul sa-mi pun o dorinta?
Pe drum doar doua femei matura alene trotuarul. Cu coatele sprijinite de marginea balconului le privesc miscarile lenese ce produc sunete sfasietoare. Le vad departandu-se si luad cu ele si ultima farama de viata. Primii stropi de ploaie vin ca o binecuvantare, gata sa stinga obrajii fierbinti.
Ma retrag inauntru lasand vantul sa se razboiasca cu perdeaua subtire. Guri uriase par sa inghita camera cu totul. De m-ar inghiti si pe mine, ca pe Iona, pestele, si m-ar duce in intunericul fara fund...
Ghemuita in fotoliul prea mic pentru un gol atat de mare, ascult linistea noptii. Inchid ochii si ridic in jurul meu tarcuri din sarma ghimpata. Intre o cruzime care te lasa sa mori incet si una care te omoara, ce aleg?... ce alegere nedreapta !...
Demoni hidosi dinauntrul meu vorbesc pe voci diferite si nu mai stiu pe care sa-l ascult. Vulturi flamanzi dau tarcoale sufletului sangerand. Vreau sa ridic piatra si sa arunc. Inteleg ca sunt prima vinovata si las mana sa cada. Si gandul uitat.
Inteleg cu greu, spre dimineata, cum e cu avantajul de a suferi singur. Dar chiar şi atunci când crezi că eşti singur, nu eşti, pentru că nu eşti tu cel care poartă gândurile, ci ele pe tine… Da, Ciorane, ai dreptate!...
Si, da, acum stiu mesajul stelei cazute mai devreme...fara timp de a-mi pune dorinte, sufletului i se striveste inima...cu pietre...

The closest thing to crazy

How can I think I'm standing strong,
Yet feel the air beneath my feet?
How can happiness feel so wrong?
How can misery feel so sweet?

Cineva mi-a batut intr-o zi in fereastra prafuita si demult inchisa, dar mi-a spus sa nu iau gestul...personal. In foarte putine cuvinte, mi-a sugerat sa rad mai mult, sa descretesc fruntea si sa ma joc.
Am ascultat, dar am facut ochii mari cand, nu mult dupa fixarea normelor, insusi profesorul le incalca! Si n-am mai stiut atunci regulile jocului si m-am lasat purtata...
I-am privit gesturile furibunde si i-am lasat sufletul sa-l ia de mana pe al meu si sa-l poarte pe taramul asteptarilor fara rost. I-am ascultat pledoariile si-am rasturnat scenariile lui cu susul in jos, despicand toate firele, nu in patru, ci in milioane de framantari si raspunsuri. Si-am uitat de orice joc sau rol sau figuratie, tot timpul cu ochii la profesorul meu.
Nu se oprea niciodata, nu obosea sa ofere bucati din sine si sa nu ceara nimic la schimb. Nu auzea clopoteii care anuntau cand si cand pauzele de respiro. Se avanta vitejeste si ma tragea dupa el. Zambea fericit in nestire si rupea din el ca sa ma intregeasca...
Nu luam notite in lectiile predate, caci avea grija sa-si imprime increderea mai adanc decat in pielea mea...,dar nu indrazneam niciodata sa-i privesc ochii. Lasam totdeauna privirea in podea cand trupul lui infierbantat arunca sageti piezise. Ma ascundeam, nu din neputinta infruntarii profesorului, o, nu, n-am fost nicicand ceea ce se cheama un elev model – am comentat, m-am razvratit, am intrebat cu indarjire, am gesticulat in toate directiile si cu greu am acceptat teoriile propuse. Crunte razboaie a avut de purtat. – Ma ascundeam, insa din teama ca ar putea vedea in ochii mei acceptul pentru scenariile sale. Si asta era ultima reduta ce-o mai avea de cucerit. Daca pierdeam si asta, eu eram pierduta...
Si-a continuat mult timp tandretea. A exersat-o ore si zile intregi pe sufletul meu pana am ajuns intr-o zi sa refac toate hartile destinului meu, sa remodelez viitorul, sa-l conduc pe drumuri abrupte si riscante, doar pentru ca maestrul imi era aproape. Mergea umar langa umarul meu si sufla incredere si vointa peste puterile mele. Ii admiram forta de a nu se opri din a crede, puterea de a nu renunta, incapatanarea de a-si iubi visele.
Uneori, ridica amenintator o spranceana sau facea pauze scurte si-si dregea glasul. Stiam atunci ca simte coltii neincrederii cum musca din el. Cum i se dau tarcoale. Cum e incoltit. Taceam si-l priveam cum se scutura greu ca de poveri naucitoare si reusea curand sa zambeasca. A iesit din nou la lumina, spuneam si reuseam sa zambesc si eu si sa revin la viata. Invingea umbrele groase ale intunericului si reusea sa vada din nou, calea...
...pana-ntr-o zi cand o ceata groasa si de nepatruns i-a acoperit privirea senina. Si, fara sa stie, norocul. L-am vazut cum se cufunda in abisuri intunecate si nu mai vede in jur. Cum nu mai intinde mana sa opreasca alunecarea. Nu se mai scutura ca-n trecut de umbrele mortii sufletului sau. Si, fara nicio vorba, doar cu o privire tulbure si profund zdruncinata, profesorul a parasit clasa. Jocul care nu mai era joc. Fara sa fi sunat niciun clopotel recreatia...
In fuga lui neputincioasa, n-a mai apucat sa vada mana mea ridicata pentru raspuns. Pentru raspunsul la intrebarile si scenariile sale si a disparut la fel de brusc cum altadata alunga cu ura himerele ucigase si santajele vietii. Si a lasat lectia...de viata ...neterminata. Nu-i urati, profesorii sunt si ei oameni! am spus atunci stins bucatilor mele de suflet facute tandari de pamant, lasand usor mana in jos...si privirea din nou in podea.
Stiu c-am mai spus ca invingatorul ia totul si ca cel pierdut ramane la marginea vietii si urmareste absent, stupefiat, derularea ei. Stiu. Dar intr-o noapte recenta...cu doua dimineti...am scazut si-am adunat in nestire, am pus punct si semnul intrebarii, am formulat iar si iar interogatii retorice - Cine-a iubit frumos cine-a gresit? Cine-a facut spre noapte primul pas? Cine-a plecat din joc? Cine-a ramas? Cine si-a smuls peretii rand pe rand? Cine s-a intors mereu cu ziua in gand? Cine-a pierdut si cine-a castigat De toate-nlantuit sau dezlegat? Cine-a crezut mai mult in celalalt Sub cerul prea strain sau prea inalt?- si in final, cu fruntea luminata de revelatii, n-am mai fost asa sigura despre cine e in fapt, invingatorul.
Cand incepe sa ploua in vietile noastre, cand ura lupta din toti rarunchii sa ne tapeteze fiecare cotlon al sufletului cu ghearele sale, se recurge la gesturi contestate nu demult la altii. Se gesticuleaza furibund si se propun trocuri fara noroc – suntem gata sa uitam orice inselaciune daca primim la schimb suferinta aproapelui. Am inteles in acea noapte ca, in frustrarea neputincioasa, se alearga haotic sa se recapete pozitia in lumea celui drag, chiar si atunci cand visele lui zboara spre alte piscuri…Si nu se mai vede adevarul...
Se urla animalic lumii intregi ca asemenea tradari nu vor primi iertarea vreodata si se exerseaza santajul pe inima deja sangeranda a aproapelui, sperand ca datoria sa infrunte sufletul. Si sa-l invanga. Am inteles in noaptea aceea ca exista asemenea suflete...Sa accept dreptul lor, zisi si “cei puternici”, de a ma strivi, inseamna sa accept sa fiu strivita.
N-am stiut niciodata foarte multe, n-am pretins nicicand ca as intelege alcatuirea omului si-a lumii asteia, dar am stiut totdeauna ca cei intelepti stiu cand sa renunte, cand sa cedeze. Cand sa presare liniste peste sufletul oricum chinuit al celui iubit. Nu e calitatea omului destept, e virtutea celui care iubeste cu adevarat si care stie ca numai renuntand la a produce suferinta ( doar asa, din orgoliu ranit) celui drag, isi poate arata iubirea. E curajul celui care stie ca nu exista nu pot, exista nu vreau, caci omul e singurul animal ce poate transforma imposibilul in posibil. Dar asta nu se face in genunchi sau cu capul plecat. Asta se face cu demnitate… si curaj!
Poate ploua oricat peste norocul meu, soarele poate intarzia pe strada mea si-o viata de vrea, dar stiu ca nedreptatilor n-am sa le raspund cu alte nedreptati si mai mari, ca n-am sa fac schimburi dureroase pentru cel ce pretind a-mi fi drag. Iubirea, nu se da la schimb!...
Nici pe mesterii lor, pe cioplitorii in suflete, n-am sa-i privesc inversunat, ci am sa le zambesc iertator si-am sa le doresc fericire in…dreptatea lor stramba. Si-n cenusa iubirii in care, neputinciosi, rascolesc acum s-o reaprinda…
…This is the closest thing to crazy I have ever been
Feeling twenty-two, acting seventeen,
This is the nearest thing to crazy I have ever known,
I was never crazy on my own...
And now I know that there's a link between the two,
Being close to craziness and being close to you…
katie melua

Cand stelele se sting si linistea se lasa peste suflet...

" Sunt singur.
De ce tremurati?
Si sentinta e data!
De ce tremurati?
Din vorbele pe care n-am apucat sa le spun
se scutura tacerea
imbatranindu-ma.
Nu-mi cereti sa mint cu aceste cuvinte
cu care mi-am descoperit moartea.
Si nu inteleg de ce tremurati
Otrava e doar pregatita.
Si sunteti prea palizi
pentru niste ucigasi cumsecade!"

Tarziu in noapte...

Discutia devenea morbida de-a dreptul... cu zambetul pe buze fiecare vorbea despre modul in care s-ar sinucide daca vreun motiv solid i-ar taia calea la un moment dat. Sau viata. Ce ar alege spre linistea deplina? Definitiva?...
Am tacut mult, mi se parea vinovata fie chiar si doar atingerea subiectului. Apoi, in linistea asurzitoare a inimii mele, am ascutit mintea in ganduri dureroase si-am taiat adanc in mine. Raspunsul a tasnit si mi-a izbit nemilos alcatuirea: insasi faptul ca traiesc cu indarjire viata-mi...e o forma de sinucidere...treceri abrupte de la agonie la extaz, sangerarea pana la limitele fiintei si izbirea violenta de adevaruri ucigatoare, apoi ridicarea din praf. Exercitiu grotesc, dar zilnic.
Nu pot sa aud lama cutitului suierand ascutit pe venele mele, dar stiu sa-mi clocotesc sangele la temperaturi aproape letale...
N-am forta de a ma cufunda in adancurile apelor ori de a-mi sfarama trupul firav de asfalturile reci, dar am invatat cu mult timp in urma gustul abisurilor fara sfarsit si putinta de a-mi face inima tandari in dureri fara margini. Si iubiri fara noroc. Stiu sa car poveri apasatoare pe umerii goi in urcarile mele de Sisif umil.
Nu inghit hapuri ori cianuri sperand la tamaduiri vesnice, dar accept adevaruri mintite venite in pocaluri de argint si vise in rame amagitoare...cu zambetul pe buze.
Cunosc mai bine ca oricine aroma intepatoare a distrugerii. A autodistrugerii. A auto-iluzionarii, a purtarii de valuri, precum Ofelia...Fara oprire. Fara liman.
Stiu sa sfartec fara mila si fara regret orice nazuinta nascuta din cenusa inimii infrante. Ma incapatanez sa ma arunc iar si iar in valurile vietii si sa stau cu mana intinsa la portile fericirii!
Pun pariu ca n-aveti curajul lasitatii mele...
Construiesc pancarte si le pun la ferestre:
" Dau lasitatea sinuciderii mele pe curajul vietii voastre! Voluntari?..."

Orasul cu acoperisuri rosii...

Dobri den ! Soarele imi saruta tamplele. E timpul s-o pornesc la drum pe aleile pietruite ale orasului cu acoperisuri rosii. Am savurat cafeluta, mi-am incarcat plamanii cu aer proaspat si-am aruncat rucsacul pe spate.
Cu biletele de metrou in buzunar, m-am aruncat vitejeste pe scarile rulante. Uuuu, soc de-a dreptul daca claustrofobia ori teama de mari inaltimi iti da tarcoale. Pare ca ma cobor spre centrul pamantului c-o scara extrem de abrupta si pe mai multe nivele. Senzatie ciudata daca te gandesti ca Vltava e undeva deasupra...
Stam toti insirati pe partea drepta. Doar vreun grabit coboara scarile in fuga pe partea stanga, nestingherit. Nimeni nu se imbulzeste, nu striga, nu e nervos.
Respir usurata cand ajung deasupra dupa aceeasi calatorie acum dinspre abis spre suprafata si dau ochii cu lumina. Si nu stiu incotro sa privesc mai intai. Decid ca prima oprire sa fie Cetatea – Hrad cum o numesc cehii sa pot sa admir totul de sus. Fascinant. Nu e cetate, e oras in toata regula...catedrala, locuinte, gradini etajate de vita-de-vie si trandafiri...Enorm de multa lume in jur...ghizi obositi, dar inca zambitori, isi calauzesc turistii cu cate o umbrela ridicata deasupra capului. Sau o floarea-soarelui. Sau un stegulet.
In fata cetatii un fierar venit parca din alte vremuri se joaca cu fierul inrosit...ii imblanzeste duritatea, il daltuieste si-i ineaca setea in apa rece...potcoave norocoase ies din mainile lui. Zambeste pierdut fascinatiei noastre.
Privind de sus, aleg a doua destinatie: podul vestit despre care citisem atatea la plecare.
Soarele e tot mai semet si topeste incet puterile mele...cobor alene aleile pietruite, admir forta soldatilor care inca pazesc cetatea si caut din priviri apa...Vltava...
Desi mai multe poduri ii unesc malurile, Podul Carol cu zecile lui de statui e unic. Muzicanti ce strunesc viori fermecate, artisti gata sa-ti faca portretul in timp record, maruntisuri colorate, chihlimbaruri de tot felul...lebede ametite de forfota multimii.
Ma retrag timid din puhoiul fara oprire si zabovesc putin pe malul apei. Sa-mi trag sufletul, sa asez in sertarele lui alte spendori. Ca sa pot sa le iau apoi cu mine...si sa le duc acasa celor dragi...
Am colindat mult prin Orasul de Aur...pana soarele sprintar de mai devreme mi-a soptit ca pleca la culcare...atunci am inceput sa-mi simt plumbul din picioare si golul din stomac...Am ales sa ma intorc la hotel, convinsa ca o zi e mult prea putin pentru asa un loc splendid...Si mi-am zis c-o sa revin, candva...si poate atunci am sa-l intalnesc si pe Kafka...era putin plecat acum...si el, tot la odihna...prin vreun locsor racoros...din Praga.

Eleganta, rafinata, puternica...Viena

Acasa din nou. Am tolba plina de senzatii si ganduri si stari. Viena, Praga, Innsbruck... Greu de suportat atata liniste si frumutete. Si, mai ales, greu de revenit...Inca las la decantat...

E greu sa alegi un singur lucru la care sa te referi atunci cand in discutie este Viena. Te copleseste. Rafinamentul oamenilor, parfumul florilor, dantelaria cladirilor. Sunetul copitelor de cai care danseaza elegant pe trotoare tragand dupa ei calesti rupte din basme...

La Viena nu poti vorbi decat in soapta. Trebuie s-o lasi pe ea sa-ti vorbeasca, sa-si spuna povestea, sa-i asculti muzica...Am sa tac si-am sa las imaginile sa vorbeasca.

Gata de drum...

Am sa raspund Cristinei, un prieten care imi insoteste zilnic pasii pe aleile din suflet si ma vegheaza atent :), cu vorbele unui om pe care l-am admirat totdeauna si ale carui carti sunt ghiduri in calatoria mea prin viata... si, asemeni lui, am sa lupt cu singuratatea si am sa ma daruiesc...
"Cele zece porunci ce trebuie urmate in pustiu:
Prima porunca: Sa astepti oricat.
A doua porunca: Sa astepti orice.
A treia porunca: Sa nu-ti amintesti, in schimb, orice. Nu sunt bune decat amintirile care te ajuta sa traiesti in prezent.
A patra porunca: Sa nu numeri zilele.
A cincea porunca: Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata.
A sasea porunca: Repeta ca nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim.
A saptea porunca: Nu pune in aceeasi oala si rugaciunea si pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o forma de a spera a celui ce nu indrazneste sa spere singur.
A opta porunca: Daca gandul asta te ajuta, nu evita sa recunosti ca speri neavand altceva mai bun de facut sau chiar pentru a te feri de urmarile faptului ca nu faci nimic.
A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.
A zecea porunca: Aminteste-ti ca paradisul a fost aproape sigur intr-o grota."
Viata pe un peron - Octavian Paler

Gata, tragem obloanele, rasucim cheia in usa si...zece zile haladuim prin alte lumi. Mai linistite sper, mai civilizate, oricum. Promit sa v-aduc nimicuri zambitoare, bucati de suflet si turta dulce. Povesti si multe fotografii...O sa-mi fie dor, tare dor, dar o sa fiti acolo cu mine...ascunsi in cotloanele sufletului meu.
Pe curand...